Un deceniu hard de enduro
Dacă e mai, Ţinutul Pădurenilor e capitala internaţională a enduriştilor. Nu e doar gălăgie şi motoare accelerate. Enduro e despre prietenie, forţarea limitelor, aventură, vânt şi libertate.
„We have guys from other continent, thank you for coming! It’s the 10 years and you make this race be so great! I think today it’s gone be o great day for hard enduro”, spune vedeta Neaţa, Dani Oţil de la „tribuna” improvizată pe treptele Centrului de informare turistică din Ghelari.
E duminică, 6 mai şi organizatorii au aliniat aici autorităţile locale şi judeţene venite să vadă startul ultimei zile la Enduro Panorama 2018, alături de poliţişti şi oficialii de la Federaţia Română de Motociclism.
Cei aproape 500 de rideri vin la vale pe motoare şi transformă drumul într-un imens şuvoi nărăvaş, zgomotos şi neastâmpărat. „Let’s go!” a tradus Dani Oţil, în internaţionala de enduro, îndemnul neaoş: „No, hai!” La start, românii de la clasa profi se strâng la poză.
Cel mai bun dintre ei, Norbert Levente Jozsa este câştigătorul (şi) în acest an al cursei: „Sunt super mulţumit de rezultatul meu! Revin la Ghelari pentru că avem trasee grele şi obstacole mai bune. Chiar îmi place aici!” Un nume cunoscut în enduro, neamţul Philipp Scholz a ieşit pe locul II: „Îmi place cursa asta, mai ales că în acest an vremea a fost minunată şi traseul e perfect. Iubesc să mă dau cu motorul în România şi să vin aici.”
Ultima zi a însumat puţin peste 40 de km, dar în total, în cele patru zile, participanţii au avut de străbătut 270 de km, pe văi, pe culmi, în albii, pe steril, la cariere sau pe coaste abrupte.
Renumele competiţiei a adus în pădurenime rideri din Australia şi Statele Unite.
Tânărul american, Mitch Carvolth campion în Arizona, spune că România l-a surprins plăcut: „Locul ăsta e complet diferit de locurile cu care sunt eu obişnuit, de terenul de acasă. Am fost doar câteva zile aici, dar m-am simţit tare bine. Este foarte mult verde, atât de mulţi copaci, multe păduri. Avem şi noi asta în Statele Unite, dar nici o cursă pe munte sau pe dealuri.
Este ceea ce face cursa atât de grea pentru mine pentru că nu sunt obişnuit cu asta.
Verdeaţa, pădurile sunt peste tot. Sper să mă întorc aici, am nevoie de antrenament chiar dacă e complicat pentru mine şi cam costisitor. România nu e nimic din ce mă aşteptam. Nu aveţi vampiri”, glumeşte americanul care şi-a cumpărat motocicletă ca să poată participa la Enduro Panorama.
Enduro de prăpastie
Ultima zi a competiţiei de hard enduro a scos sufletul din rideri şi le-a testat la maxim motoarea şi abilitatea de a rămâne în şa. O pantă aproape verticală a fost vedeta zilei, în fosta carieră din Ghelari. Din echipa organizatorului, Gheorghe Furcă, cunoscut drept „Ghiţă de la Haţeg” suflă ca dementul în fluierice ca să dea la o parte spectatorii care se îmbulzesc în traseu şi riscă să fie luaţi sub roţi. Colegul de check point, Petru Bârz, se încruntă: „Dacă mai faci, îmi pun casca!” Peste zgomotul din CP vine tare fornăitul puternic al primei motociclete. De sus, e mic, cât un gândac. Riderul opreşte, măsoară cu privirea panta şi se avântă furtunos. În aplauze, sare din gura prăpastiei şi accelerează către finiş. Cei mai buni ţin la timp şi la premii.
Rideri de la profi au dovedit că pot urca motoarele ca pe perete, alţii au picat din şa şi câţiva s-au rostogolit savuros. Toţi au tras după ei vălvătuci grei de praf care au făcut amară viaţa fotografilor şi a staff-ului. Concurenţi de la celelalte clase poposesc să vadă jocul de roţi al celor mai buni endurişti, iar, din public, un posesor de motor oftează: „Trebuie experienţă, chiar trebuie să fii bun, că mori dacă, nu! Chiar mori aici!” La baza pantei, câţiva îndrăzneţi s-au urcat în copaci să vadă proba şi pe băieţii din CP cum trag sau împing de motoare. Ionel şi Tiberiu sunt la fel de sfârşiţi ca riderii şi la fel de prăfuiţi. Din moţul povârnişului, Ghiţă strigă de-l aude tot hotarul: „Rulează roata!” Băieţii se ţin cum pot de smocurile de iarbă şi încearcă din greu să stea pe picioare, în timp ce trag de KTM-ul împins de rider.
