Un festival pentru şoaptele Miciei

„Uneori îmi place să îmi imaginez tot furnicarul omenesc de aici, de la Micia. Vă daţi seama? Suntem la porţile Imperiului Roman şi Micia nu e numai un oraş sau garnizoană militară. Micia este şi un punct vamal – pe aici intră mărfurile în imperiu, aici se petrec adevărate istorii de spionaj, de iubire… Un adevărat furnicar!”, explică plină de pasiune dr. Mihaela Simion, de la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR).

„Doamna Miciei”, Mihaela Simion, nu este doar responsabilul stiinţific al colectivului de cercetare de pe situl roman, ci parte din echipa care luptă cu sufletul, cu trupul şi cu dosare de documentaţie pentru salvarea patrimoniul acestei aşezări antice nemeritat zdrobită de ultimele veacuri.

Este arheolog expert, dar are harul unui povestitor şi talentul călăuzitor al unui dascăl.

O discuţie cu ea te poartă prin istoria Miciei, de-a lungul drumurilor de piatră, te lasă să admiri templele cu coloanele lor impresionante sau să priveşti uimit cele mai mari terme ale Daciei Romane. „Acest furnicar de oameni  – soldaţi îndeletnicindu-se cu ale lor, familiile, aşezarea civilă-, are o viaţă extrem de intensă! Negustorii îşi strigau marfa: la Micia, se vinde, se cumpără!

Ne imaginăm inclusiv încăierări pentru ochii unei frumoase într-una din tavernele Miciei. E viaţă aici, una mult mai animată decât ne-o imaginăm.

Ceea ce este important pentru oamenii ăştia, a căror memorie noi ne străduim să le-o păstrăm, este că ei au avut o lume cu iubiri, cu vise, cu dorinţe şi singura diferenţă între noi şi ei, noi cei de astăzi, atât de legaţi de tehnologie, este comunicarea. Ei comunicau infinit mai mult şi poate că o parte din această comunicare „şoaptele Miciei” încercăm acum să le desluşim prin fascinaţia arheologiei şi cu ajutorul acestor oameni care reînvie pentru noi istoria”, povesteşte Mihaela Simion. Tot ea este cea care a văzut aici un festival de reconstituire istorică şi, pentru cea de-a cincea ediţie, şi-a dorit un eveniment mai mare.

Micia Rediviva 2023 a adus pe malul Mureşului, lângă ruinele Amfiteatrului, peste 70 de reenactori din trei asociaţii: „Terra Dacica Aeterna s-a reîntors pe pământ roman.

 

Suntem la a cincea ediţie a festivalului, dar este prima ediţie la care avem invitaţi şi de la alte trupe – ne ajută colegii de la Alba Iulia –Garda Apulum – şi cei de la Sibiu – Veteres Milites.

Sunt un număr record de reenactori la acest festival – sunt peste 60 de participanţi doar de la noi, cu ateliere diverse şi cu mai mulţi romani decât daci, cum îi stă bine unui eveniment pe un sit roman”, spune Lucian Panov, preşedintele TDA.

27 august 2023 promite să fie cea mai călduroasă zi a verii şi, pe sit, sunt ridicate mai multe corturi şi umbrare, neîncăpătoare însă pentru mulţimea de oameni veniţi la festival.

Dacă în multe ateliere se lucrează molcom sau se întorc fire din vreo poveste, la bucătărie câteva dăciţe zoresc cu munca.

 

Masa este deja încărcată cu fructe, mai multe feluri de pâine, buchete de plante aromatice, iar publicul aşteaptă să deguste mâncarea după reţete antice: „Avem, în principal, mâncare romană: am făcut şi am servit prăjitura ritualică „Libum” după o reţetă de la Cato cel Bătrân, alt preparat este „in ovis apalis”, servim măsline cu miere, apreciata pastă de brânză cu condimente „moretum” şi pregătim un pui cu smântână şi salvie.

 

Avem pâine romană şi varianta îmbunătăţită cu brânză şi măsline”, povesteşte Angelica Bălos. Fiecare dăciţă are câte ceva de lucru în timp ce îşi îmbie privitorii să deguste şi împărtăşesc reţete. „Cum adică măsline cu miere?!”, se cruceşte o gospodină, iar Silvia Olari zâmbeşte:

„Încercaţi! Romanii preferau să amestece gusturile, iar rezultatul vă va surprinde, garantat!” Femeia ia prudent o măslină, apoi mai ia una şi încă una.

