Bucatele dacice pentru pofticioşii secolului 21 (Galerie FOTO)

Cum trăiau strămoşii noştri? Ce mâncau? Simplu, natural şi sănătos, vine răspunsul arheologilor strânşi în asociaţiile de reenactment. Reîntorşi în Munţii Orăştiei, aproape de Sarmizegetusa Regia, ei le-au arătat turiştilor veniţi la Festivalul “Frăţia Lupilor” cum era viaţa dacilor în urmă cu două mii de ani. Poate că luptele cu legiunile romane sunt spectaculoase, dar bucătăria este cea care îi face pe oameni să se adune în jurul focului şi să savureze bucatele făcute după reţete străvechi.

Din bucătăria dacică nu lipseşte carnea de porc, de oaie sau de pui, dar şi cea de vânat, precum mistreţul, legumele vremii şi fructele. Anticii aveau doar mâncare sănătoasă, mai ales că nu era prăjită ca şi azi în uleiuri, ci preparată la foc liber. Alimentele erau conservate prin uscare la soare, prăjire sau le ţineau în untură, în miere sau sare.

Mâncarea dacică e musai să fie făcută la foc de lemne: “Pentru focul de casă foloseau iască, ace de brad uscate, răşină, cremene şi amnar sau pur şi simplu întreţineau focul constant – luau cărbunii şi îi mutau de la vatră, la vatră. Pe timp de campanie, aveau aceleaşi metode, doar că foloseau ceva ca o vatră micuţă, portabilă care se putea căra oriunde trebuiau să o ducă”, povesteşte Mihai Săsărman, Scorilo, pe numele de dac. Ostoieşte focul aprins din lemn de fag şi aranjează trainic suportul pentru ceaun: „Evident că e mai bună făcută mâncarea la foc, nu se poate compara o reţetă făcută pe aragaz cu aceeaşi reţetă făcută la ceaun cu aromele ei datorate lemnului şi fumului”, spune bărbatul îmbrăcat în straie dacice. Şi, în timp ce bărbaţii au grijă de lemne şi foc, dăciţele robotesc la mese, adică la reţeta zilei, varză cu afumătură. Se pregătesc ingredientele, toate de casă – se taie varza şi apoi bucăţile de carne: “Apoi călim afumătura în untură pentru a pregăti mâncarea de bază. Vom aştepta să se prăjească un pic carnea, o să adăugăm apoi ceapa şi apoi varza. E cea mai bună mâncare, cea la ceaun! Gustul de fum nu se compară cu nimic pe lumea asta”, spune daca Drauca, adică Ştefania Săsărman.

Istoricii spun că dacii nu aveau o bucătărie rafinată precum cea romană, dar mâncau sănătos şi saţios. “Ca la toate popoarele barbare, dar şi la romanii de rând, mâncărurile de bază erau în primul rând fierturi. Englezii de astăzi le spun porridge, erau ceva între ciobe şi tocană şi depindea de gustul fiecăruia ce punea în oală. Mâncau mult mai sănătos decât noi pentru că tot ce puneau în mâncare era adus din natură sau din gospodărie. Copiii erau crescuţi cu lapte de capră, oaie, de vacă, brânzeturi, fructe multe, ciuperci, ouă, cam tot ce e în bucătăria tradiţională. Şi, dacă suntem la “Frăţia lupilor” nu puteam găti decât mâncare dacică. Am ales o gustare de pâine cu usturoi, cu untură de la porcii noşti din Munţii Orăştiei. Apoi gătim varză cu carne de porc afumată. Varza era folosită de toate popoarele din antichitate în Europa”, explică Angelica Bălos, vicepreşedinte Terra Dacica Aeterna. Angelica Bălos a câştigat anii trecuţi premiul I la un concurs de gastronomie antică, la un festival din Bulgaria.

Varza amestecată consistent cu bucăţi de carne de porc, e lăsată să se fiarbă la foc potolit. Ceaunul din care se ridică deja mirosuri îmbietoare, e straşnic păzit, mai ales că alături e tabăra romană. Doi tineri daci stau cu săbile pregătite şi susţin : “Stăm de strajă la ceaun!” Dacă băieţii mai mărişori, sunt atraşi de arme şi se antrenează alături de luptători, micuţii stau pe lângă femei şi  bucătărie. Orice ajutor e binevenit. Victor, copilul de trei anişori al familiei Săsărman, e tot o zdroabă, după fustele Angelicăi. O ajută să pună pâine la prăjit. Puştiul fărâmă felia în bucăţele şi le dă drumul direct pe jar, pe lângă fiarele grătarului. Angi pufneşte în râs şi îi încurajează truda piciului. Din pâinea arsă se ridică imediat mirosul şi legionarii romani întorc capul să prindă aroma.

