Recuperatorii de istorie de la Micia, „Pompeiul României” (GALERIE FOTO)

Cu răzuitori, perii, măturici sau degete atente, copiii au parte de o lecţie de istorie copleşitoare. Sub ochii lor, revin la viaţă poveştile unei aşezări, odinioară înfloritoare. Micuţii simt, văd şi învaţă că, sub pământul care le susţine joaca, se ascunde munca strămoşilor şi patrimoniul neamului. Pentru orice lucru găsit la Micia, fiecare s-a bucurat ca un copil.

„Ia uite ce-am găsit!”, ţipă încântat copilaşul şi arheologii se întorc către secţiunea unde piciul de 9 ani străluceşte de bucurie. „Pune-l acolo, jos, pe loc, exact unde l-ai găsit!”, îl îndeamnă Mihaela Simion. E ditai doctor în istorie şi responsabil ştiinţific la Micia, dar asta nu o împiedică să intre în lumea copiilor şi să se prindă în bucuria lor.

„E un dinte, bravo! Curăţă frumos în jur şi colegul meu, Decebal, te învaţă să îţi faci fotografia de arheolog! Punem linia asta ca să vedem câţi centimetri are, apoi îi punem şi busola, ca să identificm nordul. Astea sunt etapele pe care le parcurge fiecare arheolog.

O generaţie am pierdut-o, poate avem o şansă cu cei de acum să facem educaţie de patrimoniu”. Robert Veverca, alintat „Pişcoţel”, e mândru nevoie mare şi explică: „Săpăm şi căutăm oase, bănuţi şi pietre interesante. Eu am găsit oase şi un dinte, cred că au vreo două mii de ani!”

Joaca zilelor de vacanţă a devenit brusc o treabă tare importantă pentru participanţii de la tabăra „La bunici”. Cu capetele ascunse sub şepci sau învelite în turbane, copiii sunt puşi pe treabă. Sunt arheologi pentru o zi şi îşi iau în serios munca. Nu ridică castele de nisip precum colegii lor pe malul mării, ci sapă după urmele civilizaţiei romane. „Noi am învăţat cum să descoperim pietre, vase, îmi place tare mult tot ce fac şi o să mai vin aici, cu siguranţă”, spune o copilă şi, de alăturea, un puşti ridică mâna: „Găsim pietre, uneori rar, dar raaar, mai găsim aur şi porţelan”. Un arheolog îl priveşte atent şi copilul se răzgândeşte: „Nu cred că am zis bine!”.

Deşi te-ai aştepta să se plictisească, s-a dovedit că micuţilor le place munca de migală: au scobit ore întregi îndepărtând straturi după straturi din pământul care acoperă străvechile artefacte romane. „E ceva nou pentru ei şi, ceea ce văd aici, le va rămâne pentru o viaţă. Nu toată ziua poţi să fi arheolog! Noi astăzi suntem! Săpăm, descoperim istoria. Şi e important pentru că, dacă nu ne ştim istoria, nu ştim cine suntem. E foarte important pentru copii să fie arheologi măcar pentru o zi”, spune Silvia Olari, organizatorul taberei.

Specialiştii încuviinţează: „Copiii vor creşte, îşi vor alege o meserie, dar vor ştii de mici cât de important este patrimoniul. El e este cartea noastră de vizită, ceva pentru care avem o responsabilitate uriaşă, nu pentru azi, ci mai ales pentru mâine. Asta e paradoxul meseriei de arheolog – eşti doctor pe lucruri vechi, pacienţii tăi sunt morţi demult, dar, în acelaşi timp, sunt foarte importanţi pentru cei de mâine”, povesteşte şefa sitului. Copiii au schimbat păreri, s-au lăsat copleşiţi de laude şi au ascultat poveştile Miciei, aşezarea de la graniţa de vest a Imperiului Roman.

Sub îndrumarea arheologilor, în urma ucenicilor, rămăne o suprafaţă acoperită din plin de ceramică, oase, bucăţi din construcţii: „Asta înseamnă Micia pe o lăţime de numai patru metri! Aici nivelul arheologic începe de sus. Este fabulos că Micia este locul unde reuşim să prindem perioada aceea de abandon a Provinciei Dacia. Suntem aici în ruinele unei clădiri romane, clădire ridicată spre mijlocul secolului al III-lea”, explică dr. Mihaela Simion.

Pentru copii şi pentru oricine are tragere de inimă să asculte, arheologii devin profesori de istorie şi ghizi prin timp. Darius este unul din copiii locului şi fiu de arheolog. La Micia, e ca acasă: „Sap acum cu copiii din tabără. Găsim oase, pietre. Sunt importante, tata vrea să le scoată şi vadă ce fac, apoi să le ducă la muzeu”. Tatăl său e Marius Barbu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi arheologi de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane.

Pentru el, Micia e acasă: „Este aşezarea care, în epoca romană, străjuia Valea Mureşului. Totul s-a construit în jurului marelui castru, fortificaţia militară de aici de la Micia, care barează Valea Mureşului. Este o fortificaţie de dimensiuni mari, are aproape 7 hectare. Era o concentrare foarte mare de soldaţi de toate tipurile aduşi din Spania, din Nordul Africii, din Orient, foarte mulţi călăreţi, arcaşi. Soldaţii ţineau piept inamicilor care urcau de-a lungul Mureşului. În jurul acestui castru s-a construit şi o aşezare înfloritoare, care, în secolul III a devenit una foarte importantă. Era poarta de intrare în Provincia Dacia, dispre Vest”

După aproape două mii de ani de „evoluţie”, Mintia a devenit un sat. Străbunica ei, Micia, era în antichitate o localitate vestită. Exista aici un castru puternic şi unic ca formă în întreg Imperiul Roman, un punct vamal strategic, un port la Mureş şi o aşezare care se întindea pe aproape 40 de hectare. Mintia are azi o termocentrală pe cale să se închidă şi un pic peste o mie de locuitori, de cinci ori mai puţin decât în perioada romană.