Trece la pasta de brânză, apoi la ouăle cu seminţe de pin. Gata, e cucerită de bucătăria romană.

Paul Cheptea şi Daniel Ianoş vin aici să ajute, nu doar să savureze preparatele.

De loc din Veţel, Veronica Vîrşag, unul dintre cei mai cunoscuţi producători locali din judeţ, a adus zeci de dulceţuri şi siropuri, iar cele reci, de soc şi zmeură, sunt mană cerească de astâmpărat clocotul zilei.

Odată ce ieşi din bucătărie, o cohortă de culori şi miresme îţi atrage atenţia. Măsuţe cu diverse ierburi de leac şi seminţe cu efecte miraculoase aşteaptă să fie descoperite de vizitatori. Mugur Pop este cel care poate vorbi ore în şir despre minunăţiile aşternute de natură şi, la această ediţie, îl are pe „Nea Pit” ca ajutor. Îţi şi poţi imagina un asemenea loc pe străzile Miciei, căutat de soldaţi cu camarazi răniţi sau mame cu pruncii betegi.

De fapt, dovezile arheologice arată că, în aşezarea antică, existau mai mult decât oameni de leac, ci chiar medici. „La Micia, s-a găsit o trusă medicală şi o pararafă de medic. Romanii nu doar că ajunseseră la un nivel uimitor – probabil cu cunoştinţe luate de la greci – aveau medici pe specializări, chirurgi, dentinşi… Într-o aşezare precum Micia, cei mai buni desigur că deserveau trupele militare. Doctorii din castru erau cei mai buni”, povesteşte Marius Barbu, reenactor TDA şi doctor în arheologie.

La umbra corturilor se strâng de-a valma vizitatori, participanţi şi căţei. Dacul Alin Nuţ l-a adus pe Şuier, un lup cehoslovac, preferatul absolut al micuţilor. Dacă este să te iei după aglomeraţia din jur, jocurile romane sunt „pe val”: au strâns o mulţime de copii, dar şi adulţi curioşi să afle cum îşi petreceau locuitorii Miciei timpul liber.

Florina Poenaru este profesoară, predă latina şi româna, şi este specialista TDA în viaţa cotidiană a romanilor: „Le plăcea mult să se joace şi aveau foarte multe jocuri, multe făcute direct pe trotuare.

Le plăcea mult să joace zaruri – acest tip de zaruri, „arşice” cum le spunem noi.

Mai avem „Jocul lui Arhimede”, foarte apreciat de copii şi am mai adus „latrunculi”, un joc de strategie pe care mulţi îl jucau şi acasă.

Era atât de apreciat că unele piese erau făcute din metale preţioase, dacă îşi permiteau. „Latrunculi” înseamnă soldăţei, mercenari.

Este un joc asemănător cu şahul, iar piesele se mută precum „turnul”.

Piesele adverse trebuie prinse între cele ale jucătorului, ca să poată fi capturate. Acesta este un joc pentru adulţi, dar copiii aveau multe alte jocuri, unul este cel cu nuci.

De pildă, puneau nucile pe pământ, în formă de triunghi, şi lăsau să cadă a patra nucă, astfel încât să se facă o pidamidă. Cine câştiga, lua nucile”, spune zâmbind femeia. La atelierul de scris, tăbliţele cu ceară – caietele Antichităţii – îi fascinează pe micii vizitatori, care exersează de zor alfabetul latin.

Dacă te ajută şi imaginaţia, poţi să îţi închipui că eşti în secolul al doilea, pe o stradă plină de prăvălii şi ateliere. Tabernae-le – aşa cum le numeau romanii – sunt magazine sau tarabe în lumea condusă din Roma antică. Adesea sunt la parterul locuinţelor şi au o parte deschisă spre stradă: au un sistem asemănător obloanelor, iar seara sunt ferecate cu zăvoare. Negustori şi meşteri îşi aranjează pe mese mărfurile în aşteptarea clienţilor.

