Vocile antice ale neamului: femeile Daciei şi doamnele Miciei romane

“Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. (…) zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc”, descrie istoricul Hadrian Daicoviciu femeile dace de pe Columna lui Traian.

“Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul”, scria Daicoviciu, în volumul „Dacii”.

Monumentul din Roma considerat cel mai faimos basorelief antic aduce mărturii importante peste veacuri: „Ignorarea realităţilor din Dacia nu i-a putut împiedica pe artişti să reprezinte cu exactitate şi măiestrie figurile dacilor, armele şi veşmintele lor. Ei văzuseră toate acestea chiar la Roma, cu prilejul triumfului lui Traian, la sosirea soliei dacice după primul război, în pieţele de sclavi etc.”, scrie istoricul care menţionează: “Istoria se învaţă din cărţi, dar traiul unui popor se cunoaşte mai bine dacă-l vizitezi la el acasă, dacă-i vezi cu ochii aşezările, casele, uneltele, obiectele de artă.”

“Dacii au pielea rece şi umedă şi din această pricină moale, albă şi fără păr”, scrie Galenus. În realitate, nu se ştie sigur cum arătau. “Foarte multe nu ştim despre femeile dace. Nu există multe reprezentări şi nici izvoare antice din care să îţi formezi o imagine completă”, spune arheologul Angelica Bălos, inspector la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Hunedoara. Face parte din Terra Dacica Aeterna şi pasiunea ei pentru reenactment istoric a determinat-o să caute cât mai multe date, doar că sursele sunt limitate: “Pe Columna lui Traian, majoritatea femeilor dace sunt înfăţişate cu copii în braţe. Asta înseamnă că rolul principal al ei e să vadă de gosodărie, să îngrijească micuţii, să coasă, să ţese.

Nu avem date că femeile dacilor luptau, dar ne putem închipui că, dacă aşezarea lor era atacată, nu stăteau să privească.” Angelica Bălos spune că, pe Columnă, apar două tipuri de veşminte: “Se desluşeşte că aveau o rochie creaţă, amplă şi lungă, iar, la un moment dat, apare şi un veşmânt gen tunică, pe sub care purtau un soi de cămaşă. Rochia era prinsă la brâu sau sub sâni. Pe cap aveau o basma şi poată bijuterii pe braţ.”

Vasile Pârvan susţine că înfăţişarea femeilor dace ar fi fost schimbată de sculptorii romani: “Columna înfrumuseţează şi idealizează, apropiind pe dace de tipul clasic sudic. Monumentul (de la Adamclissi –n. red.) dimpotrivă e foarte realist şi redă şi pe femei în toată nemlădierea, sărăcia şi simplicitatea vieţii lor ţărăneşti: faţa expresivă, dar unghiulară şi masivă, părul pieptănat pe tâmple cu cărare la mijloc si strâns la spate, o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă peste ea, de la brâu în jos.”

Istoricul Ion Horaţiu Crişan scrie: ”În ce priveşte coafura femeilor, pe Columnă, ele au capul acoperit cu o basma înnodată la ceafă, în schimb cele de pe monumentul de la Adamclisi au părul pieptănat cu cărare la mijloc şi adus spre spate din faţă şi din părţi pentru a fi adunat în coc”. Acesta a identificat şi alte câteva descoperiri care ar putea aduce date în plus despre înfăţişarea lor: “Tot cu cărare la mijloc au pieptănat părul şi femeile reprezentate pe falerele de la Herăstrău şi Ikimovo sau pe fibulele de la Coada Malului, Bălăneşti şi cea descoperită într-o localitate necunoscută din Transilvania. 

Personajele feminine de pe plăcuţele de la Letniţa au părul destul de scurt, potrivit la spate, pe când celelalte îl au bogat, încadrându-le faţa şi căzând în bucle până pe umeri…

La această pieptănătură simplă mai trebuie adăugată cea cu cărare la mijloc şi părul împletit în două lungi cosiţe, cum este reprezentat personajul feminin de pe falera de argint de la Galice ori pe cele de la Lupu. În fine, personajul feminin de pe o cupă cu ornamente în relief descoperită la Popeşti are cosiţe mai scurte, ajungându-i doar până la umeri.”

