Zilele lupilor, animalele venerate de români

„În calendarul tradiţional, în toamna ţărănească, există un ciclu de sărbători ale lupilor numite Filipii de Toamnă. Ei sunt cumplite divinităţi licomorfe care se ţin între 18 octombrie şi 30 noiembrie. De la sat la sat, sunt acţiuni de celebrare a acestui carnasier feroce la începutul sezonului de împerechere”, scria etnologul devean Marcel Lapteş despre zilele dedicate celui mai important animal din calendarul popular.

Pentru ţăranul român, lupul era mai important chiar şi decât ursul, o divinitate preistorică care era numit în popor „Martinul” şi era sărbătorit în 2 februarie, la „Martinul cel Mare” şi apoi la Martinul de Toamnă. Ţinute mai ales toamna şi iarna, „Zilele lupului” sunt marcate de teama faţă de acest animal şi de grija ca, prin respectarea unor interdicţii şi acţiuni magice, să fie îndepărtată acţiunea malefică a acestui animal de casa şi de bunurile gospodarului.

După calculul folcloristului I.A. Candrea, numărul acestor zile urcă până la 35, din care 17 sunt mobile şi alte 18 fixe.

„Astfel zilele lupului reprezintă o pătrime din totalul sărbătorilor de peste an, al zilelor consacrate diferitelor figuri divine ori stihiale”, scrie Romulus Antonescu în „Dicţionar de simboluri şi credinţa tradiţionale româneşti”.

Etnologii spun că este: „o serie de zile, impresionantă prin numărul, dar și prin complexitatea semnificațiilor magice spirituale, dedicată protejării împotriva incursiunilor terifiante și păgubitoare ale lupilor”,crede  Narcisa Alexandra Știucă.

După Teclele Berbecilor sau Berbecarii din septembrie, urma Ziua Lucinului în 17 octombrie, apoi Filipii de Toamnă sau Gădineții care se ţin până pe 21 noiembrie, la Filipul cel Șchiop. La 1 noiembrie, de ziua Sfântului Cosma, ca să ferească vitele, femeile legau „gura“ uneltelor tăioase: foarfeci, meliţe, piepteni de lână. La intrarea în iarnă avem, în ziua de 30 noiembrie, Sfântul Andrei numit şi „Sânandrei Cap-de-Iarnă”, o zi dedicată patronului lupilor.

În luna noiembrie se ţineau „Filipii de toamnă”. Prea puţini etnologi s-au aplecat asupra acestor zeităţi ca să le desluşească înţelesul. Ion Ghinoiu crede că sunt perechea altor divinităţi temute în sat „Caii lui Sân Toader”. Şi, dacă Filipii,  lycomorfi, patronează sezonul rece, jumătatea de an a morţii, Caii lui Sân Toader, hipomorfi, deschid primăvara. La sat, îmbunarea Filipilor o făceau femeile căsătorite.

„Există în imaginarul ţărănesc tot felul de reprezentări incerte şi temute care mare bine nu fac, dar pot face rău, uneori un rău de moarte. Pentru Filipi, femeile ţineau post, se fereau să spele rufe şi, mai ales, nu prelucrau lână, adică nu scărmănau, nu periau şi nici nu torceau. Filipii erau mulţi, nici o femeie nu-i păzea pe toţi. Fiecare vedea de câţiva. Fata primea Filipii de zestre de la mama ei sau îi moştenea de la soacră. În felul acesta, Filipii, care erau protectori ai lupilor, deveneau şi păzitorii casei. În ce mă priveşte, am fost frapată de faptul că o problemă atât de gravă cum era frica de lup fusese încredinţată spre rezolvare exclusiv femeilor. Bărbaţii luptau cu bâta, femeile aveau soluţii mai subtile”, concluzionează Irina Nicolau.

Cercetătorii folclorului arată că zeităţile lup sunt spirite demonice străvechi, jumătate oameni-jumătate fiare, care trăiesc în sălbăticie și nu au nici o legătură cu sfinții sau martirii creștinătății.

Marcel Lapteş spune că şi astăzi legende despre lupi circulă des în Ţinutul Momârlanilor, iar demult femeile locului se rugau acasă sau la biserică în zilele lupilor pentru ca Dumnezeu să-i ferească de atacul sălbăticiunilor.

„Ca să se ferească de foc şi de lupi, oamenii se abţin în aceste zile de la munci şi, mai ales, nu mătură şi nu scot cenuşa din casă. Se crede că, în perioada de împerechere a lupilor, şi mai înainte chiar, lupoaicele vin în sat şi caută cărbuni aprinşi. Cum i-au găsit, cum îi mănîncă şi, cum i-au mîncat, pântecele lor rodeşte lupişori”, povesteşte Irina Nicolau.

