Un subiect tabu: Monumentele dărâmate ale Devei (III)

Un subiect rămas „tabu”, evitat sistematic chiar de „monografiile istorice” ale municipiului Deva, îl reprezintă demolările masive, demarate de „edilii” comuniști, încă din anii ’60 ai secolului trecut. Despre această temă total incomodăvom vorbi în cele ce urmează.

Primul val: Noul „Centru obștesc” al Devei, în umbra lui Petru Groza!

Ridicată la rangul de reședință administrativă a întinsei Regiuni Hunedoara, Deva a urmat să fie supusă unui plan inițial de „modernizare”, vizându-se amenajarea noului nucleu civic, din inima orașului. Pe măsură ce proiectul centrului civic prindea contur pe planșetele arhitecților, o serie de clădiri vechi au ajuns pe „lista neagră” a demolărilor.

Lucrările propriu-zise au început în anul 1960, sub zodia nefastei „epoci” a lui Gheorghiu Dej! Înștiințarea comitetului municipal al P.C.R. Deva (instituție comunistă care a suplinit rolul primăriei) a căzut ca o ghilotină asupra zecilor de familii, expropriate abuziv din centrul vechi al orașului. Bieții oameni trebuiau să-și părăsească, în cel mai scurt timp, căminele

familiale, deoarece casele lor urmau să fie supuse evacuării și demolării. Nicio instanță unde să își depună nemulțimirile. Doar ochiul Securității statului, atent la orice reacție de împotrivire. Potrivit unor surse, au existat cazuri de foști proprietari, scandalizați vădit că li s-a distrus proprietatea, față de care „organele de partid” au luat măsuri represive de anihilare, respectiv internarea și doparea excesivă a acestora în Spitalele de boli mintale de la Zam și Gătaia. Posturile radio occidentale, intens bruiate, „Vocea Americii” și „Europa Liberă”, au internaționalizat drama demolărilor abuzive din Deva și nu numai. Însă, în țară, buldozerele își continuau nestingherit „cântecul” ruinelor. Pentru micii negustori evrei ai Devei, de pe strada cu noul nume de rău augur – „V. I. Lenin” (actuala stradă Iuliu Maniu), evenimentele nu constituiau o tragedie prea mare, raportată la funesta experiență a Holocaustului. Doar că, iată, se învedera o realitate nudă: comuniștii nu se arătau cu nimic mai breji decât naziștii!

 

În perioada 1960-1962, lama necruțătoare a buldozerelor a ras definitiv, de pe chipul Devei, clădiri cu certă valoare istorică, între care amintim: „Casa dr. Fodor” (fosta reședință a mentorului arheologiei hunedorene și înaintașul patern al actorului american Béla Lugosi); prăvălioarele micilor comercianți evrei; Canalul râului Cerna, cu cele două mori de apă, vechi de secole, între care Moara Cetății, menționată încă din veacul al XVII-lea, precum și podul de fier construit cu piese turnate la Govăjdia, în 1909. Și, mai ales, s-a dărâmat clădirea Hotelului „Central”, inspirată după prototipul cafenelei bucureștene „Capșa”. Acest edificiu, cu linii arhitectonice distincte, a fost pus în operă, în anul 1900, din banii „aurarului” Moldovan de la Băița, având destinația de hotel și cafenea. Dar, ulterior, odăile sale vor fi avut și alte rosturi: oficiu protopresbiterial, sediul mișcării feministe din oraș, loc conspirativ al Siguranței Statului, post județeande telefon-telegraf ș.a. Demolatădupă șase decenii de viață, construcția este una din pierderile irecuperabile aparținând parimoniuluiurbei noastre. Pe locul

ei, s-a ridicat aripakitch-oasă a Hotelului „Dacia” (actualul sediu al forțelor de muncă) și ilustrul „Gang al proștilor”, cum a intrat, în folclorul urban, pasajul de sub noua clădire. Un segment din vechea stradă principală a fost dosit, temporar, în spatele poștei și al blocurilor. Clădirea Poștei Județene și a blocului „Scala” au luat locul impozantei case, unde, în trecute vremi, funcționase Tribunalul și închisoarea.