Roşu de Ghelari
De-abia vezi din cauza prafului împrăştiat de roata altui rider picat aproape de gura prăpastiei şi care accelerează ca să-şi scoată motorul. Roata aruncă valuri de pământ roşu.
Între două motoare, Ghiţă se străduieşte să recupereze un corn cu ciocolată furat de câinele de la o pensiune. Patrupedul Max se încăpăţânează şi are şi de ce! Pe ambalaj scrie mare numele său: „Double Max”. Ghiţă ba îl ameninţă, ba îl mângâie şi nu-i vine să creadă că nu poate convinge fiara să returneze cornul furat: „Mă faci de ruşine aici unde mă ştie atâta lume!” Până la urmă, Ghiţă cedează şi nervos, şi cornul: desface ambalajul din jurul colţilor şi Max hăpăie fericit ciocolata, apoi se repede la degetele bărbatului.
Mulţimea începe să aplaude: jos e Dani Oţil. „Hai să-i facem galerie!” îi îndeamnă Ghiţă şi lumea începe să strige: „Hai Daniii! Hai, Dani!” La doi metri de privirile noastre de pe culme, motorul fuge de sub rider. Om şi aparat stau parcă lipiţi cu magnet de pământul abrupt.
Organizatorii sar să tragă de roţi. Oţil nu se lasă şi coboară la vale decis să încerce iar provocarea. Ghiţă strigă: „Aşa! Că te-au antrenat Jarvis şi cu Bolton! Şi Grecu, acum vreo patru ani! Cei mai buni!” Apoi se întoarce şi preia comanda galeriei de pădureni: „Dacă urcă bine, strigăm Dani! Dani!, dacă pică, Răzvan!”
Alţii vin şi unii cad. Sătul de echilibristica pe peretele sfârmicios, Ghiţă scoate cordelina şi îi pescuieşte pe cei prăbuşiţi înainte de vreme. De 10 ani, competiţia a căpătat experienţă şi totul merge strună: concurenţi trag la finiş, organizatorii trag de concurenţi şi spectatorii se trag din calea motoarelor.
Prăfuiţi şi transpiraţi, loviţi de crengi şi bolovani, concurenţii se transformă miraculos când ajung la finalul cursei. Îşi scot căştile cu gesturi obosite, îşi şterg praful de pe chip, respiră adânc şi gata! Un zâmbet alb apare pe faţa neagră, plină de noroi. „Am terminat!” Semne şi exclamaţii de bucurie se aud pretutindeni şi îi fac pe organizatorii din finiş să se bucure alături de ei. Nu ai cum să ne te molipseşti. De multe ori, Călin Grecu şi Cristian Radu uită că sunt parte din staff şi iau parte la momentele cu artificii, în timp ce citesc numerele şi timpii de concurs.
Sunt 429 de riderii în competiţiei şi vin vibrând de pe traseu. Felix Predescu, poreclit „Motanu”, directorul de concurs, calculează în afara competiţiei: „Cred că am adus în zonă vreo cinci mii de străini până acum. Vin că le place, se întorc cu familiile şi alţi rideri. Le place că nu zicem nu niciodată, orice se poate rezolva. În afară de Moto Club Haita şi organizare, ne spun că le place zona şi oamenii.”
Eroul cursei
Într-un moment, se aud urale şi toată lumea se întoarce către participantul care îşi dă cizma jos. Riderul din Germania face senzaţie şi stârneşte admiraţia participanţilor, a organizatorilor şi a spectatorilor deopotrivă. Marcel Michitsch s-a înscris la clasa expert şi a reuşit să ajungă la finiş chiar dacă are proteză la piciorul drept. „Sunt pentru prima dată la Enduro Panorama. Am venit mai mulţi, doi la hobby, doi la experţi. Pentru mine e un pic mai greu, dar o iau ca pe o competiţie şi nu mi-am dorit decât să ajung la finiş, nu să fiu cel mai bun, doar să termin cursa.” Tânărul este dovada că voinţa şi pasiunea pot învinge chiar în competiţiile extreme: „Pasiunea pentru enduro îmi vine de la tata. M-a dus la competiţii de când avea cinci, şase ani. Apoi am făcut o pauză când am avut accidentul la 15 ani. Am reînceput să mă dau în urmă cu patru ani. Îmi place foarte mult aici! Organizatorii fac o treabă minunată şi sper să pot reveni în 2019.”
