Vot la 102 ani. Moş Ştefan: „Lucraţi cu dreptate, vă avansează Dumnezeu!”
„Eu sper să le dea Dumnezeu minte ca a Regelui Mihai. Dacă le-o da Dumnezeu la partidul ăsta mintea lu’ Mihai, atunci România pleacă pe o cale dreaptă”, spune Moş Ştefan. La 102 ani, mai bătrân decât însăşi ţara sa, omul ştie care e răspunsul pentru români: “După părerea mea, o fi bine, dacă Dumnezeu le dă gând să muncească pe dreptate, numai pe dreptate!”
În faţa secţiei de votare 313, de la fosta Şcoală Primară Vâlcele, o pisicuţă aşteaptă zburlită un alint. Printre rândurile de maşini care aduc alegători, apare şi o motocicletă arătoasă. „Hai nevastă să te duc la vot!”, zice riderul. Descalecă şi, împreună cu femeia, intră în secţia amenajată într-o fostă sală de clasă. Focul duduie în soba de teracotă, lângă geam stau aliniate telefoanele ca să prindă semnal şi preşedintele cu operatorul AEP stau la o masă încropită din două bănci primite odinioară din Germania prin mila unei fundaţii creştine. Când ies de la urne şi aud că va sosi Moş Ştefan, cuplul de bikeri rămâne să-l salute.
Din maşina cu care nepotul Remus îl aduce de la Vâlceluţa, moşul iese zâmbitor când vede că este aşteptat. „Eşti extraordinar! Să te ţină Dumnezeu tot aşa! Pentru comuna noastră eşti o mândrie!”, zice femeia şi-l îmbrăţişează, iar soţul ei adaugă: „Pentru toată ţara!” şi dă vârtos mâna cu moşul care nu mai ştie cui să zâmbească. „Mulţumesc la Dumnezeu că la ultimii ani de viaţă, mă cunoaşte o ţară-ntreagă! Merg la băi, la Herculane, şi toţi vin să dea mâna cu mine”, zice moşul şi începe să explice: „Io, când oi muri, Dumnezeu mă iartă! Că din toată lumea asta, când or auzi că am murit, fiecare o zice: „Dumnezeu să-l ierte!” Dintr-atâta lume, or fi şi oameni buni şi îi ascultă şi, pe lângă ei, scăp şi eu!”
„Fenomenal, omul ăsta”, spune bikerul care e fost profesor. „Ce vorbe, ce simţ al umorului. Mă dau bătut”, şopteşte omul şi se întoarce spre Moş Ştefan: „Du-te şi votează cu ce-ţi dictează mintea, că-i mai ageră şi mai proaspătă decât a noastră!” Moşul zâmbeşte molcom: „Să dea Dumnezeu, dar n-aş crede!” Moş Ştefan a ajuns la secţie de votare îmbrăcat în straie populare. Poartă un cojoc mare şi se sprijină cu un toiag: „Încearcă să laşi scula asta”, zice motociclistul, uimit de voiciunea veteranului care râde de-a dreptul: „Io aş lăsa-o, dar nu se lasă ea de mine!”
Moş Ştefan a fost la toate alegerile şi, cum nu şi-a pierdut speranţa, a ajuns şi acum la secţia de votare: „Fiecare suntem datori să vrem bine. La toate partidele care au venit, am sperat că va fi mai bine, d-apoi ele or fost în tot chipul, ca şi la om acasă – o fost şi mai bine, şi mai rău… Or trecut toate! Ar fi bun, să poată fi o cale mai dreaptă. Cam de 70 de ani, am mers tot pe căi strâmbe. Eu nu am mai nimerit bine de pe când o fost Regele Mihai! Şi atunci or fost moşieri, şi săraci. Dacă nu aveau ceva, le dădea boierul, contra cost: vara veneau la lucru. De atunci încoace, nu o mai fost nime să mai poată ajuta un ţăran. Apoi să vedem acuma cum o fi! Eu sper să le dea Dumnezeu minte ca a lu’ Mihai. Dacă le-o da Dumnezeu la partidul ăsta mintea lu’ Mihai, atunci România pleacă pe o cale dreaptă. Da’ dacă or fi, care or fost şi până acuma…”
Încetuţ, moşul urcă treptele şi intră în secţie. “O venit un moş bătrăn!” Un glas de voci îi dă bineţe. “Să trăiască”, zice preşedintele secţiei şi Moş Ştefan răspunde: “Cu toţii/ Pân’ la ceasul morţii!”. Mai face un pas şi zâmbeşte jucăuş: “Am venit să vedem ce-mi daţi?” Cei care nu-l ştiu cât e de glumeţ, cască ochii: “Prima dată, ne dai matale un buletin…” Operatoarea AEP care prelucrează datele din secţie e chiar una dintre cei peste 15 nepoţi ai lui Ştefan Gros şi zâmbeşte larg când vede ce reacţii stârneşte moşul ei de 102 ani.
