Zi de sărbătoare și de post. Creștinii ortodocși sărbătoresc Înălțarea Sfintei Cruci

Astăzi, în calendarul ortodox este trecută ca sărbătoare pentru toți creștinii, menționată cu cruce roșie și zi de post, Înălțarea Sfintei Cruci. Despre însemnătatea sărbătorii am redat una dintre predicile părintelui  Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, spusă la Mănăstirea Sâmbăta, în care explică credincioșilor de ce trebuie să ne închinăm și să cinstim Crucea Mântuitorului Isus Hristos.

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Preaiubiţi credincioşi!

N-a trecut o săptămână de când am prăznuit pe Născătoarea Celui Care a purtat Crucea pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi „sabia trecută prin sufletul ei” (Luca 2, 33) iat-o acum prăznuită. Şi odată cu ea, toată istoria mântuirii noastre. Care, în capul Crucii, al aşteptării ei, începe cu mult înainte de a o vedea noi. Căci pomul cel din mijlocul Raiului, lemnul corabiei lui Noe, şarpele cel în pustie înălţat sau toiagul care lovind piatra şi pustia Merei apă dulce a dat neamului lui Israel, cel aflat în căutarea Ţării Sfinte (Ieşire XV, 22; XVI, 1), după ce mai înainte vreme despărţise apele mării, ca pe israeliteni să-i facă prin ape ca pe uscat a merge (Ieşire 17, 11) şi alte câteva momente ale istoriei mântuirii, vădeau venirea Crucii în taina izbăvirii noastre din rău şi din plata răului, din moarte.

Astăzi, în schimb, noi, cei care am şi primit învăţătura despre Patima şi Învierea Domnului şi despre rolul pe care Crucea Sfântă l-a căpătat în acest fel pentru noi, astăzi zic, am cântat: „Dumnezeiasca vistierie cea ascunsă în pământ, Crucea Dătătorului de viaţă, pe cer s-a arătat credinciosului împărat şi biruinţa cea împotriva vrăjmaşilor lămurit a închipuit-o; de care cu credinţă bucurându-se, şi din dumnezeiască râvnă, spre privirea celor de sus înălţându-se, cu sârguinţă a scos-o din sânurile pământului, spre scăparea lumii şi mântuirea sufletelor noastre” (Litia praznicului, facere a lui Teofan).

Obişnuiţi să vedem în prăznuirea aceasta a Înălţării Sfintei Cruci numai gestul Patriarhului de Ierusalim, Macarie fericitul, de a ridica Crucea Domnului aflată-n coasta Golgotei şi descoperită de Sfânta Elena, maică a Împăratului Constantin, scăpăm din vedere că de ziua acesta este legată şi ziua în care Împăratul văzuse semnul Crucii pe cerul ce se arcuia peste Pons Milvius (Podul Vulturului), locul bătăliei cu Maxenţiu, dar şi celălalt eveniment pentru care Elena, împărăteasa, se afla la Ierusalim: zidirea Bisericii Învierii din cetatea Ierusalimului. Căci, în nici un caz, aflarea Sfintei Cruci nu era o întâmplare, fie ea chiar bucuroasă, ci semnul purtării de grijă pe care Dumnezeu ne-o arată în permanenţă. Prin aceasta vădindu-se că aşa cum istoria i-a aşteptat venirea prin preînchipuiri ale ei, Crucea – cea care, purtându-L pe Hristos, s-a arătat cheia care a deschis iarăşi poarta ferecată prin păcat a Raiului – se va face pururea prilej de închinare şi de mântuire pentru noi, cei cu numele lui Hristos numiţi.

La vremea ce o trăim, Crucea, dacă nu este prigonită de-a dreptul, este minimalizată, ruptă de Dumnezeu, Care prin ea ne-a redat viaţa, nemurirea. Nimic nu-i mai de înfricoşat decât modul uşuratic cu care lumea pe care o trăim ascunde Crucea iarăşi în pământul nesimţirii, lăsându-o pradă nelucrării, neîmplinirii!… Când nu o pierd cu totul, o jignesc, o umbresc, ba chiar o înjură. Nu de puţine ori, sub masca unei adânci cuvioşii – care însă e fără de Cruce, fără de Maica Domnului, fără de Numele cel Scump al Mântuitorului, dezdumnezeindu-l după pofta lor de-a avea dreptate împotriva Adevărului (aţi înţeles că m-am referit la iehovişti) -, numai cuvioşie nu este. Poate cucernicie, în sensul cuceririi sufletelor slabe, ruperii lor de Biserica Ortodoxă, ce şi-a aflat în Cruce sprijin desăvârşit.

Pe de altă parte, ţi se strânge inima când vezi cum tot ceea ce Crucea reprezintă este călcat în picioare. Şmechereala şi falsa valoare, vulgaritatea şi nesimţirea fără margini, parvenitismul şi dorinţa perpetuă de îmbogăţire prin sărăcirea celorlalţi, dramatismul încleştărilor militare în care mor mii de oameni, criza de credinţă în care se aruncă unii tineri ce nu-şi mai văd sensul şi nu-L mai află pe Dumnezeu, toate acestea şi câte altele n-au voie a-l face pe creştin a se pierde cu firea cea înnoită de Hristos, prin Cruce şi Înviere! Ele cer toate soluţii, ajutor, dezmierdată purtare în rugăciune dinaintea Altarului Ceresc. Cer, mai ales, ca toţi creştinii să înalţe Crucea. Să o scoată din temniţa de întuneric în care au aruncat-o semenii şi s-o ridice peste capetele lor acolo, în sus, semnul distinct al ridicării spre Dumnezeu.

Răstigniţi de bunăvoie în bucuria vestirii lui Hristos! Altfel nu avem a fi vrednici de El, „Cel ce S-a înălţat pe Cruce de bunăvoie”! Aducându-ne aminte de icosul praznicului acestuia care, reamintindu-ni-l pe Sfântul Apostol Pavel, ne zice: „Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte nespuse şi dumnezeieşti, care nu este cu putinţă de limbi omeneşti a fi grăite, scrie către galateni: Ca nişte râvnitori ai Scripturilor, aţi citit şi aţi cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care, pătimind, a omorât patimile. Deci şi noi, cu osârdie, să ţinem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruinţă“.

Să zicem toţi Amin, aşa să fie! Şi fie ca să ne împlinim în lume măcar această misiune. De stavrofori, de purtători şi înălţători ai Crucii. Ca oamenii pustiei de viaţă pe care o petrecem, privind la ea – ca oarecând evreii la şarpele de aramă în pustie – să se izbăvească de muşcătura de venin a şarpelui şi, bucuroşi de roua Crucii, în Înviere să-şi aibă vindecarea şi răsplata! Amin.”

sursa preluări textului: http://www.agnos.ro/