Cât se strânge lumea de pe traseu, unul din track managerii de traseu face spectacol cu motorul. Sergiu Grecu e acum campionul României, dar, la prima ediţie, era doar un pici care încerca terenul. Acum ştie toate trucurile şi concurenţii îl privesc zâmbind în timp ce bate palma din zborul motorului cu omul din finiş, dar şi când sare peste fotografi. Marius Peptan şi Helga Landt sunt pitiţi cu aparatele la sol şi scot fotografii de colecţie.
Dani Oţil a participat pentru prima dată ca staff şi a mers pe traseul clasei profi. Mărturiseşte că a venit „din pură plăcere”, să sărbătorească un deceniu de adrenalină în pădurenime, alături de organizatorii de la Moto Club Haita din Deva. „Enduro Panorama e o cursă de suflet: vin din primul an, am participat la multe ediţii. Enduro aici se face greu pentru că terenul e ba nisipos, ba cu multă piatră, ba ai brad, ba ai foios. E diferit de alte locuri şi pentru că oamenii sunt primitori: m-au aşteptat pe traseu cu pălincă, slănină, mere…”
În tabără, unii se pregătesc pentru podium, alţii de plecare. Când scot motoarele din parcul special de lângă Pensiunea Panorama, organizatorii îmi arată inovaţia anului – de frică că vor rămâne fără motociclete şi a hoţilor români, unii participanţi şi-au cumpărat lanţuri grele ca să le priponească peste noapte şi, ca să poată împinge motoarele, şi le pun în jurul gâtului. În locul talăngii, e lacătul. Se spun poveşti, se bea bere, se aşează prietenii. Se fac fotografii cu coamele verzi ale Munţilor Poiana Ruscăi care au ca fundal crestele înzăpezite ale Retezatului. De pe traseu, organizatorii se strâng rupţi de oboseală şi se întind pe iarba verde. Îi ridică doar aroma din ceaun.
În cinstea ediţiei Aniversare, principalul „vinovat” pentru Enduro Panorama, Paul Grecu, poreclit Ursu’ Grizzly, şi-a luat pantaloni cu … Daffy Duck. După patru zile de nebunie, trage concluziile: „O ediţie foarte frumoasă. Am avut soare şi motoare. Le-am pus în faţă cel mai lung traseu de până acum, vreo 300 de km, patru zile. E dificil pentru că cei ai azi se acumulează cu oboseala din ziua precedentă. Şi la noi se simte oboseala după ce de luni de zile suntem în păduri să facem traseul. Important e că vin şi le place ce văd, vorbesc frumos despre locurile astea şi îşi schimbă părerea despre România!” Oţil adaugă: „S-a scris istorie aici! E una dintre cele mai tari curse din partea asta a Europei!”
De zece ani, datorită Moto Club Haita, riderii din Europa îşi dau întâlnire în mai, la Ghelari, comună care a ajuns acum pe harta destinaţiilor preferate de pasionaţii de enduro din toată lumea. Din 2009, de la o „prietenească”, Enduro Panorama a devenit competiţia care aduce cei mai mulţi străini în judeţul Hunedoara. Replica Hunedoara a fost alături de competiţiei, la fiecare ediţie.
Remember Enduro Panorama 2009
“Toţi au concursul lor, toată lumea organizează ceva, numai noi, nu!”, aşa s-a născut undeva, într-o zi de martie, “prieteneasca” de trei zile de enduro din judeţ. Au urmat două luni în care membrii “Haitei” din Deva ba s-au felicitat încântaţi de traseu şi măreţele idei, ba şi-au blestemat initiaţiva, storşi de oboseală, cu motoarele blocate în noroi şi piesele de sute de euro decedate în folosul comunităţii moto. Toţi ştiau cum se face un traseu de competitie, dar, în rest, nimeni nu prea avea habar în ce se bagă: s-au trezit năpădiţi de cheltuieli, cu timpul la limită, fără destui oameni, fără sponsori. Nu s-au lăsat: prietenele, fraţii, angajaţii sau colegii de serviciu s-au trezit oameni de check point-uri, responsabili cu aprovizionarea sau recuperarea abandonaţilor. Prima dată s-a găsit Pensiunea Panorama, numai bună pentru tabară şi, de acolo, traseul a prins contur de-a lungul Ţinutului Pădurenilor. Un organizator concluzionează: “Am făcut o «prietenească» de să ne ţină minte!”. (…) O potecă urcă versantul aproape de-a dreptul, peste stânci şi rădăcini.