Moşul mai schimbă câteva vorbe de duh, mai zice o glumă, până oamenii se pregătesc. Toată lumea îl priveşte cu drag. Cu o mână tremurândă, moşul ia stampila şi se uită chiorâş: “Oooo, păi îi mică! N-am ce strica de ea!” Intră în cabină ca să iasă aproape imediat cu buletinul de vot fluturând către geam. “Mi-am uitat ochelarii şi nu văd!”, zice moşul şi capătă ochelarii nepoatei. Veteranul hunedorean ştie precis pe cine să voteze şi nu ar vrea să greşească. Când iese, îi scapă stampila şi se apleacă după ea: “Bin’ că nu s-o spart!”, bombăne moşul: “Dacă să spărgea, n-aveam bani să cumpăr alta!” Moşul e într-o dispoziţie de zile mari. Îndoaie buletinul de vot. Mâinile îi tremură tare pe hârtie: “O bag pe gaura asta…” Este auzit. “Aia mică” şopteşte cineva. “Să face ea mare, deseară!” o trosneşte iar Moş Ştefan. Impinge la hârtie şi iar bombăne: “îi plină, nu mai încăpe a mea!”
Moşul merge binişor şi fără bâta lăsată în pază la una din fetele din comisie. Ajunge la prezidiu şi semnează cu greu, tot din cauza mâinilor care îi trădează vârsta înaintată. Preşedintele îi ia mâna şi îi spune plin de admiraţie: “Felicitări, Moş Ştefan! Nu mă gândeam să vii la noi, să votezi la 102 ani. Mai rar un om ca matale. Ne vedem la turul doi!” Omul dă să plece şi nepoata sa îi şopteşte: “Moşu… Ochelarii! Ochelarii” Moşul se dumireşte şi îi înapoiază: “Mă, da’ d-icea nu poţi fura nimic!” Toată lumea îl fotografiază şi îl filmează. Moşul se îndreaptă spre colţ, să-şi ia bâta: Vă mulţumesc frumos, rămâi dator! De-oi găsi doi lei, ţi-oi da dumitale!” Toată sala râde şi femeia constată: “Are simţul umorului, moşu!”
Moş Ştefan iese în curte şi se pune pe povestit despre lume, despre ţară, despre bine şi prea mult rău: “Până acum, fiecare cum o apucat, fiecare cum să-i bage pă hăilalţi la puşcărie. Io am trăit la oi, da’ acum dau foc la lână, n-am oi pă iarnă, s-o distrus tot! Dumnezeu să ne îndrepte pe bine, să le dea Dumnezeu minte la aleşi să ne poată conduce fără minciuni şi fără promisiuni. Şi dacă promit şi ar face pe jumătate, tot ar fi bine!”
Ștefan Gros s-a născut în octombrie 1917, în vârful muntelui, la stâna familiei. Este veteran de război şi a uimit ţara când s-a angajat să aibă grijă de mioare la 90 de ani, cu carte de muncă, să-şi facă şi el o pensie. Are mai bine de 20 de nepoţi şi strănepoţi şi este iubit de toată comunitatea. A trăit cât pentru mai multe vieţi, a călătorit, ba chiar a muncit şi în străinătate. Aşa că, atunci când îi cer un sfat pentru tineri, moşul zice hotărât: „Am! Să muncească numai pe dreptate că Dumnezeu îi avansază! Nu ne avansăm noi, unul pe altul! Care mai citeşte aşa tot mai poate prinde câte ceva şi bun. Se zice că tinerii nu vor să muncească… Da’ dacă nu s-ar fi distrus fabricile astea, nu s-ar fi dus ei pe nicăierea, ar fi muncit aci, că ar fi avut unde. Şi eu, cât îs de bătrân, am fost dus în Spania, la oi, vreo două luni, dar acolo nu te angajează păstă 70 de ani.”
A muncit din greu toată viaţa, şi-a grijit mioarele şi copiii. Traiul greu pe munte, viaţa plină de griji, l-au învăţat multă înţelepciune. Nu ştie ce ar face dacă ar fi el preşedinte: “Dacă m-aţi întreba de oi, ce-aş face, imediat aş ştii răspunde, dar asta… Dacă aş avea o ţâr’ de carte, poate că aş spune ceva, cumva… După părerea mea, o fi bine, dacă Dumnezeu le dă gând să muncească pe dreptate, pe dreptate şi iar pe dreptate”, zice moşul şi bate vârtos cu toiagul în pământ. “Numa atunci Dumnezeu ne ajută la toţi, dacă nu, nimica nu-i!”
Zice ce mai zice, mai salută câte un om şi urează: “Cele bune să s-adune/ Hăle rele să se spele!” Gheorghe, un fost tovarăş cu care a stat la oi vreo 40 de ani, îl face să mai poposească un pic. O vecină se strecoară iute şi moşul se întoarce iute după ea: “Hai, vecină, să facem o poză! Hai, că nu se prinde pocăinţa de la tine, la mine!” Femeia fuge cât o ţin picioarele şi moşul hâtru zâmbeşte pe sub mustaţă: “No, o văzuşi?! I-i frică că… Mno! Ai văzut cum ţine român, unul la altul?!” hohoteşte moşul de-i sare cojocul: “Apoi cum să ne împace parlamentarii?!”
Mulţumit că şi-a făcut încă o dată datoria şi că a lăsat în urma lui numai zâmbete, moşul porneşte la drum: “Ne vedem la anul, să ne mai facem un chip! Să fim sănătoşi! Doamne dă bine!”
Laura OANA
