Tradiţii din Apuseni. Revelion ţărănesc cu bucate, pluguşor şi săritul peste foc
Ultima zi a anului prinde gospodinele în bucătării unde e mare forfotă. Mai că nu e loc pe sobă de atâtea oale unde fierb zămurile, cartofii sau sarmalele. Cuptoarele nu apucă nici ele să îşi tragă sufletul: fripturi, peşte prăjit, cozonaci… La Balşa, una din porţile de intrare către Apuseni, femeile fac „conţi”, o mâncare tradiţională pentru care se folosesc colacii pregătiţi pentru colinda copiilor de Crăciun. Se taie felii, felii, în timp ce pe foc, într-o tigaie, se frige slănină. O localnică se ocupă de bucatele locului, în timp ce gazda, Maria Buda, nu mai ştie pe la care oală să fugă: „Am pregătit multe feluri pentru masa dintre ani: tăvi cu friptură, peşte, sarmale, zamă acră, cozonaci şi prăjituri. Este însă prima dată când văd cum se fac conţii. Nu e greu, doar trebuie să te îndrume cineva”, spune tânăra şi priveşte către Mariana Cazan care prepară acest fel de mâncare de ani de zile: „După ce sunt tăiaţi feli, punem totul într-un ciuc şi turnăm deasupra lor apă clocotită. Îi zdrăvuim bine ca să se înmoaie, îi răsturnăm din nou în castron şi deasupra punem slănina friptă.” Făcuţi pentru Crăciun, colacii de colindă sunt jertfiţi pentru noaptea din ani, numită şi „Crăciunul Mic”.
În ciuda aromelor care umplu locul, să nu vă închipuiţi că gustă cineva: „Toată mâncarea trebuie lăsată să se ducă la Dumnezeu, nu te arunci pe ea, trebuie să te înveţi să ai răbdare”, povesteşte Maria. Mariana adaugă: „Aşa ştiu de la bunica că mâncarea trebuie lăsată să se întoarcă! Aşa e mâncarea ţărănească – prima dată, merge la Dumnezeu, apoi se întoarce şi hrăneşte omul.”
În altă încăpere, Maria Rad „a lu’ Ţipaş” din satul Oprişeşti îi arată unei tinere cum se face calendarul de ceapă. Merg împreună şi aleg o ceapă mare şi sănătoasă din funie, o curăţă de coji şi apoi desfac 12 foi mari. Lucrează amândouă lângă Nea Adam, tatăl gazdei. Are 84 de ani şi, de când se ştie, povesteşte că femeile din sat fac acest calendar. Rodica aduce sarea şi presară în fiecare o cantitate egală: „Am vrut să învăţ, ca să le pot arăta copiilor şi apoi nepoţilor cum se face, să păstrăm tradiţia.” Pe o farfurie mare, se pune semn pentru cea care întrupează luna ianuarie şi restul se aşează alături, în cerc. Când e gata, femeile le duc afară, într-un loc ferit pentru ca vraja nopţi să îşi facă treaba. „Acum lumea se uită le televizor ca să afle cum e vremea, dar mai demult nu aveai cum ştii cum va fi anul, care lună e secetoasă sau ploioasă, când să te pregăteşti să ari. Dacă dimineaţa găseşti apă în foaie, luna va fi ploioasă, dacă ceapa rămâne cum era, e secetă. Noi tot după astea ne-am luat”, explică femeia. La 67 de ani, are ceva vreme de când face calendare în ultima seară a anului şi le citeşte în prima dimineaţă.
În timp ce femeile trudesc prin casă, bărbaţii se ocupă de gospodărie, dar şi de onorarea altor obiceiuri din străbuni. În curtea de alături, Nea Viorel aşteaptă să se prindă ziua de noapte, se îndreaptă spre şoprul de lemne şi înfăşcă o secure zdravănă. O ia molcom către livadă unde un măr tinerel îi tot face necaz. Se uită lung la lemn şi începe a striga: „Măăă! Tu faci flori, da’ nu prinzi rod. Măăă! Io te tai pe tine la anul, de nu faci mere, mă!” Nici nu apucă bine ecoul să se stingă, că omul începe a lovi pământul de la rădăcină cu securea, puternic de câteva ori. „No, acum l-am speriat!”, râde omul şi pleacă mulţumit către şură.
