Tăcerea vinovată care ne ține și mai săraci, și mai corupți: România lui „…să nu-și piardă pita, săracu`!”

De câte ori nu am auzit, fiecare dintre noi, explicații resemnate ale concetățenilor care refuză sau renunță să semnaleze, public și instituțional, fapte de corupție, abuzuri și nesimțirea din ce în ce mai greu de suportat a unor funcționari, mizeria forțată de indivizi cu comportament de grotă, motive ale fricii de a ieși din casă, cu familia, la o plimbare de seară prin cartier?! Explicații care sună cam așa: „și așa nu face nimeni nimic”, „păi, ce? să mă trezesc că-mi dă în cap, după?”, „lasă frate, asta-i Românica, toate merg așa, mergi pe burtă”, „dacă nu deschizi ușa cu capul, nu te bagă nimeni în seamă” sau sinistra „și eu aș face la fel, dacă aș fi în locul lui”…

Din toată trista listă de „ieșiri” de acest fel, am ales, pentru nota de astăzi, una care bate tot, de departe, atât prin consecințele cumplite pe care le generează în mentalitatea publică, cât și prin efectul dezastruos pe care îl are în viața noastră de zi cu zi, plină de corupție și mizerie, chiar și în psihicul fiecăruia dintre noi: „Lasă-l frate, că-și pierde pita, săracu`! Dacă aș fi eu în locul lui?…”. Un soi de înțelegere a victimei pentru agresor, o compasiune defectă, o resemnare tembelă care ne urâțește, în fapt, viața de zi cu zi. Și nu, niciun om cinstit nu ar fi/ nu ar trebui să se vadă „în locul lui”, în poziția mizerabilă a aceluia despre care vorbim.

Cel care „și-ar pierde pita” dacă am face public comportamentul sau incompetența lui, cel „demn de milă și înțelegere”, ar fi din următorul registru:

• nesimțitul/ nesimțita care își soarbe cafeaua sau bântuie pe internet cu spatele la ghișeul la care aștepți o lămurire, rupt de oboseală și de nervi, ore întregi,
• individul acela cu epoleți care îți taie repede, frecându-și degetele a șpagă, chitanță de amendă și când ți-a crăpat mașina și ești forțat să oprești, dar se ploconește libidinos dând acces pe sens interzis oricărui „șmecher” al orașului (bișnițar, politician etc.),
• nesimțitul/ nesimțita care, vârât(ă) în slujbă de partid și de rude bine plasate politic, face din tine, un profesionist onest, cârpă de spălat pe jos, cărător de cafele, comisionar, slugă mută, sub amenințarea continuă că îți pierzi slujba dacă nu te umilești,
• vânzătorul/ vânzătoarea (chelnerul/ chelnerița) care numai nu îți scuipă în pachet (farfurie) înainte de a te servi,
• șoferul de autobuz care îți vâră-n creier manele din răcnetul difuzoarelor și fum de țigară din botul de nesimțit,
• controlorul CFR care stă cu mâna întinsă când trece prin vagoane și află că n-ai apucat să-ți iei bilet,
• dascălul care te invită „la una mică”, pentru a discuta „detaliile financiare” ale notei de 10 a copilului tău,
• activistul de partid care te forțează să semnezi adeziuni și să cotizezi politic pentru a-ți păstra slujba…

Și alții, prea mulți pentru a-i aminti aici, care ne fac să ne urâm zilele în societatea românească și ne alungă tinerii departe de casă, definitiv.

Dar, mult mai grav, între potențialii demni de milă „pierzători ai pitei”, sunt persoane care, vai nouă!, răspund la apeluri de urgență de care depinde viața oamenilor, fie telefonic, fie direct în sălile specializate ale spitalelor – și nu e nevoie să reluăm aici situații deja cunoscute și fierbinți în societatea românească a ultimelor zile, dar și a ultimilor ani.

De ce îi protejăm pe cei care ne fac viața amară, care ne fac să blestemăm orice drum la o instituție publică și, mai ales, pe cei care ajung, prin incompetența și/ sau nesimțirea lor, să pună în pericol viața noastră sau a celorlalți?

Cum am ajuns în asemenea stare de umilință încât nu ne mai dorim o viață normală, trăind o continuă spaimă de tot și de toate?

Tăcerea complice din societatea românească, ideea cretină că „oricine ar face la fel, dacă s-ar ajunge”, privirea întoarsă în altă parte atunci când vedem un fapt de corupție sau abuz, toate acestea ne fac să trăim într-o țară în care majoritatea sistemelor publice sunt putrede și periculoase. În care mor oameni din vina unor incompetenți, promovați prin corupție, care gestionează instituții extrem de importante.

De unde mila tembelă pentru hoții de viață?

De ce să nu-și „piardă pita” toți nenorociții lipsiți de respect față de slujba lor și față de ceilalți?

De ce să nu fie scoși, mai ales din sistemul public – acolo unde se huzurește pe banii noștri – toți paraziții care distrug speranța că va exista vreodată o Românie în care să se trăiască normal, din bani câștigați cinstit?

De ce, până la urmă, să nu-i scoatem la iveală și din sistem și pe politicienii corupți și incompetenți (fie ei parlamentari sau doar șefi de carton peste instituții), cei care girează o României a spaimei de a fi cinstit, o Românie a obligației de a fi, dacă nu infractor, măcar complice pe viață cu infractorii?

De ce să trăim cu resemnarea care ne-a înghițit, se pare, toate speranțele?

Tăcerea nu ne salvează în niciun fel, iar pita aceea pe care o protejăm e mucegăită de mult și tot mâncăm din ea de parcă ar fi cozonacul de Paști.