Dacii purtau haine de lână, in şi cânepă, dar, datorită comerţului intens cu grecii şi romani, e posibil ca femeile nobile să fi purtat ţesături alese. Hadrian Daicoviciu susţine că: “Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi.”

În economia societăţii geto-dacice, ocupaţiile femeilor dace pot fi presupuse: se ocupau de creşterea copiilor, de o parte din muncile agricole sau de îngrijirea animalelor domestice. Tot lor le revin meşteşugurile casnice: cusutul, torsul, apoi ţesutul şi, în parte, olăritul.

În „Spiritualitatea la geto-daci”, Ion Horaţiu Crişan se ocupă şi de acest aspect: „Despre condiţia socială a femeii ne vorbeşte şi marele filosof Platon, care, referindu-se la traci, ne spune că ei, ca şi multe alte neamuri, “pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi.”

“Columna ne înfăţişează femeia dacă în mai multe ipostaze, ipostaze în care acestea apar zvelte dar cu expresii aspre şi mândre, cu o fineţe incontestabilă a trăsăturilor, cu faţă ovală, frunte înaltă, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare pe mijloc, acoperind tâmplele şi lăsând libere urechile, păr strâns legat într-un coc bogat la ceafă şi acoperit cu o năframa”, scrie Mircea Brie în “O istorie socială a spaţiului românesc”.

Autorul crede că: “Lângă acei bărbaţi viteji care au impresionat pe autori antici cu credinţa şi curajul lor au trăit fără îndoială femeii foarte puternice, izvoarele documentare fiind însă foarte puţine. (…) Despre viaţa de familie a geto-dacilor ştim puţine lucruri. Familia lor, ca şi la alte popoare ale vremii, era una patriarhală, în care cultul strămoşilor, rolul bărbatului era foarte important.”

Unii istorici cred că dacii erau monogami, alţii printre care şi Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu cred că regii şi aristocraţii geto-daci ar fi avut mai multe soţii. Sursele istorice l-au determinat pe istoricul Ion Horaţiu Crişan să susţină că, până în vremea regelui Burebista, poligamia ar fi existat la daci, în rândurile aristocraţiei.

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii. Ei le folosesc ca pe nişte sclave. Au legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu ele pe rând. Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. Dacă vreuna dintre femei este nemulţumită, părinţii îşi pot lua fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea”, informa Heraclit din Pont. În legătură cu căsătoria şi ritualurile momentului la geto-daci, istoricii nu ştiu să explice cum se desfăşura ceremonia, dar se crede că respectau instituţia căsătoriei: “Despre tracii crestoni, Herodot afirma că pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii. Îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu bani de la părinţi”, scrie Ion Horaţiu Crişan. Unul dintre cei mai importanţi poeţi romani, Horaţiu scrie: “Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii… Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa soţiei!”

 

Se bănuieşte că trecerea multora la monogamie a avut loc în perioada lui Burebista: „Este foarte probabil ca poligamia să fi fost abandonată fără să putem preciza când anume. Poate printre reformele pe multiple planuri iniţiate şi realizate de marele rege Burebista să se fi înscris şi interzicerea vechii practici a poligamiei.” Deţinerea mai multor soţii e atestată  prin descoperiri arheologice, dar şi susţinută de vechi izvoare.

E vorba de sacrificii prin care soţia sau soţiile preferate erau arse odată cu soţul defunct. “Nici femeile lor (ale geţilor – n.n.) nu au un suflet mai slab. Cea mai fierbinte dorinţă a lor este să fie ucise deasupra trupurilor soţilor lor morţi şi să fie îngropate deodată cu aceştia, şi, cum fiecare soţ are concomitent mai multe soţii, se desfăşoară mari întreceri în faţa celor care vor decide căreia dintre ele i se cuvine această cinste.