În epoca imperială, Micia apăra drumul dinspre şi către Panonia şi stătea de strajă în zona unde aurul Apusenilor se întâlneşte cu zăcămintele din Munţii Poiana Ruscăi. „Romanii ştiau cât de importantă este zona, de asta au construit aici”, explică Marius Barbu. „Micia e unul dintre cele mai importante situri ale Daciei, atât datorită vestigiilor descoperite, cât şi prin poziţionarea strategică – apăra graniţa de vest a Provinciei Dacia”, explică arheologul Decebal Vleja, de la Muzeul Naţional de Istorie al României Bucureşti.

În profilul secţiunii se văd o mulţime de resturi ceramice, la lumina soarelui ies zidurile masive după aproape două mii de ani. E un puzzle amestecat, care nu are nici un înţeles fără explicaţiile specialiştilor: „Structurile de aici sunt clar romane. Vedem o populaţie care se aşează în vechile clădiri romane, dar au acelaşi mod de viaţă. Probabil că e vorba doar de o generaţie sau două – eu îmi şi imaginez aici bătrânii povestindu-le celorlalţi despre gloria Miciei de altădată”.

E clar pentru oricine ascultă că  responsabilul ştiinţific al sitului, iubeşte Micia. Vorbele Mihaelei Simion deschid priveliştea către antichitate şi însufleţesc câmpul pârjolit, rupt de linii moderne şi eliberat doar pe alocuri de buruieni. Încă o dovadă că statul român nu dă mulţi bani (nici lei) pe istorie. Şi dacă dă, uită de ce: „Este nevoie de o clarificare a situaţiei terenurilor pe care o poate face doar Ministerul Culturii.

Aceste terenuri au fost cumpărate în urmă cu 20 de ani, nu sunt nici acum întăbulate, nu au documente, extrase CF. La Ulpia, de exemplu, echipa MCDR a reuşit să actualizeze documentele de la nivelul anului 1880. Gândiţi-vă ce încurcături sunt aici, pe terenurile de la Micia. Acest sit este o provocare. Săpătura care se face şi în acest an are loc doar pe bucata de teren pe care muzeul din Deva o are în proprietate. Nu poţi face cercetare arheologică pe terenuri pe care nu le ai în proprietate sau în administrare. Ministerul Culturii ar trebui să se decidă la un moment dat să facă lumină în ceea ce priveşte aceste terenuri pentru care s-au cheltuit bani publici”, spune Liliana Ţolaş, manager, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

Micia e totuşi un loc iubit: trecutul fascinant care se încheagă din cioburi i-au adus sitului specialişti care îi dau ani de viaţă şi resurse proprii: „E extraordinară Micia! Se află pe Culoarul Mureşului care era o adevărată autostradă a istoriei.

Pentru orice populaţie în mişcare, Micia e o resursă – au piatră, material de construcţie, metale. Noi am găsit în alte secţiuni locuinţe de secol V-VI cu bronz roman adunat, pregătit pentru topit – unelte de fier romane strânse. Ei sunt populaţii în mişcare – nu exploatează şi nu prelucrează resursele – sunt culegători. Asta dă importanţă Miciei – e o capsulă a istoriei, unde putem înţelege ce s-a întâmplat pe Valea Mureşului şi chiar în toată provincia în această perioadă extrem de controversată. E vorba de aşa numita „retragere aureliană”. Vedem cine se retrage, cum, care e statutul trupelor de la Micia, care e statul oraşului şi ce se întâmplă cu aceste structuri. Le-am prins peste tot! Oamenii ocupă clădirile romane, construiesc cu materiale romane. Din punct de vedere arheologic, tot materialul este roman. Îmi place să cred că e un sfârşit al secolului III”

Munca de cercetare a sitului este realizată de un colectiv cu specialişti de la Muzeul Naţional de Istorie al României şi Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva: „Noi avem săpat aici foarte puţin – patru metri din Micia, la care se adaugă zece metri în cealaltă parte şi, dincolo, alţi trei! Este o operaţiune extrem de migăloasă pentru că nivelurile de locuire se succed unul peste altul! În momentul aceasta, dedesubt am reuşit să facem o stratigrafie a Miciei. Noi aici suntem pe nivelul roman R4, ultimul nivel”, arată dr. Mihaela Simion.

Împreună cu colectivul de cercetare, visează la un centru de cercetare, la o bază arheologică, finanţare pentru săpături, sume pentru achiziţia de terenuri, un drum de acces, finanţări pentru conservare şi punerea în valoare. Printre visuri, se luptă şi cu cel mai recent coşmar – Coridorul IV feroviar. Autorizaţia de începere a lucrărilor pentru descărcarea arheologică există din primăvară: săpătura nu a demarat şi lucrările la calea ferată se apropie de sit. Oamenii sunt convinşi şi decişi că trebuie să lupte pentru a opri un măcel.

Micia este numit „Pompeiul României”. Arheologii spun că situl este o extraordinară capsulă a timpului unde straturile istorice au rămas bine conservate în multe zone. Descoperirile arheologice de aici vorbesc despre o viaţă economică bogată, o aşezare extrem de bine apărată, despre aristocraţie, militari şi oameni simpli, o frescă romană care s-ar închega uimitor dacă statul ar ştii să-şi valorifice siturile antice şi românii ar ridica vocile să-şi apere istoria.

 

Laura OANA