Timișoara, DECEMBRIE 1989. Martor ocular la moartea unei dictaturi

Am hotărât să scriu despre aceste evenimente, la mai mult de 10 ani de la momentul în care ele au avut loc. Cred că textul care a rezultat poate fi considerat neperisabil dacă îl citim în cheia unei cronici istorice valoroase, prin simplul fapt că are ca sursă un martor ocular al debutului a ceea ce ne-am obișnuit să numim Revoluția română de la 1989. Prin urmare, îmi permit să vă recomand acest material la lectură pentru a afla, de la sursă, cum a început totul la 15 decembrie 1989.

***

Am rămas ani de zile cu impresia că totul a fost, cel puţin pentru mine, doar aşa, o mică aventură, fără să realizez pe deplin nici acum, la maturitate, că moartea circula atunci liberă pe străzi şi numai printr-un noroc chior nu am dat peste ea. Am avut privilegiul de a fi martor ocular la un moment istoric special, am trăit „live” adevărata Revoluţie a românilor înainte de a fi confiscată de la Bucureşti, am fost printre primii români care a văzut cultul personalității lui Ceauşescu călcat în picioare de popor şi am simţit frica care te face să te arunci la pământ când se trage cu arma spre tine. Nu m-am gândit niciodată să-mi scot certificat de revoluționar. Un devean care are (la Deva s-a tras cel mult cu praștia) mi-a spus că am fost prost că nu mi-am scos unul. Prost poate nu, dar sigur îmi lipsește total pragmatismul jigodiilor. Nu am fost un erou la Timișoara în 1989. Nu am făcut gesturi de curaj extrem. Nu am fost un revoluționar. Pur şi simplu mă consider un observator, un martor la evenimentele de acum 24 de ani. Totul a început într-o vineri.

Vineri, 15 decembrie 1989

Misterul biletelor dactilografiate: „Veniţi în Piaţa Maria!”

Am luat prima dată contact cu revolta în jurul orei 14.30 la întoarcerea de la cursuri. Pe uşa sălilor de lectură din Căminul 7 al Politehnicii „Traian Vuia” era lipită o panglică de hârtie ce semăna de la distanță cu acele sigilii formale care se pun pentru a restricționa accesul. A fost ciudat că mesajul de pe bilet a fost dactilografiat,  deşi în acea epocă toate maşinile de scris erau  înregistrate la Miliție, iar urmele lăsate pe hârtie ar fi putut duce uşor la proprietarul maşinii. Cel care a scris mesajul nu s-a temut de asta. Avea oare spatele acoperit? Textul suna cam aşa: „Vă chemăm diseară să veniţi în Piaţa Maria. Mari evenimente vor avea loc acolo. Trebuie să participaţi. Vă aşteptăm!” Cel care a conceput acele bilețele s-a gândit poate că bătut la maşină textul pare mai  oficial şi implicit mai mobilizator. În plus, prezenţa biletelor înainte de primul mare protest te fac să te gândești şi la o premeditare în cazul evenimentelor care au pornit atunci din Piaţa Maria.

Mi-am reamintit de bilet câteva ore mai târziu. Căzuse întunericul, iar dinspre Bulevardul Vasile Pârvan în giratoriul care duce peste Podul Michelangelo a început să ajungă la noi un vuiet de glasuri scandând. Nu am înțeles prima oară despre ce e vorba. Am făcut liniște în cameră câteva momente ca să înţelegem ce se striga: „Jos Ceauşescu!” şi „Vrem pâine!”. Un entuziasm inexplicabil ne-a cuprins pe toţi. „Să fie posibil?!”. În giratoriul de la Podul Michelangelo erau sute de oameni, poate mii, furioşi cu adevărat, care mărșăluiau într-o coloană lungă dinspre Bulevardul Mihai Viteazu. În spatele Căminului 22, unde învățau studenții de la Construcții, era un părculeț unde propaganda de partid împlântase vreo cinci pancarte metalice, groase, grele, pe care, cu litere „bold-italic”, cuvântul „Trăiască” era urmat de tot ce urau mai mult protestatarii. Aţi văzut vreodată gestul furios al unui fumător care rupe o ţigară între degete? Atât de uşor le-a fost oamenilor să culce la pământ panourile de metal ca să le poată călca în picioare. Treptat coloana s-a împrăștiat şi lucrurile păreau să revină la matca veche de 25 de ani.