Cu fiecare miez de ceas care trece, alte femei vin în casa gazdei şi aduce fiecare ce a lucrat pe acasă. Masa trainică din lemn din casa bună este acoperită cu cârpe ţesute frumos în război şi blidele sunt aranjate pe margini. Platouri cu struguri, cu felii de cozonac cu nucă apoi prăjituri cu brânză împodobesc locul străjuit mândru de o sticlă cu ţuică care are veşmânt tricolor. Femeile se gătesc şi ele: Maria lu’ Ţipaş le arată cum se fac „penele”: „Noi pe vremuri nu aveam broşe, mărgele şi alte de-astea. Vara legam la cheutoarea cămăşii busuioc verde, acum punem câte o frunză şi o floare de muşcată. Ne împodobim noi şi florile miroase şi frumos. Bărbaţii le puneau la pălărie”, zice femeia. Cunoaşte atât de multe despre satul de odinioară încât este un soi de tezaur viu în zonă. „Stai să arăt ce trebă să ai în noaptea de An Nou”. Bagă mâna în sânul cămăşii, de unde scoate o batistă cusută frumos în care a legat bani: „Noi aşa purtam banii şi la joc, şi la sărbători şi de Anul Nou, când e bine să ai bănuţi la tine, că altfel eşti sărac tăt anul!”
Când afară se aude zarvă, toate femeile sar în prag să vadă copiii care au venit cu Pluguşorul. „Aho, aho, copii şi fraţi! Staţi puţin şi nu mânaţi! Lângă boi v-alăturaţi, Şi cuvântul mi-ascultaţi! Mâine anul se-noieşte, Pluguşorul se porneşte, Şi începe a ura, pe la case-a colinda…”, cântă micuţii şi femeile le mulţumesc pentru urarea care aduce prosperitate şi noroc în case. Îi însoţeşte un sătean, aşa că Nana Maria mai are un motiv de bucurie: „No, acuma suntem bucuroşi că ne vini bărbat în casă, să ne meargă bine p-an înainte! Că aşa-i fain, să fie bărbat primul care intră în casă!”
Când întunericul răzbeşte de tot lumina zilei, oamenii ies în spatele şurii. Bărbaţii strâng aici lemne şi grămezi de paie la care le dau foc. În câteva clipe, flăcări de mai bine de doi metri sparg noaptea cu limbile lor aurii. “Să piardă tot ce-i rău din anul ce trecu! Cenuşă să se facă!”, strigă Nana Maria, apoi se întoarce la copii: „Hai, că-i rândul vost’, săriţi peste flăcările celea!” Unul după altul, băieţi sar peste foc urmaţi de bărbaţi şi lasă în urmă jerbe arămii. Se râde şi se glumeşte. Un bărbat scormoneşte resturile cu un furcoi de fier şi îndreaptă scânteile către livadă, să se cureţe şi ea de „lucru slab”. Când focul e stins şi cenuşa împrăştiată pe câmp, oamenii se trag către masa de sărbătoare.
Dintr-un colţ al mesei, Alexandrina Taban din satul Poiana îşi aduce aminte de alt obicei care se făcea în noaptea de Anul Nou: „Fetele de măritat plecau noaptea asta cu un bătrân şi îşi alegeau fiecare un par de lemn dintr-un gard. Îl însemnau fiecare cu aţă şi dimineaţa se uitau ce au ales – după cum era parul, aşa le era şi alesul!” Femeile râd cu gândul la alt obicei ţinut tot de fetele care voiau să ştie cum va fi viitorul soţ: se aşezau pe masă cinci farfurii şi sub patru dintre ele se aşezau diverse obiecte: oglindă, pieptene, foarfece sau bani. Dacă alegea farfuria goală, ursitul era sărac, dacă dădea peste oglindă, era fălos. Oamenii încep a mânca în timp ce deapănă poveşti şi spun glume. La fel ca strămoşii lor, oamenii aceştia au rămas o comunitate aleasă, una dintre puţinele care mai păzeşte obiceiurile vechi. Îmbrăcaţi frumos în port, petrec într-o încăpere cu grinzi de lemn şi ştergare ţesute, loc care miroase curat, a copilărie. Privindu-i, ai putea lesne să dai timpul înapoi, în veacul trecut. Când la biserică trag clopotele, toţi se închină, apoi ridică paharele cu ţuică şi ciocnesc în cinstea Anului Nou: „Să fie bun ca pălinca asta de-o bem!”
Aşa trecea noaptea dintre ani în multe din satele din Apuseni. Dimineaţă, pe la casele oamenilor, umblau copiii cu „Sorcova”. Etnologii spun că perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechile sărbători păgâne, de mii de ani, cu cele creştine. Scrie regretata Irina Nicolau: „În sat, noaptea aceasta era o verigă, mijlocul unui lanţ compus din douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi, perioadă în care oamenii lasă totul deoparte şi se ocupă cu toată seriozitatea de Timp. Îl restaurează, îl regenerează, într-un cuvânt fac tot ce se poate să-l repare – pentru că există semne clare că timpul s-a stricat. Dacă n-ar face-o, s-ar sfârşi lumea. Fără oameni, Timpul ar muri.”
Laura OANA
GALERIE FOTO
