Zidurile Cetății Colț au fost asaltate și cucerite (GALERIE FOTO)
Oriunde întinzi privirea toamna strălucește, dar aici, între colţii de munte, dezvelește, apoi scoate în lumină alte frumuseți ascunse prin pădurile din Țara Hațegului.
Cu cât pătrunzi mai adânc în munți, spre Râul Mare Retezat, privirea se desfată cu spectacolul peisagistic. „Am făcut drumul ăsta de zeci de ori şi nu încetez să mă minunez cât poate fi de incredibil în măreția lui”, oftează Dan Marcu, șerpașul experimentat al Clubului Evoluții. El cu Alexandra Marcu au pornit un nou asalt.
Anunțul asaltului e şi spectaculos: „Duminică, vizităm locuri tare frumoase!”’ Legende, zmei, prințese și viteji, familia cnejilor Cândea, Jules Verne… Un amalgam de istorie şi ficțiune.” Cererile curg pentru un loc în această explorare.
Ziua e o duminică de primăvară din mijlocul lunii noiembrie. Vreo 40 de iubitori de natură și drumeții, din Deva, Simeria și Hunedoara ne îmbarcăm în microbuze și pornim spre fascinanta Țară a Hațegului. Spun „prezent” trei generații de la bunică, la nepot.
Trecem de Hațeg și intrăm pe DJ 686, drumul care duce în localitatea Susani. Un indicator te trimite către Mănăstirea Colț, care stă aproape față-n față cu ruinele Cetății Colț. Alexandra propune, pentru că e zi de duminică, să dăm Cezarului ce e a Cezarului: facem primul popas la mănăstirea Colț.
Și nu cred că se putea admira această bijuterie de mănăstire mai bine ca în antotimpul aceasta, când frumuseţea locului nu este estompată de frunzișul des al arborilor. Nu stricăm pacea locului şi, într-o liniște monumentală, toți exploratorii urcă scările flancate cu ghivece de crizanteme curgătoare spectaculoase. Unii se reculeg la icoane, iar copiii preferă să alinte trei pisici blânde. Așa, cu evlavie și rugăciune spre Dumnezeu, ne-am început drumeția.
La prima vedere, Mănăstirea Colț, seamănă cu biserica Mănăstirii Prislop, de altfel arhitectura e specifică edificilor de cult din zona Hațegului. Este ridicată pe un deal destul de abrubt, stâncos, înconjurat de pădure. Istoricii cred că mănăstirea datează din anii 1310-1315 și a fost ctitorită în secolul XIV-lea de familia Cândeștilor, prima familie de nobili români din Ardeal. Dețineau proprietăți întinse prin Țara Hațegului și Munții Retezat, iar, după maghiarizarea Ardealului, prin sec. al XV-lea, familia Cândea a devenit, familia Kendeffi pentru a putea să își păstreze toate privilegiile nobiliare.
Potrivit istoricilor, mănăstirea a cunoscut multe clipe grele: a fost părăsită și pângărită de comuniști care au transformat-o în grajd de animale. Chiar pe pereții din interior există o fotografie cu imaginea țăranilor care creșteau vaci.
Acum, mănăstirea care poartă hramul ”Duminica Tuturor Sfinților” e înfloritoare și funcționează ca schit de obște pentru călugări.
Lăsăm în urmă povestea frumoasei mănăstirii și traversăm drumul pentru cucerirea Cetății Colț. Dragi mi-s copiii Alexandrei! Şi cum să nu-ți fie când îi vezi plini de determinare să cunoască locuri noi și să cucerească noi înălțimi. Alexandra Marcu e familiarizată încă din copilărie cu zona și gradul de dificultate a traseului. Ne face însă o surpriză şi ne aruncă o provocare: nu vom urca pe traseul obișnuit, vom porni de-a dreptul pe coastă spre faimoasa cetate, așa cum probabil o făceau și vechii cavaleri.
„Evoluții!!!” au strigat într-un glas micuții temerari. 20 de curajoși nerăbdători alături de cei mai mari, au porni spre marea cucerire. Primul obstacol e trecerea râului Râușor cu albia lui plină de bolovani mari și alunecoși. Cu ajutorul lui Dani, un tătic în expediţie, Alexandra face frânghii de sprijin din brațele lor și aderă susținere pentru fiecare membru pentru a putea trece în siguranță peste râul repede și rece.