Întoarsă la masă, Angelica îi arată micuţului cum se freacă usturoiul pe pâinea prăjită şi ucenicul se străduieşte să-şi îndeplinească sarcina. “Nu-i gleu!” Când a gătat, înfaşcă pita şi muşcă din ea cu firescul copilăriei.

E o minune de copil, bucălat, cu roşu-n obraji şi cârlionţi deşi. Ochii mari o privesc cu candoare pe femeie atunci când întinde pe felie unsoarea. “Da, unsoale”, tărăgănează micuţul şi îşi înfige un degeţel în pasta albă, apoi îl freacă ca să-i simtă moliciunea. “Punem acuma ceapă, că aşa-i sănătos”, explică Angelica şi aşează felii lungi de ceapă roşie pe pită. “Nu mai tlebe!”, o opreşte copilul după a treia bucată.

Angela presară sare şi procesul din faţa ochilor îi pare deosebit de interesant lui Victor care fuge la bolul cu sare, şi-l revendică şi pe cel cu ceapă şi începe a prepara o salată în stil propriu. “Usturoiul se folosea şi pentru a alunga duhurile rele”, explică Angi, dar copilul e total absorbit de munca lui cu sărătură pe care o amestecă de zor cu un linguroi de lemn. “Foalte bună. Supel. Acuma io fac mâncalea”, îşi laudă puştiul bucatele.

Până se face varza, ca să nu ţină dacii nemâncaţi, femeile gătesc pâinea cu untură, usturoi şi ceapă. “E o mâncare de toată ziua a dacilor: pâine cu usturoi şi untură de porc.

Cine doreşte, pune deasupra şi ceapă, că-i sănătoasă şi se găsea în Europa antică. Se folosea mult, e adevărat nu de către nobili romani, care încercau să evite usturoiul şi ceapa, din motive evidente. Nu avem scrieri despre reţete dacice, în schimb, avem o funie de usturoi descoperită în aşezarea civilă de la Grădiştea de Munte, la Sarmizegetusa Regia.

Usturoiul era folosit şi în ritualuri de apărare, nu doar pentru mâncare, ci şi pentru alungarea duhurilor rele”, povesteşte Angelica. Cum e gata pâinea, dacii vin la masă şi mormăie de plăcere: “Ai, de mine! Foarte bună! Slana şi untura, încă-s baza românului!” Angelica iese cu platoul de lemn plin cu pituţe şi serveşte vizitatorii: “Aşe mâncau şi bătrânii noşti! Pită cu unsoare”, zice un localnic.

Se pornesc luptele gladiatorilor, apoi, mai crâncene, cele ale dacilor şi sarmaţilor împotriva romanilor. Când totul se termină, încinşi în urma luptelor, dacii îşi stâmpără setea cu un mied straşnic. “După o bătălie crâncenă, era nevoie de o gură de mied dacic.

Asta beau strămoşii noştri – miedul care era preparat din miere fermentată. Te revigorează şi îţi cade tare bine”, spune Rareş Demian, organizatorul Festivalului “Frăţia lupilor”.

Alături de el, Marele Preot  impresionează prin prezenţa sa impunătoare. Vasile Marin este din Bucureşti, iar straiele de dac se potrivesc de minune cu părul şi barba sa, lungi şi albe. “Cu siguranţă dacii trăiau mai sănătos. Mâncarea dacică e nemaipomenită, oarecum e mâncarea cea de demult, cea care o făcea bunica odinioară”, spune omul.

După vreo două ceasuri, când luptele s-au terminat, e gata şi reţeta zilei. Varza cu afumătură e numai bună de împărţit. “Savurez aici o mâncare de varză cu carne de porc şi cred că gustul e ca acum două mii de ani, o mâncare simplu de făcut, accesibilă tuturor păturilor sociale. Cine mănâncă asta, poate să spune că mănâncă precum strămoşii noştri. E săţioasă şi bogată în arome. Eu nu sunt pretenţios la mâncare, dar e tare bun ce mănânc acum”, spune dacul Cosmin Duduc. Alt dac pofeşte la masă un roman care întreabă: “Varza?”. Romanul gustă în timp ce dacul râde şi şopteşte: “viezurus”. Legionarului mai că-i stă totul în gât.

