Tradiţii de Paşte păstrate în satele hunedorene (GALERIE FOTO)
Dealurile prind glas în Postul Paştelui şi cântă în cadenţa măruntă din toaca de lemn. De altă parte, tinerii puşcă după draci de ţi-e mai mare graba să-ţi fereşti urechile. Sătenii îşi fac de lucru prin gospodării şi pe lângă biserică unde clopotele se îndeamnă în a-şi chema credincioşii la slujbă. În ritmul molcom al aşezărilor pitite printre coame, viaţa prinde ritm şi chip de sărbătoare.
În satele moţilor, bătutul toacei se deprinde din copilărie. Ba chiar, cum se înalţă mai binişor, copiii satului Ribiţa participă la adevărate competiţii. „Eu ştiu de la prietenii mei care au aflat de la cei mari”, spune un băietan care face „duet” cu o copilă: „Nu m-a învăţat nimeni, doar am ascultat şi am încercat”. Ca să demonstreze ce poate, fata bate lemnul într-un ritm care aminteşte de copiii care fug aprig peste iarbă. Alţii, mai nepricepuţi, pocnesc lemnul tare şi aleargă de-a dreptul după scândura care se roteşte în lanţuri de parcă ar vrea să scape cu fuga de ei. „Toaca se bate cu ciocane de lemn şi cu multă joacă. E şi distracţie. Toţi copiii de la noi ştiu să bată, alţii mai bine, alţii, nu prea!”
În spatele distracţiei lor, e însă un obicei care vine se pare din vremuri străvechi. Unii spun că bătutul lemnului aminteşte de cuiele cu care a fost străpuns Iisus. „Unii Sfinţi părinţi spun că bătutul toacei reprezintă bătutul piroanelor în mâinile lui Christos şi de aceea, cei care bat, vestesc apropierea Învierii”, explică preotul Alin Perţa. Gheorghe Murar are 69 de ani şi mărturiseşte că îi e tare drag cântecul lemnului. Atât de drag că şi-a făcut acasă propria toacă. Ştie să facă lemnul să răsune în mai multe feluri. Imediat ce începe a ciocăni îţi dai seama că omul se pricepe – nu doar bate lemnul, ci interpretează un cânt după o cadenţă pe care a deprins-o de mic şi o tot exersează: „Sunt mai multe variante de a bate, eu cred că ştiu vreo trei pe care le-am prins de la bunici. M-am obişnuit şi mi-am făcut şi eu una, acasă.
Ne ziceau bătrânii că atunci când auzi toaca se lasă sec, adică e post. S-a gătat cu brânza, cu slănina.” Aşa că bătrânii, cum prind toaca liberă, cum trec în locul copiilor şi încep a bocăni. Preotul ascultă mulţumit tonul cald a lemnului şi, cu o clătinare molcomă a capului, încuviinţează cântarea.
Dacă bocănitul în lemn vesteşte învierea, alt sunet face femeile să tresară, fetele să strige înspăimântate şi puştii să-şi acopere urechile. Tinerii din sat fac de strajă în hotarul satului şi puşcă de bubuie munţii. „Îi simplu: pui carbid, apoi apă, se lasă vreo 15-20 de secunde şi când se încălzeşte se dă foc”, explică un tânăr în timp ce trage cu urechea la gura ţevii şi ascultă reacţia. Când i se pare potrivit, se apleacă la capătul de jos şi apropie chibritul de gura din metal. Lovitura, ca de tun, apare aproape instant. „Nu-i aşa greu, îţi trăbă o ţavă de-asta de fier, carbid şi o ţără de pricepere”. Bătrânii au grijă ca puştii să nu întreacă măsura şi copiii să nu se apropie prea tare de ţevile care stârnesc zgomote şi scot flăcări de guri. Se spune că bubuielile îndepărtează spiritele rele şi le ţin departe de sat.
Tradiţie sau ba, tinerii se distrează de minune cu ţevile şi carbid spre jalea muierilor. Dorina Rus tresare la fiecare puşcătură şi spaima se desluşeşte în linia strâmbă de pe coaja oului: „Nu mi-a plăcut niciodată când au făcut asta, dar n-ai ce le face!”, mormăie femeia şi o ia de la capăt cu decorarea oului. La Ribiţa, ouăle se împistrează. Obiceiul împistritului seamănă cu tehnica încondeiatului folosită în Moldova, însă ouăle arată mai arhaic, datorită motivelor ale căror semnificaţii s-au pierdut de-a lungul vremii.