Sâmbătă, 16 decembrie 1989

Șapte tancuri trec podul Michelangelo

Zvonuri că oraşul a fost întors pe dos cu o noapte înainte au ajuns la noi în primele ore ale dimineții de sâmbătă. Întrebarea „A început şi la noi?” devenise generică în orice dialog. Sfârșitul unei dictaturi plutea în aer. Nu ne puteam gândi atunci cu toții decât la viața care ne-ar aștepta dacă Ceaușescu ar pleca de la putere. Visam magazine pline fără cozi, muzică străină, filme tari şi Coca Cola ! Aveam 20 de ani şi erupția socială din seara precedentă pornise o numărătoare inversă căreia parcă nu mai aveam răbdare să-i așteptăm finalul! Împreună cu un coleg (Florin Fluțar -n.a.) am făcut o tură mare prin oraş. De la Piaţa Maria până la Gară, prin cartierul Iosefin, străzile erau sub asediu. TAB-uri, motociclete militare cu ataş, tanchete, soldați cu pistoale mitralieră din sută în sută de metri. Unele vitrine erau sparte, o parte din marfă zăcând în dezordine pe trotuar. Militarii erau vizibil agitați, în timp ce trecătorii îşi aruncau priviri complice ca atunci când pui la cale o șotie care îți iese bine. Județeana de partid avea toate geamurile intacte la ferestre, deși cu doar opt ore înainte protestatarii le făcuseră țândări cu bulgări de pământ şi pietre. Administrativul își făcuse bine treaba ! Dar nu total, pentru că, pe zidurile clădirii, acolo unde accesul era greu, se lăbărțau, sub forma unor balegi maiestuoase, proiectilele de pământ aruncate de protestatari.

Mulțimea fusese împrăștiată, dimineața era liniștită, trecătorii mustăceau pe lângă forțele de ordine, atmosfera era destinsă şi nimic nu prevestea un nou protest cu atât mai puțin baia de sânge care urma să înceapă.

Sâmbătă după-amiază însă, din senin, mii de oameni adunați în coloană de prin cartierele mărginașe ale Timișoarei au ocupat zone dintre Piața Libertății (acum) şi cea vecină județenei de Partid. În fața hotelului Continental oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu și cereau pâine pentru copiii lor. O mașină de pompieri a încercat în fața Oficiului Poştal Central să-i împrăștie pe manifestanți. În cinci minute autoutilitara şi-a terminat misiunea în flăcări. Militarii trimiși în dispozitiv formau un cordon pentru a opri pătrunderea manifestanților spre sediul județenei de partid. Soldații răspundeau scandărilor mulțimii cu alte scandări năstrușnice în ideea de a câștiga simpatie şi de a dezamorsa conflictul. Astfel dacă oamenii strigau „Vrem pâine!”, soldații răspundeau „Pâine dacă doriți, nu stați gură cască aici, căci pe stradă nu găsiți!”. Jocul acesta de replici nu a avut succes, presiunea şi iritarea manifestanților crescând continuu.

În jurul orei 13, sau poate 14, persoanele care au ieșit la plimbare spre complexul studențesc au fost surprinse de un uruit de motoare în zona Podului Michelangelo. Întorcându-mă spre cămin dinspre zona liceului Lenau l-am auzit şi eu într-un crescendo amenințător. Când zgomotul devenise infernal, trecut de o cotitură a drumului, am văzut sursa lui. Șapte tancuri traversau Podul Michelangelo şi  se îndreptau în coloană spre zona hotelului Continental. În acea seară  a urmat vânătoarea de oameni cu blindate din zona bibliotecii județene (se aud primele zvonuri că au murit oameni), a fost arestat şi bătut la sânge colegul meu Dan Linte în pușcăria Popa Șapcă (şi-a întâlnit miliţianul-torţionar în ianuarie 1990 pe stradă) laolaltă cu sute de timișoreni, dubele miliţiei ridicau oameni pe toate străduțele şi, după licărirea de speranță din timpul după-amiezii, seara aduce din nou printre oameni îndoiala că vor putea schimba ceva. Mitingul a fost spart şi noaptea a decurs fără alte incidente de stradă. În pușcăria Popa Șapcă însă, supraaglomerată, bătăile au continuat până spre dimineață. 

Duminică 17 decembrie 1989

Ziua când au început să moară oameni

Nu am văzut până atunci şi nici de atunci ce înseamnă o mulțime de oameni cu adevărat furioasă. Oameni care nu mai au nimic de pierdut şi care fac pas după pas în coloană împăcați cu gândul că pasul următor poate fi ultimul. Așa a apărut, parcă de nicăieri, duminică la amiază în Complexul Studențesc coloana nesfârșită de protestatari. „Veniți cu noi, nu fiți lași!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!” striga din răsputeri giganticul cor. Sunet de tunet. În față, mărșăluiau „Gavroche-ii” cartierelor mărginașe. Un şofer de troleibuz vrea să forţeze trecerea printre oameni în față la căminul liceului Vidu. Mulțimea se opune. „Vii cu noi!”. Șoferul accelerează uşor. Coloana de oameni are o mică convulsie. În clipa următoare farurile, oglinzile retrovizoare şi geamurile troleului sunt pulverizate. „Vii cu noi !”. În fine omul înțelege, trage troleul pe dreapta, coboară şi se alătură mulţimii. Pe la ora 14.00 tot centrul Timişoarei între Operă şi Catedrală este plin de oameni. Zeci de mii de oameni. Şi dintr-o dată un pocnet inconfundabil. M-am uitat atunci la ceas. Primul foc de armă care s-a auzit în Timișoara a fost tras la ora 15.21, duminică 17 decembrie 1989.