Ea se atribuie pe criteriul moravurilor şi cea care învinge în această competiţie este deosebit de bucuroasă. Celelalte, în schimb, jelesc cu glas tare şi cu plânsete dintre cele mai stridente” susţine Pomponius Mela, citat în volumul lui Ion Horaţiu Crişan. Tot aici sunt pomenite şi spusele lui Solnius: “Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un exerciţiu natural de înţelepciune. Toţi sunt gata pentru moarte de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”

În secolul VI, Ştefan din Bizanţ scrie într-un lexicon de nume de popoare: “Getia, ţara geţilor. Căci get e nume etnic, nu nume de persoană. E un neam tracic. Există şi la feminin geta, căci astfel se numea soţia lui Filip, fiul lui Amyntas. Ca adjectiv posesiv se zice getic, de unde Getica lui Criton. Şi la feminin getica. Obiceiurile geţilor: înjunghie soţia (pe mormântul) bărbatului şi cântă din citeră când merg în solie. Arian îi numeşte geteni.” Sacrificiile umane la daci, inclusiv ale femeilor, sunt atestate de istorici latini, care susţin că obiceiul era comun triburilor trace: “Sacrificiile umane la geto-daci sunt atestate în texte literare antice referitoare fie la soţie ori soţii sacrificate la moartea soţului, fie la mesagerul trimis la Zamolxis. (…) Asemenea sacrificii ne sunt atestate începând încă din epoca bronzului”, scrie Ion Horaţiu Crişan.

Imaginile de pe Columnă, cu femei care torturează bărbaţi sunt greu de acceptat pentru oamenii de acum. E cert că vremurile antice nu le-au permis femeilor să fie blânde. Pentru ele, istoriografia e de-a dreptul vitregă, iar informaţiile ajunse la noi sunt foarte puţine. Xenopol preia o informaţie de la Homer, potrivit căruia: “bărbaţii şi femeile beau vinul dupa moda scitică, neamestecat cu apă, slujindu-se, în loc de pahare sau căni, de cornuri mari de cerb sau de bou, care treceau din mână în mână.” Alţi istorici antici pomenesc obiceiurile de înfrumuseţare a trupurilor. De exemplu, ştim de la Pliniu cel Bătrân că: “La populaţiile barbare, femeile îşi ung una alteia faţa, la daci şi sarmaţi până şi bărbaţii îşi fac semne pe trup.” În lucrarea sa „Discursuri”, Dion Chrysostomos arată că în Tracia există “femei libere pline de semne făcute cu fierul roşu şi care cu atât au mai multe semne şi mai variate, cu cât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă. S-ar putea trage concluzia că la traci erau tatuaţi bărbaţii de neam ales şi femeile nobile, iar numărul de semne era proporţional cu gradul de nobleţe.” Horaţiu Crişan îl pomeneşte şi pe Strabon: “Se impune dar concluzia că la geto-daci unii dintre oamenii de seamă, bărbaţi, femei sau copii se tatuau şi că tatuajul constituia o podoabă şi un semn de nobleţe”. Un călător grec, Clearh din Soloi aduce lămuriri în ce priveşte tehnicile de tatuaj şi povesteşte că dacii se tatuează cu ace înroşite în foc şi culoare.

Nici despre podoabele femeilor dace nu se ştiu foarte multe: “Ce obiecte şi podoabe de argint se întâlnesc la daci? În numeroase puncte de pe întreg teritoriul ţării noastre s-au descoperit fibule, coliere, brăţări, inele, pocale, plăci şi catarame. (…) Numai regele avea, probabil, dreptul să deţină podoabe scumpe de aur: supuşii trebuiau să se mulţumească cu frumuseţea mai puţin strălucitoare a argintului”, crede Daicoviciu. Despre obiectele de podoabă, alt istoric, Ioan Horaţiu Crişan, dă mai multe amănunte în volumul său despre civilizaţia geto-dacilor: “Coliere torsionate, din argint sau bronz, sau lanţuri împletite cu deosebită măiestrie le împodobesc gâtul. Mâinile au brăţări din fire groase de argint răsucite sau lanţuri împletite, având extremităţile în forma capului de şarpe stilizat, iar degetele sunt pline de inele spiralate sau de simple verigi. (…) Cerceii găsiţi sunt în formă de verigă subţire, având ataşat la partea inferioară un pandativ fin.” Lector dr. Liliana Suciu din colectivul de cercetare de la Sarmizegetusa Regia vorbeşte despre mărgele de sticlă, viu colorate descoperite pe sit.