Femeile adunate la o casă, ca la clacă, desenează modele pe oul fiert, cu un instrument care arată ca un stilou rudimentar. „Se trasează modele geometrice, astromonice, florale sau agricole. După tragerea liniilor, oul se introduce în culoare, iar, după ce se usucă, oul este încălzit uşor pentru ca ceara să se şteargă uşor. Folosim ceară de albine topită în vas de lut. Este un procedeu care nu se poate respecta, dacă ai aragaz”, spune Dorina Rus. În altă încăpere, o moaţă şi-a făcut rost de câteva tinere ajutoare şi meştereşte flori din hârtie creponată pentru cununile care se prind de crucile celor decedaţi.
Femeile pricepute ale satului strâng în jur o mulţime de gură cască, însă doar câteva fete se încumetă să treacă la lucru şi să înveţe ce e de făcut. „Împistrez ouă cu ceară topită pe care o picurăm din pişiţă. Facem astfel tot felul de modele, de strugurei, floricele, forme geometrice”, arată o copilă. Desenate astfel, ouăle se dau prin culoare: „Ouăle se împistresc în Vinerea Mare, aici la noi în Ribiţa. Împistrirea e un obicei specific satelor din Zarand. Din păcate s-a cam părăsit fiindcă este o treabă migăloasă şi, în ultimii ani, timpul ne cam presează”, spune Monica Duşan.
Femeia recunoscută pentru dragostea cu care păstrează tradiţiile şi obiceiurile spune că erau motive serioase pe vremuri pentru ca desenele să fie cât mai elaborate şi culorile cât mai frumos asortate: „Duminica, când mergeau la biserică, tinerii le schimbau între ei. Fetele erau cele mai interesate să aibă ouă cât mai frumoase pentru a le da feciorilor pentru a fi luate la joc în Lunea Paştilor. De asta se străduiau să fie ouăle cât mai reuşite. Priceperea era motiv de fală”, povesteşte femeia.
În alte locuri, se folosesc nu încă tot felul de coloranţi naturali. Cele mai la îndemână sunt frunzele de ceapă. Ouă înroşite nu ar trebui să lipsească de masa nicicărui credincios: bătrânii zic că două lucruri întreabă dracul: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai vopsesc ouă.
Când nu vor mai face asta, dracul va deveni stăpânul lumii. De ouăle roşii, nu e voie să te atingi până după slujba de Înviere. Se spune că oamenii care ciocnesc acum ouă roşii, se reîntâlnesc pe lumea cealaltă. Există un adevărat ritual al lovirii lor: se ciocneşte „capul” cu „capul” şi „dosul cu „dosul”. Doar în prima zi de Paşte se ciocneşte doar „cap” cu „cap”. Se spune „Hristos a înviat!” şi se răspunde „Adevărat a-nviat!”.
Cine sparge oul e mai tare şi poate să ia prada învinsului. La Boiu, în comuna Rapoltu Mare, s-a păstrat un obicei unic în lume: „Scaunul popii” sau „Scaunul Domnului”. Se ţine în a doua zi de Paşte: în timp ce părintele ţine slujba, tinerii se adună în spatele bisericii şi îmbodobesc de zor un scaun cu flori, crengi înflorite alături de care aşează rugi şi urzici. Toate ouăle strânse de copii sunt aşezate în acest cuibar, în aşa fel încât nimeni să nu poată ghici câte şi pe unde sunt. Ca să scape de purtatul pe acest scaun, preotul trebuie să negocieze cu tinerii şi să plătească în vin care întruchipează sângele Domnului.
Preotul Claudiu Corhan a decis să păstreze acest obicei spre bucuria comunităţii. Obiceiuri inedite se ţineau şi în alte zone: la Densuş, se făcea „Împuşcatul cocoşului”, la Peşteana şi Sarmizegetusa era „Alergatul prescurii”, Certejul şi Hondolul aveau „Steagul de Paşte”.
Laura OANĂ