Este traseul „special” pentru profesionişti, iar unii se răzgândesc doar la vederea lui: „Ştii ce, trece-mă ori cu abandon, ori lasă-mă la clasa B”, spune un rider din Arad. „Nu m-am mai dat de trei luni, nu sunt pregătit pentru asta, am nişte prieteni prea excitaţi, altfel nu îmi inchipui de ce ne-am înscris la A”. Dincolo de deal, urmărit de un motor, un pădurean de vreo 60 de ani fuge ca iepurele cu mâna pe clop, trece podeţul şi o taie pe uliţă în jos. (…) Pentru rideri, e probă de iad. Tone de bolovani albicioşi le stau în cale, cauciucurile sar nebuneşte şi fac ferfeniţă muşchii mâinilor şi picioarele riderilor, care se chinuie să stăpânească herghelia de sub şaua portocalie. „Apă, vrem apă!”, cer, parcă cu ultimele puteri, enduriştii. Mâinile le tremura vizibil pe ghidon de atâta efort. (… ) Aoleu!”, se vaită riderul care de-abia mai vorbeşte: „Am avut nişte coborâri, credeam că nu se mai termină, apoi apa aia rece de râu şi după asta deal în sus, deal în jos! Doi kilometri de mlaştini şi iar deal în sus şi deal în jos! Nu mai pot…ne plângem noi, dar pentru asta venim. După o zi aşa, te simţi ca un nou născut. Nu e sport mai fain în lume!”
Enduro panorama 2010
150 de rideri din Europa s-au înfruntat peste munţi şi prin văi, prin apa rece ca gheaţa sau pe costişele dogorite de soare. La final, au mai ajuns jumătate dintre nebunii care au indrăznit să încalce tradiţia şi să servească de 1 Mai nu mici şi bere, ci o porţie zdravană de adrenalină. (…) 
Riderii fac spectacol la greu pe finişul prologului: la trecerea peste maşină, un participant sare lung, prea lung… Un organizator îşi aruncă mâinile în cap, îngrozit: salvamontistul din şa a aterizat dur în pământ. După un moment de linişte bruscă, se aude: “Burcă, e Dan Burcă!” (…) Pentru el cursa e gata (…) A doua zi, tras pe dreapta de la accidentul din prolog, salvamontistul cu degetul cât un dovlecel dirijează circulaţia: pe drumul de ţară, ba trec cei de la A, ba cei de la hobby, în zbor spre altî speciala. Apa se izbeşte de motoare şi se desface în mii de stropi care deschid curcubee.
Enduro Panorama 2011
Organizatorul trebuie să fi ştiut din vreme ce iad pregăteşte pentru editia a treia, din moment ce a găsit sloganul: “Mai mare! Mai tare! Mai greu! Mai departe!” (…) Riderii au avut cea mai bună ofertă de mocirlă. “Face bine la ten”, au glumit participanţii.
Aşa o fi cu tenul, dar motoarelor înglodate până la coarne le-au prins bine doar şufele şi cordelinele cu care le-au tras organizatorii şi arbitrii de traseu până în tabără. (…)
Băltoaca cu noroi fierbe ca o imensă gură de vulcan noroios în care unii se prind ca în capcane. Motoarele arunca din roţi nervoase kilograme de mâl către cei din jur. (…) Ne place. Am ieşit din mocirla stresului cotidian, la terapia binefăcătoare a mâlului de Ghelari cu toate mineralele de cuviinţă, exploatate de cauciucuri. Arbitri de traseu urlă ca apucaţii, încercând să facă faţă năvălirii barbare de motoare care ocupă mlaştina.
Enduro Panorama 2012
“Nu ştiţi ce e acolo… e un dop de 20 de nemţi care habar nu au să se dea, sunt claie peste grămadă, împing şi trag de motoare, dar nimeni nu ştie încotro să meargă, e şi un ungur rănit care a rămas fără benzină.
Sunt atâtea urme, că nu se mai vede traseul, ne-am împărţit şi am făcut excursii să vedem unde e ieşirea. Ăsta nu e concurs, e batalion disciplinar!” 
Motociclistul e rupt de efort şi, cu ultimele puteri, le explică organizatorilor că, sus, în munte, sunt rătăciţi zeci de rideri care habar nu au unde sunt şi unde a rămas traseul. “E foarte greu anul ăsta”, povesteşte bărbatul rupt de efort în timp ce îşi şterge prin vizorul căştii ochelarii de vedere de praf, nămol şi transpiraţie.
