Vacanțele toamnei: Cabo da Roca, Sintra, Azenhas do Mar

Pare toamnă târzie în Țara Soarelui, țara porturilor, țara poeziei lui Fernando Pessoa… iar noi ne continuăm călătoria prin vacanțele toamnei: Cabo da Roca, Sintra, Azenhas do Mar.

“Când, Lidia, vine toamna noastră

Cu iarna pe care o ascunde în ea, să păstrăm

Un gând, nu pentru viitoarea

Primăvară a altora,

Nici pentru vara când vom fi morți,

Ci pentru ceea ce durează în destrămare –

Galbenul de astăzi care face ca frunzele să trăiască…”

Pe irișii năucitori de albaștri ai cerului de înghesuie vălătucii norilor albi… Mi-ar plăcea să îi cunosc, să le știu numele fiecăruia: cirrus, cumulus, nimbostratus… Așa cum le citeam cândva, în copilărie, într-o cărticică care mi-a fost bună prietenă prin clasa a treia: “Fetița care aduce ploaia”. Acum eu par a fi fata care aduce ploaia, însă nu în mijlocul deșertului Sahara, așa cum scria în poveste, ci în mijlocul Țării Soarelui, și-a porturilor și-a unei limbi care seamănă, o, izbitor de mult, cu limba mea de acasă! “Bom dia!”. Pentru astăzi avem în plan: Cabo da Roca, Sintra și Azenhas do Mar.

La capătul lumii

Altfel am visat Cabo da Roca. La capătul lumii nu ar fi trebuit să fie nimeni altcineva decât eu și Mărul meu fermecat. Mărul din care trebuia să-mi picur în ochi stropii vii ai Adevărului viu. Care să-mi arate cum să separ grâul de neghină, binele de rău. În schimb, capătul lumii, e un loc plin de turiști. Autocare cu o mulțime de asiatici care fac fotografii peste tot, oameni care aleargă de colo-colo, la clădirile de pe promontoriul înalt, ultima limbă de stânci aruncate la câteva zeci de metri deasupra valurilor furioase. Sunt doar eu și ghidul meu, Joao, care știe locurile, care mă poartă, tăcut, în timp ce eu tot sparg tăcerea cu mirările și întrebările mele. Dealurile pe care le-am străbătut până aici sunt arse de incendiile verii, pare că pe aici au trecut Scorpia și

Gheonoaia, vărsându-și balele lor otrăvite de foc, tăciune și pucioasă. Incendiile sunt ceva obișnuit în Portugalia. Păduri întregi ard aproape în fiecare vară, însă portughezii bănuiesc că, uneori, în spatele acestor focuri stau mâini criminale. Ghidul îmi spune că dealurile vor fi, din nou, verzi în câteva luni, că ierburile întotdeauna renasc, doar arborii se întâmplă să piară… Dincolo de aceste dealuri, la numai cîteva minute pe șoseaua șerpuitoare e Cabo da Roca. Capul/ capătul pietrei și capătul cel mai vestic al continentului.

 

“Navigare necesse est”

La Cabo da Roca ai senzația că mai sus, mai la nord, pământul se întinde și mai mult în mare. Însă, nu. Aici. Aici e capătul lumii cunoscute, aici e ultimul loc căruia navigatorii portughezi plecați să înfrunte mările îi puteau spune pământul de acasă. “Casa”, în portugheză. “Navigare necesse est, vivere non necesse est”, ar fi spus Pompeius Magnus Cnaeus, consulul, surprins de o furtună teribilă, pe o corabie gata să se scufunde. Și, fără urmă de îndoială, așa trebuie să fi gândit și ei, oamenii mărilor din țara porturilor, Portugalia: a naviga este chiar mai mult decât a trăi… Voi regăsi aceste cuvinte, câteva ore mai târziu, lângă mare, pe un meniu de restaurant. Deocamdată, aici, trebuie să stau și să ascult ce-mi va spune Mărul meu fermecat de la capătul lumii, printre glasurile valurilor, lovind neobosite stîncile de la picioarele noastre. Fiecare asemenea loc are în el, și eu simt asta, o energie uriașă, copleșitoare!

 

 

Deșertăciune a deșertăciunilor…

Nu poți să stai aici, dincolo de parapeți, în mirosul acesta când sărat, când amar, și să nu te gândești la grandoarea și nimicnicia tututor lucrurilor. Un om în fața oceanului, un pixel într-o mare de puncte! Însă dincolo de calea cea albă a robilor, unde universul și-a vărsat laptele lui de lumină, acest ocean gigantic care pe noi ne copleșește cu măreția lui este atât de mic și insignifiant, încât, de fapt, nici nu există. Cabo da Roca nu este doar un loc de bifat pe lista de călătorii, îmi spun. Cabo da Roca este un loc de întâlnire cu grandoarea și cu neînsemnătatea tuturor lucrurilor și-a ta însăți.

“Cu plăcere, pe curând!”