Chiar dacă a primit marele premiu de stat, proiectul centrului civic al Devei se dorea imaginea în oglindă a noilor timpuri: blocul turn simboliza „noua cetate” muncitorească, în antiteză față de efigia dealului cu cetatea medievală. Presa timpului consemna destul de clar aceste motivații: „La Deva, noul centru obştesc, înzestrat cu clădiri rezidenţiale şi

dotări social-culturale, dezvoltat în continuarea şi pe aceeaşi axă a vechiului centru civic, a preluat raportul plastic al acestuia cu cetatea care domină,de pe o înălţime, oraşul, transferând noului centru specificul acestei corelaţii plastice”. Prin amplasarea, aproape exclusivă, a blocurilor de locuințe și spațiilor comerciale în „Zona zero” a orașului, se punea în practică viziunea sovietică conform căreia, „clasa muncitoare” trebuia să se afle în centrul tuturor preocupărilor, înclusiv în plan urbanistic. Era primul pas în tentativa de a transforma Deva, dintr-un „oraș al funcționarilor” într-un posibil centru muncitoresc. De altfel, în structura demografică a orașului, pătura muncitorimii devenise un actor principal, odată cu deschiderea unor obiective industriale. În plus, diriguitorii politici au observat că orașul nu avea un bulevard principal de formă rectilinie, în lungul căruia să poată fi organizate demonstrațiile populare și defilările oficiale de „1 Mai”, „23 August” și „7 Noiembrie”. Însă, noul „centru obștesc”

urma să stea în umbra personalității unui mamut politic local, fiind dedicat memoriei defunctului lider politic dr. Petru Groza, fost „tovarăș de drum”, prim-ministru al țării și președinte al reprezentanței naționale, după 1945. Dovada, bulevardul principal, care trasa axa noului centru al Devei, a fost botezat „Dr. Petru Groza”! De asemenea, în același an cu inaugurarea cvartalului central (1962), în „Piața Unirii”, era dezvelită și statuia lui Groza (inspirată după modelul statuii lui Lenin), așezată pe un soclu din marmură de Carrara, chiar pe locul unde, în 1933, „shogunul” politic Groza a constituit Frontul Plugarilor. De amintit că, pentru amplasarea imensei statui, au trebuit sacrificate: busturile lui Horea, Cloșca și Crișan, un ceas cu destinație publică și un oficiu central de difuzare a presei. Inițiativa pro „grozistă” a autorităților din Deva nu era una izolată. În România anilor ’60, lui Petru Groza i se închinase o statuie, la București, operă a sculptorului Romulus Ladea, iar orașul Ștei (jud. Bihor) primise chiar numele acestuia.

Precum râia, sub comuniști, nimeni nu a scăpat de demolări

În anii ’70-’80 ai secolului trecut, amplele demolări, pricinuite de sistematizarea cartierului „Progresul” și construcția Drumului Național nr. 7, au ras de pe harta Devei vechiul „oraș” al coloniștilor bulgari, zis și „În greci”, întemeiat de austrieci, la începutul secolului al XVIII-lea. Așa au căzut pradă buldozerelor edificii cu valoare istorică, precum: Școala primară romano-catolică, casa în care a funcționat spitalul militar cezaro-crăiesc de rezervă, „Castelul” din strada Griviței, unde, odinioară, era „hanul de lângă mănăstire”. Însăși Mănăstirea franciscană ajunsese în pragul ruinei, după ce fusese destinată drept „bloc” cu chirie, cămin al șoferilor de la I.R.T.A., pentru ca înainte de 1989, să devină locul de refugiu al oamenilor străzii. Încet încet, buldozerele și macaralele au devenit o constantă a peisajului nostru urban.

Demolările din „Epoca de aur” sau cum se „fabrică” un oraș al „omului nou”!

În anii ’70, Ceaușescu era „pe val”. Vizita în Coreea de Nord, din 1971, i-a înrădăcinat definitiv, în minte, viziunea megalomanică asupra rolului mesianic în construirea socialismului. Întreaga țară va deveni obiectul unui șantier grandios, începând cu Bucureștiul și continuând cu reședințele de județ. Cutremurul din 1977 îi furnizează liderului comunist pretextul sistematizărilor urbane, însoțite de un val al demolărilor fără precedent. În realitate,temeiurile politice vizau eradicarea unor valori reprezentative ale epocii „burghezo-moșierești” și „spargerea” vechilor nuclee edilitare ale orașelor.