Enduro Panorama 2013
Patru sute de motociclişti au răscolit în acest an pământul roşu în Ţinutul Pădurenilor, iar pe lista de start s-au înscris iubitori ai sportului pe două roţi din toată Europa, plus Noua Zeelandă. (…) Paul Grecu – zis Ursu’ Grizzly – mă sfătuieşte din toţi plămânii: „Laura, să nu-i crezi pe ăştia, sus, pe carieră e cel mai tare, la săritură!”. Îhî, mulţumesc, să meargă colegii acolo, la distracţie soft, eu prefer mocirla din vale şi într-acolo ne şi îndreptăm. Pe jos cu noi, pentru că magneţii au ajuns la Ghelari şi au furat drumul! (…) trebuie să dăm de un punct de control cu „Cafei” drept şef. Mergem alert vreun ceas de mers şi ajungem în CP. 
Primul concurent apare: riderul goneşte la vale şi se împrăştie spectaculos la câţiva metri de noi. Bravos! (…) miroase a Techirghiol, nu se mai vede strop de apă curată, totul e un nămol gros şi negru, înnădit printre bolovani şi trunchiuri groase. E „prăjitura” perfectă pentru privitori, dar felul otrăvit pentru riderii care sosesc în şiruri, se aruncă gemând la oala cu noroi din care ies sau ba. Noi, suntem în culmea fericirii, deşi arătăm deja ca dracii. Stăm pe marginea bazinului cu nămol, aplaudăm şi urlăm: „La băi, băieţii!” Un nefericit cu echipament alb – care-i treaba cu albul la enduro?! – stă şi priveşte baia neagră din faţă şi îl simţi întrebându-se: „Ce … caut eu pe aici?”
Şi găseşte şi răspunsul – ne uităm la el miraţi cum descalecă din şa şi graţios o ia cătinel pe margine. „Asta nu se face!” urlăm cu toţii de răsună pădurea. (…)Ei, da, bine ăsta e enduro – aruncaţi-vă cu toţii! Sunt toţi împlântaţi acolo până la coarnele KTM-ului. Ultimul care face plecăciuni la „zeul tinei” este Dani Oţil: vine fain de tot, roata din faţă se împlântă în cocă şi el zboară peste ghidon, aterizează pe patru membre „la băi”, se ridică rapid şi se aruncă la motor. Scoate-l dacă poţi! Păi, nu prea poţi, din mâlul ăsta e greu să tragi şi piciorul, d-apoi motocicleta de peste 100 de kilograme.
Enduro Panora 2014
“Traseul a fost foarte greu pentru concurenţi, dar pentru noi a fost dezastru. Toţi oamenii din organizare au stat în ploaie şi frig până s-a terminat totul. Şi s-a terminat ca niciodată: din cei aproape 400 de rideri înscrişi, duminică, nici 50 nu au terminat cursa, de fapt, procentul e undeva pe la 15%. Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva”, mărturiseşte 
Paul Grecu, unul dintre organizatorii Enduro Panorama. Inundată de ploaie şi bine înnămolită, competiţia a ajuns o cursă de infern: “Au venit riderii – şi cei străini – şi ne-au spus: «Băi, a fost cea mai grea cursă din viaţa mea»”. (…) Cât vezi cu ochii la vale, riderii zac într-o coadă imensă, se zbat să scape şi să atingă coama. Concurentul împinge motorul, organizatorii trag câte doi de o roată şi tot e greu ca naiba. Se strigă, motoarele taie gros în pânza udă a pădurii, fumul se ridică în rotocoale. Nimeni nu scapă fără ajutor, cizmele lunecă, aşa că unii preferă să împingă din genunchi. Polonezii de la Enduro Team Pilica au filmat scena şi scriu că, pe doi kilometri, imaginile spun mai mult decât vorbele: abator!
Enduro Panorama 2015
Anul acesta, de 1 Mai, pădurenii din Ghelari au sărbătorit mai mult decât străvechiul “Arminden”. Vreo 600 de străini au descălecat în comună şi, mai de voie, mai de nevoie, s-au îmbodobit şi ei cu frunză verde. La cască. În tabăra competiţiei de hard enduro e buluc, iar zgomotul îţi antrenează sângele de Ziua Muncii. (…)Ca să ajungem la timp, Ursu’ Grizzly mă duce cu motorul lui, în timp ce Sorin Sandu, „Soso” se oferă să-l transporte pe fotograf.