La câteva zeci de kilometri mai departe, în Azenhas do Mar, te așteaptă, în stânca promontoriului, Restaurantul Piscina. Este frig și nor, așa că nici vorbă să te bucuri de apă și de soare. Mohorâtă, spumegându-și marginile amărui, marea rămâne misterioasă și uluitoare. Dincoace, în restaurant, scoși din valuri, cu cleștii legați și așezați în acvarii mari, homarii par a ne privi furioși. Peste 50 de kilograme de hrană de proveniență marină e consumată, anual, în medie, de către

fiecare portughez în parte. De altfel, statisticile arată că portughezii sunt numărul unu în Uniunea Europeană la acest capitol, urmați de lituanieni și spanioli. Înduplecată de prizonierii neputincioși ai acvariilor, cu inima strânsă, aleg cu totul altceva: scoici, creveți și caracatiță. Ospătarul e un tânăr brunet, zâmbitor, căruia îi mulțumesc în portugheză: “Muito obrigada!”. Mă întreabă de unde sunt și, după ce află, îmi spune că, o, da!: E cineva în spate, în bucătărie, din România. “Sper că e un om bun”, îi zic. Într-un vas mare, de aramă, sosesc “fructele” mării, aburind… La plecare portughezul nu rămâne dator. A învățat de la bucătarul român: “Cu plăcere, pe curând!”, îmi spune, pronunțând foarte clar și corect românește. Râdem împreună. Îi spun că nu știu dacă mă voi întoarce vreodată…

 

Un castel, la capătul drumului

Apoi mașina ne poartă pe serpentine alunecoase, prin păduri stranii, presărate cu bolovani imenși, crescuți parcă de sub pământ, ca niște case ale gnomilor sau căzuți din cer, ca niște rămășițe ale unor asteroizi. Un peisaj de poveste acoperit de cețuri lăptoase, pe care farurile le taie neîncetat. “Dincolo de curba drumului, ar putea să fie o fântână sau un castel, sau ar putea să fie doar și mai mult drum…” Însă la capătul drumului nostru este un  castel, un minunat castel, cu un parc pe măsură. Parcul și castelul Pena. Biletul de intrare costă 14 euro pentru o persoană. Povestea spune că, în 1838, Fernando al doilea a cumpărat mănăstirea călugărilor ieronimi “Nossa Senhora da Pena”, care fusese construită pe vârful dealului Sintra (portughezii le spun dealurilor înalte “serra”).

Palat portughez, inspirat (și) de romantismul german

Aceasta fusese abandonată după încetarea existenței ordinelor religioase, în 1834. Vechile clădiri cumpărate de Fernando al doilea alcătuiesc, astăzi, doar partea nordică a Palatului Pena. După ce a cumpărat vechea mănăstire, Fernando a început un amplu program de reparații și reabilitare. A lărgit cele 14 chilii monahale și a adăugat o nouă aripă palatului. Reabilitarea acestuia, în 1994, respectă întocmai culorile originale: roșu, pentru vechea mănăstire și ocru pentru palatul nou, scrie pe o plăcuță explicativă.

Lucrările de reabilitare comandate de Fernando au fost  mult influențate de romantismul german, în condițiile în care coordonatorul lucrărilor a fost baronul von Eschwege. Lucrările comandate de Fernando al doilea au fost finalizate în 1860, iar castelul a fost înconjurat de o grădină în stil romantic, cu poteci șerpuitoare, pavilioane un mic lac, băncuțe de piatră, dar și plante și arbuști care s-au dezvoltat splendid în arealul umed, specific pentru Sintra. În aceeași incintă se regăsește și cabana contesei de Edla, Elise Hensler. Aceasta este cunoscută cu numele de Casa de Regalo sau Casa Plăcerilor, designul fiind gândit chiar de Fernando al doilea și Elise, care avea să devină a doua lui soție. Noi, însă, nu am mai mers la cabană. Era destul de târziu și puțin cam frig, așa că am decis să ne întoarcem.

“Mă gândesc la tine în liniștea nopții”

Am ajuns la hotel când, deja, era întuneric. E nevoie de timp, ca să descoperi Portugalia, ca să-i înțelegi inima. Șapte zile nu pot fi, niciodată, de ajuns… M-am despărțit de cea de-a treia zi portugheză și de ghidul meu, Joao, amintindu-mi de unul dintre poemele poeților mai puțin studiați în universitate, la cursul de literatură universală: Fernando Pessoa. Și mi-a trecut prin minte că orice poem este o cutie cu un infinit de lacăte și chei, că trebuie să ajungi acasă la el, pentru a înțelege cu adevărat sufletul omenesc:

“Mă gândesc la tine în liniștea nopții, când totul este nimic,

Iar zgomotele din interiorul liniștii sunt chiar liniștea,

Atunci, singuraticul din mine, drumeț oprit

Dintr-o călătorie lipsită de Dumnezeu, mă gândesc la tine.

Tot trecutul în care tu ai fost un moment etern.

E asemeni acestei tăceri a totului.

Tot pierdutul, în care tu ai fost ceea ce am pierdut mai mult,

E ca aceste zgomote,

Tot inutilul în care ai fost ceea ce nu trebuia să fii,

E ca nimicul făcut să fie în această tăcere nocturnă,

Am văzut că mor, am auzit că urmează să moară

Cei pe care i-am iubit sau pe care i-am cunoscut

Am văzut că nu mai știu nimic despre ei, de cât de mult au fost ei

Împreună cu mine, și e prea puțin important dacă au fost pentru o oră

Sau preț de o conversație;

Sau o trecere emotivă și mută

iar pentru mine astăzi lumea este un cimitir de noapte.

Alb și negru de morminte și arbori cu un străin clar de lună,

Iar în acest calm absurd de mine și de toate

iată că mă gândesc la tine.”

N.r. Traducerea poemului “Mă gândesc la tine în liniștea nopții”: Dinu Flămând.

 

Galerie foto:

Va urma…

Ada BERARU

 

Citește primele două articole din ciclul de reprtaje al Adei Beraru, despre Portugalia

De ce m-am îndrăgostit de Portugalia. Ziua 1:  https://www.replicahd.ro/de-ce-m-am-indra…ortugalia-ziua-1/ ‎

Vacanțele toamnei. Portugalia. Dincolo de uragan:  https://www.replicahd.ro/vacantele-toamne…incolo-de-uragan/ ‎