Nu există informaţii despre existenţa preoteselor: “Nu avem izvoare, dar putem să ne imaginăm că, în cazul adorării zeiţelor, femeile ar fi putut oficia în temple. Cu siguranţă, aveau cunoştiinţe despre tămăduire şi plante medicinale, şamanismul este întâlnit şi în aceste zone”, spune Angelica Bălos. Nici viaţa, nici timpul, nici vremurile din antichitate nu au fost blânde cu ele, iar arheologii speră că cercetăriile viitoare vor aduce informaţii mai limpezi şi despre femeile Daciei.

“Doamnele Miciei”

Despre femeile dace, istoricii pot doar să emită teorii şi să ia în calcul istorisirile unor autori antici. Cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba despre femeile romanilor. Sub domnia lui Traian, în anul 115, Imperiul Roman a atins maximul de expansiune. Graniţele depăşeau zece mii de kilometri, adică aproape un sfert din circumferinţa planetei. Imperiul avea o populaţie de vreo 50 de milioane de locuitori risipiţi pe o suprafaţă uriaşă. Pe atunci, inima lumii era Roma, care devenise cel mai populat oraş al planetei: “Forţa sa reală a venit din altceva. Din ceva ce a ajutat-o să supravieţuiască pentru o perioadă neînchipuit de îndelungată: peste 1000 de ani în Occident, iar în Orient încă şi mai mult…”, scrie Alberto Angela în volumul “O zi în Roma antică”. Autorul crede că secretul Romei a stat în modul de viaţă încadrat într-un sistem precis de legi şi reguli sociale. Tot Alberto Angela scrie că, la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II, înălţimea medie a populaţiei este de 1,65 metri în cazul bărbaţilor şi de 1,55 metri la femei. Antropologii ar fi reuşit să stabilească şi greutatea medie: 65 de kg la bărbaţi şi 49 kg la femei. Mai mult, speranţa de viaţă era de 41 de ani pentru bărbaţi şi de doar 29 de ani în cazul femeilor, lucru explicat prin decesele survenite la naştere.

Moda romană impunea femeilor purtarea unui şal dreptungliular numit palla care cobora până la genunchi în falduri elegante. Pe stradă, femeile îşi acopereau capul cu acest şal. Toate femeile romane purtau o tunica lungă, intens colorată, lungă până la glezne. O centură era legată sub piept pentru a scoate în evidenţă formele femeii. Aristocratele purtau bijuterii de aur, aveau coafuri complicate şi maniere elegante. Hainele sunt din in sau lână, iar cele înstărite poartă veşminte din bumbac fin şi mătase, materiale care definesc statutul social.

Odată cu cucerirea Daciei de către romani, moda Romei a ajuns şi în aşezările de aici. Cu siguranţă şi la Micia, spune dr. Mihaela Simion, de la Muzeul Naţional de Istorie al României (MNIR). Este de ani de zile, şeful colectivului de cercetare de la străvechea Micia şi a susţinut anul trecut o conferinţă pe titlul: “Doamnele Miciei Romane. Semne, chipuri şi iubiri de la marginea Imperiului”.

 

Este o declaraţie despre cum monumentele funerare descoperite aici de-a lungul vremii aduc informaţii despre femeile aşezării: “Erau imortalizate ca femei cu multă personalitate. Erau mame sau iubite şi făceau vrăji din dragoste.

Erau frumoase şi elegante şi au ţinut neapărat să-şi transmită chipul peste timp.”  Arheologul spune că istoria mare se țese și se deapănă din firul micilor povești de viață, de multe ori rămase ascunse în negura timpului.