La „Micia Rediviva”, la atelierul de ţesut, Doina Panov a expus câteva piese de îmbrăcăminte dacică şi îşi îndrumă ucenicile toropite de caniculă. În picioare, Adelina Cioran lucrează la un brâu: „Îmi ia vreo două ore la un metru jumătate cât este acesta, făcut cu fir gros. Dacă avem fir subţire, ia mult mai mult.”

De alături, Mădălina completează: „Dacă firul este subţire, îţi ia vreo două zile. Eu am făcut unul cam de doi metri şi mi-a luat cam zece ore de muncă.” La un pas mai încolo, se schimbă decorul, veşmintele şi împletiturile. Femeile de vază ale Miciei se recunosc după stofele fine, parfum şi … machiaje.

„Terra Dacica Aeterna  a reconstituit o parte din piesele pe care femeile, de regulă cele bogate, le foloseau pentru a se aranja – de la ace de păr din os sau corn, la pensule, oglindă, piaptăn şi recipiente din sticlă în care se ţineau parfumurile sau prafurile pentru machiat”, povesteşte Maria Szalai. Umbreluţe diafane le apără de soare şi evantaie, unele bogate, făcute din pene colorate de păun, le răcoresc.

În castru, soldaţii nu au timp de pierdut – când nu se antrenează, îşi găsesc tot felul de îndeletniciri. Un nou recrut se ocupă de zaruri, iar Alesio Mirel lucrează, de exemplu, la o placă a legiunii: „Cioplitul în marmură era una din activităţile lor, la fel ca monetăria sau repararea armelor, ridicarea de construcţii. Făceau destul de multe munci pentru că, la romani, castrele deveneau minioraşe, care trebuiau să fie de sine stătătoare şi să funcţioneze singure. Aşa că, în aşa zisul timp liber, soldaţii nu aveau doar antrenamente, ci erau meşteşugari.” În Micia, arheologii spun că sunt ateliere de gravură şi multe ateliere de pietrari.

Practic, este situl cu cele mai multe atestări de colegii profesionale din Dacia Romană. Se înalţă construcţii din andezit, calcar, gresie, micaşist, iar inscripţiile importante şi leii funerari se fac din andezit de Uroi, adus cu plutele pe apa Mureşului. Există la Micia până şi o şcoală de „lapicizi”, adică lucrători specializaţi în gravarea pe piatră. În cortul celor din „Garda Apulum”, alături de istoricul Tudor Roşu, se feresc de soare cei de la Legiunea XIII-a Gemina, soldaţi în toată firea, dar şi o sumedenie de pui de romani. S-au întors la Micia, din negura vremurilor, pentru că ar exista date că o parte dintre militarii legiunii au poposit şi în castrul aşezării. Înainte de înfruntarea dintre daci şi romani, gladiatorii poartă publicul prin lumea spectacolelor cu arme din arenă.

Arcaşii comageni îşi perfecţionează tehnica şi trag de ceva vreme la ţintă. Vestiţii arcaşi sirieni au ajuns din nou, în vechea Micia. De cald, soldaţii palmirieni au renunţat la casca ascuţită şi armura din solzi specifică orientalilor şi au rămas în cămăşile lungi, diferite faţă de tunica soldatului roman. Iniţial, după cum se vede şi pe Columna lui Traian, sunt arcaşi aduşi din Orient ca să participe la războaiele împotriva dacilor, apoi au fost lăsaţi aici, pe Valea Mureşului, la Micia. Arcaşii comageni erau consideraţi cei mai buni trăgători ai antichităţii, dar, la Micia Rediviva sunt cuceriţi de copii.

La atelierul de tir cu arcul, Florin Bălşan povesteşte în timp ce îi învaţă pe copiii cum se foloseşte corect această armă: „Sunt mai multe stiluri de a trage cu un arc istoric: de exemplu, călăreţii foloseau stilul de tragere cu inel, se mai trăgea split – trei degete: unul deasupra, două dedesubt sau „three under”, cu trei degete dedesubt. Eu trag split, pentru că aşa m-am învăţat, adică mai am de învăţat”, zice tânărul în uniformă de legionar roman, după ce ratează centrul ţintei. „De ce e frumos acest sport?