Numai că Remus Suciu, nu şi nu, preferă să alerge în spatele motorului. Mă simt ca Don Quijote cu Sancho Panza. Când ajungem, eu sunt plină de noroi aruncat de roţi,
Remus e leoarcă de transpiraţie. (…) Ajung şi cei de la clasa B: vin la vale mai mult pe câlcâie, decât în şa. Un rider se dă peste cap spectaculos, aterizează dur pe spate şi vine sanie către hău. Grecu urlă: „Ho! Ho!” Bărbatul atârnă pe jumătate deasupra râpei. Trec fracţiuni de moment. Disperat, riderul se ţine de un trunchi firav. „Stai, stai!” Cu mâna întinsă şi zbierând din toţi plămânii, organizatorul îl ridică în ultima clipă. Respir în sfârşit: „Vai de capul meu!”
Enduro Panorama 2016
Ai sub tine vreo 60 de cai putere nărăvaşi şi în faţă o întreagă lume. Urci poteci prin pădure, treci prin albii, aluneci pe noroi, ambalezi pe pante, stăpâneşti motorul la vale. Opreşti să vezi căprioarele. Iei decizii în fracţiuni de secundă, cazi, te ridici, împingi, tragi, transpiri, respiri. Eşti în natură, cu prietenii şi cu un covârşitor sentiment de libertate. Acesta e enduro, un sport extrem care aduce în România mii de pasionaţi din Europa dispuşi să-şi cheltuie banii ca să trăiască altfel măcar câteva zile. (…) 
Doar echipa de organizare presupune zeci de oameni, printre care sunt şi cei mai buni rideri din judeţ şi „fondatorii” competiţiei, iar piloţii îi ştiu pe cei mai mulţi după porecle: Paul Harpa –„Pictoru”, „Naşu”, Felix Motanu, Sergiu Grecu, Lixi, Andu, Zoli, Paul Lazăr „Cafei”, Bamse, Andrei, Ghiţă… Timp de câteva zile de-abia prind câteva ore de somn şi sunt înconjuraţi de piloţi cu tot felul de solicitări. Se vine cu maşinile, cu camioanele, pe motoare sau cu ATV-urile. Chiar şi prin aer. Romeo Dunca, celebrul om de afaceri care ajunge la Enduro Panorama cu elicopterul. (…) Vine ploaia, se face frig, dar piloţii suedezi tot transpiră şi gem: „Hot! Hot! E chiar fierbinte”, zic galben albaştri şi răsuflă din greu. Fugim la finish unde fotografii vânează ultimele detalii. Un rider polonez e încântat: „E prima dată când vin la voi. Şi eu stau în zonă de munte, dar acum sunt sigur că România e cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată”.
Enduro Panorama 2017
Dintr-un sat liniştit unde viaţa curge după ritmuri străvechi, Ghelariul răsună de miile de cai putere. S-a dat adunarea pentru dependenţii de adrenalină. De peste tot rideri, în costume plasticate, viu colorate, cu protecţii, în cizme rigide şi căşti de protecţie împing sau trag de motoare. Locul arată ca un stup răscolit, plin de zbucium. (…) Organizatorii sunt şi ei uimiţi de amploarea luată de cursa de hard enduro din pădurenime. În Ghelari, nu se aud doar motoare, ci toate limbile Europei.
Mai în glumă, mai în serios, cei care se ocupă de trasee spun că terenul e foarte … picant. (…) După teren, talent şi experienţă, motocicletele nervoase fac balet deasupra potecilor, cauciucurile muşcă din teren, riderii saltă în şei ca la taurii nărăvaşi. E musai să te ţii de coarnele motoarelor. Se dau peste cap şi îşi aruncă riderii la vale, între mărăcini, în râpe. Dacă auziţi un endurist urlând “poşetă” să nu vă dea gândul la accesorii de damă. “Poşetă” e atunci când urci panta şi ţâşneşte motorul de sub tine … la deal. Vă imaginaţi câtă transpiraţie te îneacă până împingi vreo sută de kilograme pe coasta muntelui, când pământul îţi fuge de sub picioare?! Enduro nu e sport pentru cei slabi de înger – ai nevoie de curaj, voinţă şi rezistenţă, plus câteva doze bune de energizant puternic. Şi toate astea ca să simţi gustul acela unic al adrenalinei care te faci să te simţi viu, fierbinte şi gata să înfrunţi o lume întreagă.
Laura OANĂ