Pentru Mihaela Simion, Micia e locul: “unde uneori încep poveștile, iar alte ori se sfârşesc”. Aici, pe malul stâng al Mureşului, în antichitate s-a dezvoltat unul dintre cele mai mari castre auxiliare din Dacia şi o aşezare importantă. Este un ansamblu arheologic unde ruinele se extind pe o suprafaţă foarte mare de teren, pe circa 200 ha, de-a lungul Mureşului.

De veacuri, pietrele frumoase ale locului au atras atenţia pasionaţilor de istorie: piesele romane au călătorit, au înfrumuseţat grădini particulare, au fost aşezate în conacele nobililor vremii. Altele au fost vândute prin anticariate. Multe artefacte au luat drumul Clujului, al Budapestei și al Vienei.

Superlativele Miciei sunt incontestabile: un castru cu dimensiuni și o formă neobișnuite pentru castrele auxiliare din Dacia de circa şapte hectare, un impresionant ansamblu termal, unul dintre cele patru amfiteatre cunoscute în Provincia Dacia, temple, cel puţin două necropole, străzi pavate, o intense viaţă economică, una din marile vămi principale ale Imperiului şi o aglomerare urbană de o mărime considerabilă cu toate elementele specifice unei urbs.

“În această larmă, animaţie, transformare, vocile feminine se aud mai greu. O fusaiolă, un ac de păr, un instrument cosmetic, fragmente de jucărie, un cercel, un inel de căsătorie… Sunt urme fragile ale treceri lor. Rămâne scrisul, chipul încremenit în piatră și uneori, urme ale unor iubiri neîmpărtășite și a neputinței în fața visului pierdut”, spune arheogul de la MNIR.

Micia a adus un bogat și variat material epigrafic. Cercetătorii au numărat 149 de inscripţii care conţin indicii de identificare onomastică. “Chiar și așa, doar în 20 de cazuri, doamnele Miciei au vorbit peste timp”, povesteşte Mihaela Simion şi explică: “Epigrafia Miciei se prezintă astfel – şapte inscripţii – plăci de clădire eternizând acțiuni de edificare, refacere, restaurare ale unor edificii publice – impropriu spus – evergesii edilitare.

Doar o femeie protagonistă. Nici ca manifestare directă religioasă, gesturile votive, numărul femeilor implicate nu este mai mare de trei din 93 de epigrafe păstrate. Majoritatea informațiilor despre doamnele Miciei vin însă din registrul funerar, cel la epitafurilor. Uneori ele sunt beneficiarele dedicațiilor căci s-au petrecut din astă lume, alteori sunt cele care onorează memoria celor dispăruţi.”

Mihaela Simion vorbeşte despre patru doamne, din care una specială, care construiește un templu și alte trei care fac dedicatii către zeități: “Aelia Bassa este fiica lui Pergamianus, probabil prefect /comandant al Alei I Hispanorum Campagnorum. O fată din înalta aristocraţie ce face o dedicaţie către Diana. (…) Aurelia Valentina, despre care nu avem alte indicii, dedică un altar lui Silvanus Domesticus, nu întâmplător, ci ca zeu al casei, al limitelor proprietăţii, dar mai ales al frontierelor. Rămâne Aelia Flavia cu o dedicaţie Venerei, din motive, ne place a crede, feminine. Doar trei dedicații de acest tip sunt înregistrate, în acest moment, pentru întreaga provincie, în afara celei de la Micia.”Doamna specială a Miciei e Domitia: “Am cunoscut-o prima dată, în anii studenției, pe vremea când îmi redactam teza de licenţă dedicată monumentelor publice din Dacia Romană. Era printre rarele femei ctitor din Dacia. Domitia, rămasă așa, pomenită pe un desen al unei pietre călătoare, construieşte un temple dedicat zeiței Isis. Inscripţia, văzută și desenată la mijlocul secolului 19, în curtea castelului baronului Iojika de la Brănișca, era fragmentară. Dacă lectura acceptată se confirmă, este sigur o doamnă din anturajul puternicului Varenius Pudens, comandantul cohors II Flavia Commagenorum. Poate fi liberta sau soția acestuia, sau ambele.” Ridicarea unui templu e un efort financiar și de prestigiu, explică arheologul: “Despre Domitia, restul surselor sunt tăcute.