Tocmai pentru că, la un moment dat, nu era un sport, era o necesitate: orice om care îşi dorea să mănânce ceva mai consistent, carne adică, trebuia să vâneze. Şi ăsta era relativ cel mai uşor de învăţat mod.

Un copil se deprindea cu arcul de la vreo 7 ani şi ajungea să tragă destul de bine.”

Florin este doar unul dintre tinerii care, timp de ore întregi, au avut răbdare cu fiecare copil al festivalul care le-a poposit în umbra cortului dornic să înveţe.

La şapte ani, micuţa Alesia mărturiseşte: „Îmi place să trag cu arcul, aşa învăţ!”

Antrenamentul cu arcul i-a prins bine dăciţei care a făcut parte din trupa de copii înscrişi la concursul ediţiei.

 

 

Trec prin mai multe probe sub supravegherea grijulie a Florinei Poenaru şi a lui Daniel Stănică: un joc punctat riguros, apoi merg la tras cu arcul.

Cei mai mulţi primesc, aici, la concurs, primele lecţii de aruncat suliţa sfătuiţi şi ajutaţi de Darius Sarcu.

Pentru proba surpriză, participanţii s-au împărţit în echipe: s-au tras cu frânghia din greu, până s-a stabilit un câştigător.

 

Nici nu se sting bine aplauzele că, şeful TDA Deva le oferă micuţilor un „bonus”: „tragerea uriaşului”.

Daniel îl convoacă pe Florin Bălşan, pe de o parte, care trebuie să facă faţă tuturor concurenţilor aliniaţi de-a lungul frânghiei.

 

La final, joaca îşi îndeplineşte scopul – o parte dintre copii se îmbrăştie pe iarbă în hohotele publicului. Decebal Vleja, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie al României, urmăreşte râzând totul şi imortalizează momentele în fotografii.

 

Alături, în plin soare, pe cod portocaliu de temperaturi extreme, fotograful Florin Muntean rezistă uimitor de bine pe platoul de lângă Amfiteatru.

A venit de la primele minute ale festivalului. Are o colecţie impresionantă de momente de la ediţia a cincea şi reuşeşte să realizeze o cronică în imagini a evenimentului.

Juriul concursului se retrage pentru deliberări, iar Mihaela Simion are pregătite deja pungile cu premii consistente. Locul I este câştigat de Dragoş, un pui de roman din Garda Apulum. Pe podium urcă băieţii, iar menţiunile revin fetelor.

Micuţa Cristina Borşoş a venit din Rapolt pentru „fest” şi este încântată: „Dintre toate probele,  trasul cu frânghia mi-a plăcut cel mai mult. Iubesc aceste festivaluri pentru că învăţ istorie,  mă joc şi văd cum erau costumaţi dacii şi romanii, în trecut.”

Doamnele Miciei oferă publicului reconstituirea unui vechi descântec de dragoste. Din tabăra dacică, fug doi micuţi direct în arenă. Micuţul Tudor şi Darius se înfruntă cum au văzut la adulţi. Împovărat de sabia grea, băieţelul de-o şchioapă are nevoie de ajutor pentru a urca treapta de piatră prea mare pentru statura lui. Tovarăşul de arme îl trece peste hop şi bătălia se reia.

Sunt copiii lui Marius Barbu, reenactor TDA şi arheolog la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. Căpetenia dacă este din Veţel, aşa că dragostea lui pentru acest sit a început din copilărie. Face parte din colectivul de cercetare şi este unul dintre cei care a asigurat ghidajul la festival. Conduce un grup de romani şi câteva dăciţe la ruinele de lângă Amfiteatru: „Micia are trei terme, fiecare cu circuit întreg, complet – vestibulum, frigidarium, tepidarium, caldarium, cu bazine, cu tot ce trebuie. Probabil că două dintre terme sunt ale trupelor din castru – pentru că în castru avem trei trupe auxiliare. Trupa de comageni are inscripţii în una din terme, deci probabil că este a lor,  a doua este probabil a trupei de hispanici – Ala I Hispanorum Campagonum.- şi a treia credem că este pentru civili. Se poate ca a treia trupă să aibă terme în cealaltă parte a castrului, pentru că maurii stăteau înspre sud şi nu cred că veneau până aici la baie. Este supoziţia mea”, povesteşte Marius Barbu.