Urcăm din ce în ce mai anevoios. Unele stânci mai blânde se folosesc precum nişte scări, dar altele parcă îți fug de sub picioare. Atunci e musai să-ți folosești puterea brațelor pentru a te ridica pe stânca de deasupra ta. La un moment dat, drumul se mai domolește. După 10 minute de urcat, facem și o pauză. Ne dregem gâtul cu puțină apă și „ceva dulce”.
Privim împrejur și ne lăsăm impresionaţi de mărimea stâncilor cu fețe drepte ca în palmă și acoperite de mușchii verzi și groşi. Din bolovani, ies trunchiuri de copac cu rădăcina la vedere, iar din trunchii de copac îşi deschid braţele, ferigile.
Totul pare atât de misterios. Gata şi pauza. Din nou, urcăm călcând peste și printre bucăți de stâncă care îți dau impresia că vin peste tine. Dan Marcu, în fruntea echipei, tatonează cu bețele terenul. După câțiva metri de înaintare, în față se vede o lespede aproape verticală. Alexandra se urcă pe ea şi îți echilibrează poziția de susținere.
Ajută echipajul să treacă de acest obstacol. Mai sus de ea, Dan Marcu, e în prelungirea fetei pentru a-i da o mână de ajutor. În această excursie am remarcat-o pe micuța Isa care o încuraja mereu pe cea mai nouă și curajoasă exploratoare, Paula. De fiecare dată o ajuta să depășească obstacolele și momentele dificile, chiar se îngrija ca, la fiecare pauză făcută, să nu-i lipsească porţia de dulce, furnizorul de energie.
Drumul e o grea misiune, mai ales pentru cei mari și mai puțin familiarizați cu asemenea incursiuni. Copiii însă parcă prind aripi. Pentru ei e doar o joacă. Mai greu, mai ușor, toți trec de hopul cel mai mare.
Facem și o pauză pe măsură. Întoarcem capul să privim drumul pe care l-am lăsat în urmă. Peisajul spectaculos te amețește. Se văd pădurile brăzdate de griul șoselei, care șerpuiește peste pădurile aproape dezgolite, însoțită îndeaproape de Râul Râușor. Pentru o clipă parcă vezi și auzi galopul cailor care trag calești tapițate cu mătăsuri și catifea, iar, după perdeluță se odihnesc doamne încorsetate, cu gândul la haiducii din pădurii care ar putea ataca şi fura cuferele pline de bogății. Mai sus, natura învinge istoria – uiţi de toate când priveşti vârful ușor albit al Retezatului.
Dana Marcu, mama Alexandrei, ne povestește legenda Cetății Colț. Noi, cei mari, ştim despre volumul de aventuri ”Castelul din Carpați” al celebrului scriitor francez Jules Verne. Mai puţin ştiu legenda care sună așa: „În Cetatea Colţului, trăiau cneazul Nicolae şi iubita lui soţie, Ileana, iar, în timpul unei invazii a tătarilor, cneazul Nicolae a fost luat prizonier şi dus în robie pe tărâmuri îndepărtate. Domnița Ileana frântă de dor spera zi şi noapte că-şi va vedea în zare, venind, iubitul soţ. Într-o noapte, acesta i-a apărut în vis şi i-a spus că va fi eliberat, când ea va toarce atâta fir de aur cât să ajungă până la el. Şi Ileana, aşezându-se în foişorul cetăţii, cel atârnat pe marginea stâncii, începu să toarcă, până ce trecu de miezul nopţii. Şi ce să vadă? Torsul, ce l-a tors după miez de noapte, era din fire de aur şi dacă torcea oricând după miezul nopţii, se alegea tot cu fire de aur. Aşa torcea ea noapte de noapte, când odată, înspre cântători, cine-i prinse fusul, ce sfârâia în josul foişorului? Era cneazul, care în momentul în care firele de aur au fost atât de lungi cât să ajungă la locul în care era el prins, i-au pocnit lanţurile de pe trup şi el a putut să alerge acasă, în braţele ei iubitoare”. Legenda apare în “Ghidul judeţului Hunedoara” după Octavian Floca şi e pomenită de Dumitru Almaş în “Legende istorice”.
