Un român din diaspora reînsufleţeşte un sătuc de munte

Sătucul pădurenesc este unul dintre acele locuri unde poţi atinge nemărginitul cerului. Soarele pare tocmit să facă arc peste case cu fiecare răsărit şi apus. Cine ajunge aici, nu are cum să nu rămână fascinat de priveliştea uluitoare care se deschide privirii.

La fel a păţit şi un hunedorean reîntors de la Luxemburg. O parte din cei care i-au trecut pragul, au hotărât să-şi ia şi ei case la Plop, fie că vorbesc engleza sau franceza pe uliţele din piatră ale aşezării.

De aici, din satul culcuşit pe o culme generoasă, poţi privi nu doar coastele şi văile Munţilor Poiana Ruscăi, ci în zare, până departe, unde se sumeţesc mândre crestele înzăpezite ale masivelor Retezat şi Şureanu. Peisajul acesta larg, unde pământul dă roată în jurul tău, i-a atras privirea şi apoi i-a furat sufletul lui Cristian Vişan din primul moment în care a urcat, pe jos, până aici: „În urmă cu 25 de ani, am fost invitaţi la o nuntă. Am venit cu familia, prin Poieniţa Voinii, tot la pas. Când am ajuns aici, pe acest platou, m-am îndrăgostit efectiv de zona asta, locul unde întorc vulturii, unde toată lumea e fericită şi liniştea e deplină. Mai sunt şi oamenii! Sunt oameni foarte, foarte primitori”, spune bărbatul cu gândul la nana care, de îndată ce şi-a luat casă, a venit la poartă: „Era cu mâinile pline de daruri. Mi-a adus din ce avea ea: trei ouă, o bucată de slănină şi una de brânză. Şi de atunci tot aşa face de fiecare dată când vede pe aici pe cineva străin.”

Aşa s-a hotărât omul să îşi caute o casă: „Am avut noroc de la Dumnezeu că am găsit locul ăsta minunat, de care m-am îndrăgostit. L-am cumpărat în urmă cu 17 ani. De atunci au trecut pe la mine mulţi prieteni.

Împreună, încercăm să repopulăm satul care avea vreo 40 de case locuibile în trecut şi acum de-abia au mai rămas vreo 20 de fumuri. Cred că putem face ceva! Ne-a sprijinit şi primăria care ne-a ajutat mult când s-a tras apă în sat: la aproape o mie de metri altitudine să ai apă potabilă, e ceva.

Sper că se face şi drumul”, spune omul care şi-a pus lanţuri pe cauciucurile de la maşina de teren să poată răzbi către casă în iarna grea.

Unul după altul, cei care au trecut pe la casa omului, s-au îndrăgostit la rândul lor de aşezarea pădurenească: „Prima dată mi-a fost teamă că am fost singur, dar, după mine, au mai venit – a venit naşul meu la un an de zile după ce am luat eu proprietatea şi, când a văzut locul, a zis: „Şi eu vreau casă!”. Între timp, am plecat în Luxemburg şi, când mi-a venit un prieten drag de acolo, a spus: „Şi eu vreau căsuţă aici!” Aşa au venit rând pe rând, vreo opt familii care şi-au cumpărat casă alături de mine şi sperăm să facem ceva frumos.”

Primul străin adus este chiar unul din directorii Teatrului din Luxemburg care adoră să-şi petreacă vacanţa în liniştea Ruscăi. Şi-a ridicat o casă mare şi frumoasă din lemn care stă gard în gard cu o căsuţă pădurenească prăpădită. „Devine o imagine tipică pentru satele pădureneşti. Lângă o casă veche, nelocuită, părăsită, este o casă a unei familii din Luxemburg care şi-a ridicat o locuinţă de vacanţă. E mare contrastul: o casă de 150 de ani şi una nouă, mare de 10 ani”, spune primarul Ghelariului, Ioan Bulbucan.

Cristian Vişan lucrează acum la o căsuţă pe care vrea să o închirieze celor care vor să scape din tumultul oraşelor şi să se refugieze pentru câteva zile în viaţa bucolică din sat. „Am găsit un grup de meşteri minunaţi din Poienile Izei care au ridicat căsuţa din Poiana Ruscăi în doar şase zile! Cum pot să lucreze oamenii ăştia, cât de harnici şi de pricepuţi sunt!”, se minunează bărbatul care are de gând să aducă turişti în sat.

A avut grijă să amenajeze cabana cu tot felul de obiecte inedite, concepute cu materiale din zonă. O lustră atrage imediat atenţia: „Eu am fost ospătar toată viaţa. În domeniul ăsta am lucrat şi am combinat asta într-un stil tradiţional. Aşa a ieşit sistemul acesta de iluminat, cu borcane, lângă am lipit nişte nuci şi alături am aşezat o sticlă de vin roşu. Am găsit nişte meşteri foarte buni în zona Bradului care m-au ajutat mult când a venit vorba să-mi transform ideile în realitate”, explică bărbatul care se întoarce destul de des din Luxemburg, la căsuţa sa din Plop.

Cristian şi soţia sa preferă traiul în sătucul de munte aşa că au investit aici o mulţime din bani câştigaţi în cei 25 de ani de muncă la Luxemburg.