Reenactorii care îl înconjoară, toţi pasionaţi de perioadă antică, îl ascultă uimiţi: „Una peste alta, termele de aici aveau aproape două hectare. Avem la Micia cele mai mari edificii termale din Dacia din ce s-a descoperit până acum. Săpăturile au durat circa 20 de ani, până în anii 80 şi încă nu sunt gata, mai avem o porţiune de descoperit!”

Poveştile Miciei nu au cum să nu te fascineze – sunt detalii pe care nu le întâlneşti în cărţi sau în manuale, poate doar în literatura de specialitate. Întins pe mai bine de şapte hectare, castrul de la Micia era unul dintre cele mai mari şi importante din Provincie: „Avem la Micia cea mai mare concentrare de trupe de cavalerie din toată Dacia Romană.

Sunt peste 1.500 de militari, din care mai bine de o mie sunt călăreţi. Sunt mai multe motive pentru care au nevoie aici de aceste trupe – în vest, după dealurile care închid valea şi constituie hotarul Imperiului Roman, către Aradul de astăzi, sunt sarmaţii, excelenţi călăreţi şi arcaşi, iar cei din castru trebuiau să le facă faţă. Mai mult, trupele de aici controlează un teritoriu întins, până la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi asigură protecţia zonei, inclusiv a minelor de fier şi cupru din Poiana Ruscăi sau a zăcămintelor aurifere din Apuseni”, povesteşte Marius Barbu. În perioada romană, zidurile castrului erau masive, ridicate din blocuri de andezit şi înalte de peste şase metri. Totul a fost demantelat în secolul 19 şi folosit la infrastructura din zonă. Acum, în piatra adusă pentru terasamentul căii ferate, dăciţele descoperă bucuroase bucăţi întregi de japs verde pe care îl adună cu entuziasm.

Arheologul şi-a condus grupul, pe drumurile de ţarină, până la săpătura sistematică de care se ocupă de câţiva ani. Locul se află în castru şi viaţa militarilor Miciei a început deja să îşi dezvăluie secretele. Echipa muzeului din Deva cercetează tocmai barăcile soldaţilor, spune arheologul: „Se numeau contubernia, o construcţie care avea două încăperi.

Infanteriştii stăteau câte opt într-o parte şi celălalt spaţiu era pentru activităţile zilnice, dar cavaleriştii împărţeau, la propriu, spaţiul cu caii: o încăpere adăpostea animalele, câte două pentru fiecare călăreţ, iar cealaltă era destinată unui număr de trei militari. Avem trei trupe auxiliare la Micia: hispanicii din Ala I Hispanorum Campagonum, cu 500 de călăreţi, sunt arcaşii din Cohors II Flavia Commagenorum Equitata Sagittariorum – 120 de călăreţi şi 480 infanterişti -, plus, Numerus Maurorum Miciensium, mauri aduşi din nordul Africii, în timpul războaielor marcomanice, când sarmaţii fac prăpăd în zonă.

Maurii erau specialiştii numărul 1 în reprimarea revoltelor şi au undeva între 500 şi 700 de călăreţi. Sunt trupe de cavalerie, mult mai periculoase, fiindcă sunt mai rapide şi patrulează mereu pe o zonă întinsă. Erau peste două mii de cai la Micia, gândiţi-vă doar cât efort şi cheltuială se făcea pentru întreţinerea lor. Mulţi se plâng că romanii au luat aurul Daciei, dar nimeni nu a încercat măcar să calculeze câţi bani a cheltuit Imperiul în Provincia Dacia!”

Şantierul arheologic de la Micia a adus împreună specialişti extraordinari de la două muzee: MCDR Deva şi MNIR Bucureşti: „Din 2020 am deschis un nou sector la Micia, un sector care se află chiar pe terenul muzeului din Deva, astfel încât avem un sector în aşezarea civilă şi altul în fortificaţia militară, în care nu s-a mai săpat din 1984.