Atât de frumos a spus, Dana, povestea că ne-a făcut mai nerăbdători să vedem locul în care Dominița a tors firul de aur. Într-un sfârșit, apar deasupra noastră, înălţate dintr-o aglomerație de colțuri de piatră, zidurile cetății. Frumusețe și mister. Pe unele ziduri a ruinelor de piatră se mai păstrează pe alocuri tencuiala.
Un sentiment ciudat îl simți profund, până în stomac. Exploratorii, înaintează timid, unul după altul atenți pe unde pășesc. Mărăcinii se agață de noi, spinii și crengile rebele îngustează calea de pătrundere înspre mijlocul cetății. O mână se sprijină de ruinele zidurilor groase, iar privirea cercetează formele ferestrelor sau a nepăsării care te biciuie crunt. Stăm pe ruinele unei istorii vechi de peste 600 de ani. O senzație de pierdere a cuiva foarte drag, de părere de rău apăsătoare, te macină când vezi atâta nepăsare într-un loc atât de fantastic și frumos.
Ne bucurăm că am ajuns cu bine, că facem cunoștință cu istoria frumoasă a Țării Hațegului și mai avem un motiv de sărbătoare: unul dintre membrii vechi al clubului, Tiberiu Marcu, a împlinit în acea zi, 9 ani! Toată lumea l-a felicitat și i-a cântat ”La mulți ani!” , chiar pe platoul Cetății Colț.
În scrierile lui, Jules Verne, a fost atras de România. În mai multe cărți ale sale au fost amintite personaje cu nume românești, însă cel mai mult l-au atras locurile din zona Transilvaniei. În vremea publicării romanului „Castelul din Carpați” s-a crezut că este vorba de Castelul Bran, dar, după cercetări mai amănunțite, istoricii au demonstrat că Jules Verne a fost îndrăgostit de o domnișoară tânără de numai 17 ani, pe nume Luiza, care l-a inspirat în scrierile sale.
Castelul Colț ar fi fost construit prin secolul al XIV-lea și făcea partea din domeniile familiei Cândea, iar donjonul cetății (turnul cel mai înalt) era ridicat pe patru nivele și deservea mai ales pentru refugiu. Numele de „Colț” i-a fost dat datorită faptului că cetatea era ridicată pe un colț de stâncă.
Încă impresonați de această minunată drumeție, am coborât printre pământeni, în sat. Am ales drumul relativ ușor, cel care trebuia să fie marcat. Încă o surpriză neplăcută – autoritățiile nu au făcut aproape nimic pentru deschide drumul şi a promova această minunată cetate, cu toate că numărul turiștilor este în creștere din an în an.
Drumeția nu ni s-a oprit aici. Ajunși în comuna Râu de Mori, am intrat pe DJ685. Drumul e chiar bun, iar peisajele te obligă să cobori din mașină și să imortalizei fețele stâncilor care cu siguranță, pe timpul verii sunt mai mult sau mai puțin ascuse printre verdele des al arborilor și nu se văd la reala spectaculozitate.
Trecem și de tabăra de la Brădățel și facem un mic popas la Barajul Gura Apelor. Soarele palid reflecta în luciul apei ușor unduitoare din cauza vântului. Copiii aleargă neobosiți și se caţără peste tot. Adulţii îşi amintesc cu nostalgie de vacanţa de la mare.
Alexandra Marcu, ambasadoarea munților și a tot ce înseamnă frumos şi românesc, ne-a surprins la întoarcerea spre casă cu un popas la Cămara din Totești. Este o afacere de familie pornită prin forțe proprii și cu sacrificiul muncii în străinătate. Gazda noastră, tânăra Paula, a delectat simțurile și gusturile exploratorilor cu siropuri, dulcețuri și inegalabila zacuscă alături de alte conserve tradiționale, produse făcute de ea, bio 100% , culese din cea mai puțin poluată zona a Hațegului.
La final de zi, avem cu toţii bilanţuri pozitive. Ne-am recules între zidurile bătrâne de mănăstire, am cucerit cetatea de lângă cerul Retezatului şi am presat pe suflet privelişti de rai şi amintiri de vis.
Mirela POPA