Nici în cătunele din Ţara Zarandului, în aceste zile, nu se scotea cenuşa din case. În volumul „Anotimpuri magico-religioase, Marcel Lapteş consemnează mărturia lui Lina Cătălinii din cătunul Cânele, satul Buceş: „O muiere din casă n-o ţânut sama de asta şi lupoaica apoi după ce-o mâncat cât o mâncat tăciuni, câţva i-o ţâpat pe casă de-o luat foc paiele şi-or murit tăţi.”

Ovid Densuşianu scria în 1915, în Graiul din Ţara Haţegului, că Lucinul „se ţine tot pentru vite, ca să nu se stingă de boală”. În satele din Munţii Orăştiei era interzis şi să pronunţi cuvântul „lup” în acea zi, iar dacă se năştea un prunc, vreme de trei zile nimeni nu rostea numele sălbăticiunii.

Bătrânele apelau la practici magice – baba Salvina Neagu din Cioclovina povestea că, în ajunul sărbătorii, se ţinea post, iar de ziua lupului se legau dinţii piaptănului de lână ca să steie gura lupului ferecată şi legată ca şi colţii piaptănului. În aceste zile, este interzis şi să dai vecinelor foc: „Lupoaicei atâta-i trebe ca să-ţi dea foc la casă.”

Lupul este pentru români şi animal călăuză. Lupul nu este văzut doar ca ucigaş al oilor, dar este considerat singurul animal ce poate vedea şi lupta cu dracii, o săltăticiune care alungă bolile copiilor mici şi călăuzeşte sufletul mortului.

O legendă spune că lupii au fost câinii lui Sânpetru pe când acesta era cioban. Ca sursă a puterii şi vitalităţii, lupul străjuia naşterea. Copiii slabi la naştere primeau nume de lup ca să se întreme. În satele de pe Platoul Luncanilor, cercetătoarea dr. Lucia Apolzan a găsit alt obicei: unii copii erau alăptaţi prin tetina uscată a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia.

Şi tot la naştere, dacă copilul avea „pieliţă” pe faţă era temut de săteni fiind considerat copil – lup. Şi tot lupul este alături şi de luptători, cu condiţia ca acesta să nu se însoare. La moarte, lupul este cel care călăuzeşte sufletul: „Şi-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte,/ Ca să te spăimânte./ Să nu te spăimânţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul”. Mircea Eliade crede că identificarea mitică şi rituală cu lupul stă la baza numelui dacilor: daoi sau daos care, în frigiană, limbă de factură tracică, înseamnă lup.

Dacii se numeau ei înşişi „lupi”, animal pe care l-au urcat şi pe steagul de luptă. Stindardul avea cap de lup şi coadă de balaur. „Mai există şi astăzi credinţa transformării oamenilor în lupi, într-o categorie anume, dotată cu puteri magice şi demonice – pricolicii; o afirmaţie a lui Herodot, referitoare la tribul neurilor, trăitori pe teritoriul Daciei, poate fi invocată ca o verigă intermediară în „procesul de folclorizare” a ritualului transformării omului în lup, el afirmând că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup, pentru puţine zile, şi pe urmă îşi recăpăta forma”, notează Romulus Antonescu.

Etnologul Marcel Lapteş a găsit într-o cercetare în Ţara Zarandului şi un descântec de alungat lupii de la oi: „Doamne, Tu-mi ajută mie/ Descântecu Sfintei Mărie/ Şi tu Sfinte Petre/ Lângă câinii tăi/ Curat, luminat/ Ca argintul strecurat/ S-alungi lupii din oi/ Să-i duci pe pustii/ În copita ciutelor/ Unde cocoşii nu cântă/ Şi glas de om nu descântă.”

În satul de acum, spaima de lup a rămas, dar credinţele s-au estompat, iar, la oraş, sărbătoarea nu-şi găseşte locul: „Pe scena timpului, oamenii trăiau amestecaţi cu sufletele morţilor şi tot felul de divinităţi care se confundau frecvent cu sfinţii din sărbătorile creştine. (…) La oraş n-are cum să-ţi treacă prin cap să păzeşti Teclele. Ele sunt un fel de zâne rele care pedepsesc cu foc şi cu lupi. Recent a încercat cineva să mă determine să fac o asigurare pentru caz de incendiu. Am râs, mai bine ţin Teclele, am răspuns. Dar nu ţin nici Teclele, nu fac riguros nimic ca să mă apăr de foc. Nu ştiu pe ce mă bazez! La Bucureşti, (…) chiar dacă ar exista însă lupi şi chiar dacă aş avea berbeci, nu m-aş pricepe să mă abţin de la muncă. Să nu cos, să nu spăl rufe, să nu calc… dar am voie să bat la maşină sau să citesc? (…) De altfel, trebuie să-mi fie destul de clar că sărbătorile acestea – să le zicem agrare şi pastorale – se potrivesc cu viaţa mea ca nuca în perete”, scria apreciata cercetătoare Irina Nicolau de la Muzeul Ţăranului Român.

Laura OANĂ