Deja încep să apară rezultatele – am dat peste barăcile unei trupe de cavalerie, una dintre cele trei trupe de la Micia, Ala Prima, o trupă de călăreţi aduşi din Spania şi care erau principala trupă a castrului din Micia. Am recuperat de aici mult material militar – atât echipament al militarilor, cât şi de harnaşament, piese foarte importante pentru istoria Provinciei Dacia”, dezvăluie Marius Barbu.

Şantierul arheologic de la Micia a adus împreună specialişti extraordinari de la două muzee: MCDR Deva şi MNIR Bucureşti: „Din 2020 am deschis un nou sector la Micia, un sector care se află chiar pe terenul muzeului din Deva, astfel încât avem un sector în aşezarea civilă şi altul în fortificaţia militară, în care nu s-a mai săpat din 1984. Deja încep să apară rezultatele – am dat peste barăcile unei trupe de cavalerie, una dintre cele trei trupe de la Micia, Ala Prima, o trupă de călăreţi aduşi din Spania şi care erau principala trupă a castrului din Micia. Am recuperat de aici mult material militar – atât echipament al militarilor, cât şi de harnaşament, piese foarte importante pentru istoria Provinciei Dacia”, dezvăluie Marius Barbu.

Arheologii din colectivul de cercetare împreună cu autorităţile locale şi judeţene au făcut un tur nu doar al festivalului, ci şi pe o parte din sit. Sunt probleme de rezolvat şi cel mai bine se văd la faţa locului. Festivalul este un bonus binevenit: „Sunt foarte importante aceste festivaluri pentru că dezvoltarea turistică a judeţului Hunedoara, intrată într-o etapă de dezvoltare puternică, se bazează până la urmă pe branduri.

Micia este unul dintre cele mai importante ale judeţului, alături de Castelul Corvinilor, Cetatea Devei, Sarmizegetusa Regia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Băile Romane de la Geoagiu Băi. Toată această infrastructură culturală vine să aducă în prim plan potenţialul turistic al judeţului şi dezvoltarea acestuia. A venit rândul Miciei să intre în atenţia noastră şi am venit aici pentru a încerca să găsim soluţii la problemele existente pentru ca acest sit să poată fi mai uşor vizitat, să construim un muzeu de sit, pentru că aceasta este o etapă normală, în care Micia trebuie să intre.

Este un sit reprezentativ pentru perioada romană, romană târzie, dar şi pentru perioada migraţiilor, o perioadă mai puţin cunoscută din istoria României pentru care situl de la Micia are răspunsuri importante”, spune Alin Ţambă, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara.

Istoricii de la Muzeul Naţional vorbesc despre Micia ca despre Pompeiul uitat al României. Aici, la limesul Imperiului Roman, Micia se întindea pe 70 de hectare şi închidea Valea Mureşului, străvechea autostradă a Antichităţii. În secolul al III-lea, era mai mult decât o puternică aglomerare militară, devenise o aşezare urbană prosperă: era punct vamal, avea port şi târgurile pline de neguţători, care aduceau o cantitate mare de mărfuri de lux. Sfârtecată şi sufocată de infrastructura modernă, Micia are alături o mână de oameni inimoşi care luptă pentru sit precum odinioară luptătorii din castru.

Fiecare descoperire, fiecare eveniment este o gură de aer pentru oraşul – poartă al Daciei Romane. Dr. Mihaela Simion spune că întâlneşti aici un mozaic antic, care ar oferi turiştilor o minunată incursiune în istorie, dacă statul ar vrea să valorifice potenţialul sitului. Până atunci, sute de oameni s-au bucurat de poveştile locului la Micia Rediviva: „Dincolo de lucrurile punctuale pe care le facem noi, precum cercetarea ştiinţifică, orice sit de acest tip nu valorează nimic dacă nu este valorizat de propria comunitate şi aceea nu este doar cea ştiinţifică. De ce un festival? Pentru că este o manieră prin care încercăm să apropiem publicul direct de istorie, să simţim istoria, să o gustăm, să o mirosim, să facem vizitatorul un participant direct la poveştile epocii şi pentru că, încet-încet, prin educaţie pentru patrimoniu putem să responsabilizăm generaţiile viitoare de această moştenire culturală pe care avem datoria de a o transmite mai departe. De ce un festival?! Vrem ca toată lumea să asculte şoaptele Miciei!”

 

 

Laura OANA