Cum a murit Ovidiu Muntean?

A fost momentul meu de groază. Trecuse de ora 17.00, focurile de armă se auzeau din ce în ce mai des. Să tot fi fost vreo 20-30 de studenți în fața Căminului 7 Complex comentând evenimentele. Mulți erau cazați în acel cămin, dar veniseră colegi şi din alte cămine. Fără să pot confirma sută la sută, printre ei este foarte posibil să se fi aflat şi Ovidiu Muntean, hunedoreanul din Orăștie împușcat pe Aleea Sportivilor.  Mulţi din studenţi veniseră în fața căminului nostru pentru că acesta era plasat la drum, şi voiau să vadă ce se întâmplă. La un moment dat, pe stradă, dinspre Podul Michelangelo, apare un convoi militar ciudat. În față avansa un TAB, urmat la mică distanţă de un ARO, pentru ca la final, în urma lor, să pășească un pluton de militari. Fără petliţe! Stând ciorchine în faţa uşii de intrare în cămin, am încremenit şi priveam tăcuți parada de forţă a militarilor. TAB-ul trecuse deja, şi autoutilitara ARO. În clipa următoare însă, colegii aflați în camere dezlănțuie „atacul”: borcane cu murături, borcane cu zacuscă şi şlapi încep să zboare pe geamuri spre militari însoțite de strigăte furioase „Criminalilor!”, „Ucigaşilor”. Până să ne dezmeticim pe deplin, convoiul se oprește brusc şi încep să curgă ordine de luptă. Militarii se întorc spre noi şi iau poziție de tragere. Șeful lor (nu ştiu ce grad avea) cu o față cenușie pe care nu o voi uita niciodată răcnește ca un apucat cu ochii ieşiţi din orbite. Noi, cei din Căminul 7, ne refugiem urgent în clădire. Ceilalţi , instinctiv, fug spre casa lor pe aleea dintre clădiri (Aleea Sportivilor – n.a.). Aud primele gloanţe care sparg geamurile de la parterul căminului în timp ce urcam scara spre etajul I. Mă arunc pe burtă, pe trepte, cu gândul că dacă soldații ăia intră acum în cămin şi ne iau pe toţi la vârful țevii o să murim ca șobolanii. Îngrozit de gândul ăsta, m-am uitat în jur cu gândul să găsesc ceva, eventual un instinctor, să mă apăr. Canonada e impresionantă, pe mai multe voci. Ani de zile după aceea urmele acestei şarje din 17 decembrie 1989 au fost vizibile pe structura de metal a uşii de la intrarea în cămin. Găuri mai mici de pistol mitralieră. Găuri mai mari de TAB. În afară de teama trăită, nimic rău nu s-a întâmplat atunci cu niciunul dintre cei care au intrat în Căminul 7. Din păcate, o parte din colegii care au căutat să fugă de gloanțe pe alee au fost împuşcaţi.  Se pare că Ovidiu Muntean a optat pentru această soluție letală. Imediat după ce militarii au plecat, s-a auzit că mai mulți tineri studenţi au fost râniți pe alee, unul foarte grav cu o rană la gât. Imediat, un student arab din căminul vecin (Căminul 6 – n.a.), student la medicină, i-a luat într-o mașină şi i-au dus la spital pe râniți. Printre aceștia a fost şi Ovidiu Muntean. Nu se va ști niciodată dacă cel căzut a murit din cauza glonțului încasat lângă căminul 7 sau a fost ucis în spital şi dus apoi să-i fie ars cadavrul la Cimitirul Cenușa la Bucureşti.

Iad spălat cu o ploaie torențială

Seara, parcă iadul întreg punea stăpânire pe oraş. Se auzeau focuri de arme! Pâlcuri de oameni urlând veneau şi plecau. Strada Paris spre spitalul judeţean devenise un drum al martirajului: maşini după maşini transportau muribunzi. O secvenţă: într-o Dacie plină ochi de râniți, din portbagaj, atârnau mai multe picioare. Şi apoi, dintr-o dată s-a făcut liniște. O ploaie torențială cu fulgere şi tunete a pus stăpânire pe oraş. Pe drum, aproape de miezul nopţii, o femeie tânără cu o ţinută marţială secondată de doi bărbaţi trecea în noapte fluturând un tricolor însângerat. În cămin, pentru prima dată la ora aia în ultimii trei ani curgea apă caldă la robinete. Era însă prea târziu. Sângele care începuse să curgă nu mai putea fi spălat cu un program extins de furnizare apă caldă…

 

Adrian SĂLĂGEAN