Pe un atare fond, în anii ’80, cel de-al doilea val al demolărilor avea să schilodească definitiv chipul Devei, „opera” fiind legată de numele primului-secretar de partid Radu Bălan. Proiectul, mult mai amplu decât cel din 1960, viza: realizarea unui bulevard principal cu o lungime de peste 2 km, botezat după numele regelui dac Decebal, precum și reconfigurarea radicală a unor întregi zone și străzi ale Devei. În perimetrul centrului istoric, s-au demolat vechi edificii de pe străzile Avram Iancu, V.I Lenin (actula str. Iuliu Maniu), pentru a face loc unor blocuri de locuințe destinate nomenclaturii comuniste. Atunci, a dispărut o pleiadă întreagă de clădiri cu valoare de patrimoniu, amintind doar în treacăt: fostul Club al Sindicatelor, Cinematograful „Grădina de vară”, Crama Dacilor, 99 % din fosta stradă Lenin, Templul de rit neolog al evreilor. Pe drumul către gară, alături de zeci de clădiri, sediul Sanepidului nu a scăpat nici el, în acea locație ființând, odinioară, restaurantul „Hungaria” sau „Reiss”, local în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au rulat primele filme cinematografice din Deva. Un alt calup de demolări a făcut loc complexului agroalimentar al pieței. Ca prin minune, pe strada Avram Iancu, un mic bloc de locuințe, datând din perioada interbelică, a scăpat teafăr, fiind mutat pe șine vreo 30 m, precum Biserica „Schitul Maicilor” din București. În schimb, la fosta periferie orășenească, au prins deja contur cartierele proletare „Gojdu”, „Dacia”, „Micro 15”, „Orizont”, „Mărăști”, cu o concepție ghetoizantă (în centrul fiecăruia, s-au construit nuclee formate din grădinițe, școli, complex alimentar și de servicii).

„Tăierea” magistralei bulevardului Decebal s-a realizat cu prețul dărâmării a sute de case particulare, proiectul în sine constituind o copie județeană, la scară redusă, a axei bucureștene Bulevardul „Victoria Socialismului”. Arhitectul-șef al județului a proiectat blocul turn de la „Lido”, în așa fel încât să obtureze capul de perspectivă asupra Cetății, considerată „cuib de tiranică stăpânire”. Totodată, strada principală, cunoscută sub numele de „23 August”, a devenit scena de refulare a tuturor frustrărilor naționaliste ale timpului: autoritățile comuniste puseseră de-a dreptul un pariu absurd, urmărind demolarea integrală a „cartierului unguresc” Ceangăi din Deva. În acea parte a urbei, cu ocazia edificării internatului Liceului cu profil auto, a dispărut și clădirea principală a Școlii industriale din Ciangăi, ridicată în anul 1883.

Casele au fost subevaluate, iar foștii proprietari despăgubiți parțial. Demolările au creat un climat social tensionat, de revoltă mocnită. Dărâmările propriu-zise s-au efectuat cu deținuții de la Bârcea, dar și cu oamenii muncii, din uzine și intreprinderi. Camioanele transportau necontenit molozul, la platforma de gunoi a orașului. Alții mai șmecheri, din materialele cărate de la demolări, și-au făcut case și vile.

Totuși, spre deosebire de București, la Deva, nu s-au dărâmat biserici, iar la scara Transilvaniei și Banatului, ansamblurile istorice au fost cruțate cât de cât. La un bilanț frugal, municipiul Deva câștiga sute de locuințe, în blocurile de apartamente, însă, sub amprenta „modernizării” pe stil comunist, urbea și-a pierdut propria personalitate arhitectonică.

Bineînțeles, dezvoltarea edilitară a presupus sacrificii ireversibile. Dar nu pot fi scuzabile, spre pildă, „planurile de sistematizare” ale orașului nostru, puse în operă de comuniști, cu prețul masivelor demolări. Ca urmare a acestor amputări, fața Devei a pierdut mult din chipul său istoric. Din peisajul nostru urban, a dispărut și continuă să dispară o pleiadă întreagă de edificii cu valoare de patrimoniu. Iar noi, astăzi, mai întrevedem doar o părere din ceea ce a fost cândva, admirând nostalgici gravuri, schițe și poze de altădată.

 

Dorin PETRESC