O ştim doar la Micia, ridicând templul ei pentru o zeiță străina și exotică, dar adorată la Micia. (…) Cât despre Isis, la Micia, în afara unei alte inscripţii, puse de comandantul alei de hispani,  unde epitetul zeităţii poate sugera identificare cu Isis, vine grabnic arheologia cu o completare. O descoperire din campania 2014, o splendidă gemă de carneol roşu cu o reprezentare fără echivoc a zeiţei – cu sistrumul într-o mână şi situla în cealaltă.”

O piatră călătoare ajunsă în  pavajul Bisericii reformate din Mintia spune trista poveste a Aeliei Hygia. Tânara a trăit doar 18 ani. Soţul ei o plânge, iar cuvintele păstrate pe o stelă funerară din marmură au ajuns până la noi: “E sigur o poveste gingașă de dragoste: i-a fost libertă, apoi soţie legiuită. Probabil că diferenţa dintre soţi e destul de mare, nu neapărat datorită magistraturilor lui (decurion şi flamen), cât mai ales subînţeles din versul “familia a distrus-o”. Ori este vorba despre un copil sau mai mulţi ori, mai degrabă, de copii soţului din prima căsătorie. O altă referire aluzivă este cauza morţii tinerei: “Vremurile aspre”. Deci nu moare la naștere sau în accident. Probabil episodul dramatic ar trebui pus în legatură cu ravagiile pe care le-a făcut, fără îndoială, o misterioasă molimă în Dacia”, crede arheologul. Ioan Andriţoiu scrie în volumul “Necropolele Miciei” că: “În acest text, apare pentru prima dată numele localităţii Micia scris întreg.”

O ultimă poveste de la Micia nu aduce nume, ci doar povestea unei iubiri neîmpărtăşite. În cercetările din 2001, arheologii descopereau o gemă ce părea iniţial comună. Dr. Mihaela Simion o descrie ca o piesă realizată rudimentar, dintr-un jaspis roşu.

Surpriza a venit apoi: “S-a scris mult despre gemele magice, despre farmecele din lumea romană. Şi în Papirusul de la Paris găsim o astfel de poveste, despre farmece de răzbunare în dragoste. Un fel de blestem “de cine iubește și lasă”. Analizele de laborator și identificarea sursei de material au arătat că provine din imediata vecinătate a Miciei, din satul Herepeia, comuna Vețel.

Monumentele funerare din Micia arată că femeile purtau îmbrăcămintea specifică lumii romane, iar coafurile au fost analizate de istoricul Lucia Marinescu: “deşi acestea nu sunt identice şi contemporane cu cele purtate la Roma, ele reprezintă un criteriu, adesea singurul, folosit în datarea monumentelor.

Cele mai vechi ar fi similare coafurii lansate de soţia lui Traian, Plotina, şi de femeile de la curtea imperială, care aveau părul prins în cozi şi înfăşurat într-un coc amplu”, scrie în volumul “Necropolele Miciei”.

Podoabele purtate sunt diverse şi elegante: cercei de forme diferite, fibule, mărgele în formă de perle, lănţişoare, coliere, pandantive sau, rar, brăţări de forma unui şarpe stilizat.

Dr. Mihaela Simion este sigură că Micia va continua să-şi spună poveştile minunate, dacă, cei care vor cerceta situl, vor respecta istoria: “O  mare doamnă a arheologiei române, Lucia Marinescu, spunea că Micia ar putea fi un Pompei al României. Asta datorită faptului că structurile arheologice sunt extrem de bine prezervate şi, dincolo de ghinionul de a fi sfârtecată de tot felul de investiţii, Micia a rămas totuşi cu norocul de a fi un sit nesuprapus de o localitate medievală sau actuală. Practic, Micia este o capsulă a timpului.”

Laura OANA