Şi-a amenajat o micuţă piscină şi un cuptor gigant şi nemaivăzut: „Într-o parte, vine ceaunul, deasupra am montat o placă şi, de la un foc simplu, se încălzeşte placa de fontă pe care punem carnea – că unii zic că fumul cu care faci grătarul e nociv.

Lângă astea, e soba cu lerul tradiţional unde poţi coace o pâinică, o prăjitură, dincolo, e cuptorul mare unde, după estimările mele, încap vreo 10 cozonaci sau pâini. Acolo e şi rotisorul unde am făcut un ieduţ la proţap nemaipomenit. E o construcţie unde au intrat în total 16 tone de piatră masivă şi am lucrat la ea aproape şase luni.”

Vara satul se repopulează, dar iarna, doar o mână de oameni au rămas aici să înfrunte troienele.

O nană de 64 de ani care se mişcă cu voiciune tinerească spune că, la Plop, sătenii sunt bucuroşi de oaspeţi: „Las să vină! Să vină oamenii!

S-or cumpărat case, or vinit oameni şi ar vini şi mai mulţi dacă ar fi drum mai bun. Îi fain la noi – îi deal şi să vede tăt în jur, îi aer curat şi linişte că nu te deranjează nimeni! Nu-i maşină, nu-i vorbă şi tăte-s bune! Ăsta o fost un sat vestit, lăudat, dar s-or mai dus oamenii, or îmbătrânit.”

La o singură casă, copiii se joacă în zăpada care s-a păstrat în strat curat peste tot prin sat. Ana  are opt ani şi se întoarce acasă, în gospodăria de munte, în vacanţe şi la fiecare sfârşit de săptămână. Face şcoala la Hunedoara, dar îţi povesteşte bucuroasă cât de mult îi place în localitatea de munte unde familia ei are o fermă cu animale.

Fuge printre zecile de mieluţi pistruiaţi, îi ia în braţe şi îi alintă: „Sunt aşa de mici şi pufoşi! Mie îmi place aici în sat pentru că e aer curat, ne jucăm toată ziua. E mai fain decât la Hunedoara. Mă simt mai liberă!” Tatăl fetei este unul dintre puţinii tineri care au ales să rămână în munte şi să urmeze tradiţia familiei. Are acum peste 300 de oi, vreo 40 de vaci şi doi căluţi: „Este tradiţie din tată-n fiu, eu am respectat asta şi le-am continuat munca. Am modernizat clădirile, le-am lărgit, am luat animale mai multe şi mergem înainte cu zootehnia. Este un trai bun, nu-i rău. Trăim de pe urma animalelor. Sunt ceva case cumpărate şi vin străinii în vacanţe aici, să stea în linişte”, spune Florin Popa.

Sunt puţini oameni în sat aşa că toată familia este implicată în munca de la fermă. Tatăl lui este om de bază şi acum are mult de lucru cu mieluţii, oile şi … lupii: „Ne-au cam luat din oi iarna asta, au venit până aici aproape! Oile le băgăm înăuntru, pe grajd, numai când fată, pe ăi mici îi ţinem în ţarc, cum cresc mai mari îi mutăm. Noi pădurenii din asta trăim, din animale că altceva ce să faci?! Oameni suntem puţini, cu tăţi din familia noastră, suntem 17 de tăţi în sat, restul îs plecaţi la Hunedoara sau vin în vacanţă”, povesteşte Isaie Popa.

În sătucul de munte, oamenii au început să o ducă greu după ce s-au închis exploatările miniere de la Ghelari. Oamenii au lăsat gospodăriile şi s-au tras către viaţa mai uşoară din oraşe. Casele pădureneşti din lemn şi piatră au început să se macine îngropând veacuri de arhitectură tradiţională: “Satul este vechi şi a înflorit când la Ghelari funcţiona mina de fier.

După închiderea exploatării, s-a depopulat încet, încet. În ultima vreme, au început să se mai întoarcă mai ales că am băgat şi apa. Avem şi două familii din Luxemburg, sunt din Canada, America. Vin la linişte în ţinutul pădurenilor”, explică primarul din Ghelari.

Acum, că există un proiect de modernizare a drumului şi casele au început să fie căutate de străini, preţurile au sărit: „Înainte munceau oamenii la mină, acum numai în agricultură.

Au îmbătrânit mulţi, nu mai pot umbla atâta şi sunt ceva probleme cu drumul pe care sperăm să le rezolvăm anul acesta, să îl asfaltăm. Atunci se va face altfel şi alimentarea cu pâine, o vor duce mai bine”, explicăMihail Gostian, consilier local la Ghelari.

Iarna, când e zăpada mare, satul Plop este relativ izolat de centrul de comună. Sunt mai bine de şase kilometri de drum de piatră care şerpuieşte între văi şi pe culmi şi care trebuie străbătuţi cu maşinile de teren.

Încet, încet, lângă căsuţele de piatră sau de lemn se ridică vile arătoase. Satul prinde iar viaţă şi casele se umplu de oameni, mai cu seamă vara când toţi vin aici în vacanţă.

 

Laura OANĂ