E Marcus Aurelius Calpurnianus. Nu refuză o mâncare bună dacică, dar tot felurile romane îi plac mai mult: “Ne place şi nouă romanilor mâncarea dacică. Problema e că nu se cunosc prea multe reţete dacice, trebuie să fi fost interesante dacă te gândeşti că foloseau plantele pe care le găsim şi acum în zona noastră. Despre bucătăria romană se cunosc mult mai multe lucruri pentru că există numeroase tratate de gastronomie. Apicius, spre exemplu, a scris “De Re Coquinaria”. Erau mâncăruri destul de picante pentru gusturile noastre de azi. Aveau un sos “garum” cu peşte, usturoi, lăsate la fermentat, care nu lipsea din bucătăria nici unui roman”, explică Sergiu Praporgescu. Femeile din Terra Dacica Aeterna pot oricând prepara şi reţete romane precum o minunată cremă de brânză „moretum”, făcută din brânză de vaci cu usturoi, coriandru, sare, piper, pătrunjel, ulei de măsline şi rută, un condiment care îi dă o aromă incredibilă. Tocana de porc se face cu sos de chimen şi piper, iar carnea se fierbe în vin. La final, se serveşte “glob”, strămoşul papanaşului: griş cu brânză prăjit în ulei, dat prin miere şi apoi presărat cu piper măcinat.

Femeile din tabăra dacică nu sunt doar bucătărese straşnice, ci şi bune cunoscătoare ale darurilor naturii. Plantele culese de ele cu atenţie se transformă în ceaiuri şi licori vindecătoare: “Plantele medicinale erau folosite de daci. În credinţa lor, le împărţiseră în mai multe categorii şi pentru fiecare aveau un simbol grafic ca să priceapă toţi ce era cu ele: plante de pământ precum gălbenelele şi urzica; coada şoricelului, plantă de apă; usturoiul e plantă de foc; plante de aer precum socul. O categorie aparte erau plantele învăţător precum sânziana sau limba oii, adică pătlagina. Ele sunt uscate la umbră, dar trebuie culese pe soare, când lucrează la ele şi albinuţele ca să fim siguri că rămâne în ele energia solară. Pentru tot ce ne oferă, li se mulţumeşte. Există o comuniune între plantele de leac, cel care le adună şi foloseşte. Această energie trebuie să rămână până la capăt. Eu recomand folosirea lor cu apă domoală, ezit să le fierb, fierb mai degrabă rădăcinile. De ce? În apă călduţă, planta rămâne vie şi are în ea toate substanţele vindecătoare. Plantele se pot sfarâma şi se fac sub formă de pudră, caz în care se ţin sub limbă.

Dacii făceau aceste fierturi şi cataplasme, extrase şi tincturi, uleiuri. Foloseau şi apa sărată şi nu cea de mare, ci apa sărată de izvor, mai sunt încă surse în zona Clujului. Sătenii de acolo o folosesc pentru telemea, pentru conservarea cărnii. În trusa medicală, era folosită ca dezinfectant, pentru varice, pentru curăţarea stomacului. Şi tot pentru stomac, erau cărbunii”, explică Georgeta Sîrbu. Într-un loc din tabără, femeia a încropit un soi de măsuţă unde expune produse de leac: “Pe lângă plante, erau produsele de apicultură – polenul se foloseşte pentru întărire, mai avem propolisul, apoi ceara, singurul produs fabricat în totalitate de albine.  Cu ceară de albine erau făcute creme, dar şi cu uleiuri de floarea sorealui şi de măsline pentru că făceau comerţ cu grecii. Cremele le foloseau pentru înfrumuseţare şi ca leac”, adaugă femeia.

Organizat de Asociaţia Culturală Valea Dacilor, Festivalul “Frăţia lupilor” s-a desfăşurat timp de trei zile la Costeşti, în Munţii Orăştiei. Cine a pierdut atelierele civile şi militare, demonstraţiile de luptă ale gladiatorilor şi războinicilor daci şi romani sau o porţie de mâncare, le poate întâlni la sfârşitul lunii când, la Măgura Uroiului, va avea loc Dac Fest între 27 şi 29 iulie.

 

 

Laura OANĂ