Solstiţiul de iarnă din emisfera nordică, la 21 decembrie, marchează începutul iernii astronomice

Solstiţiul de iarnă din emisfera nordică, la 21 decembrie, marchează începutul iernii astronomice, iar în această zi, cea mai „scurtă” din an, sunt cele mai puţine ore de lumină, respectiv cele mai multe ore de întuneric. Pentru Bucureşti, vor fi 8 ore şi 50 de minute de lumină naturală, iar durata nopţii are valoarea maximă, de 15 ore şi 10 minute.

Solstiţiile (când ziua este cea mai scurtă – sau cea mai lungă, în cazul solstiţiului de vară), ca şi echinocţiile (când ziua este egală cu noaptea) sunt consecinţa mişcarii reale a Pământului în jurul Soarelui şi a înclinării axei Pământului. Echinocţiile şi solstiţiile se produc atunci când Soarele ocupă aparent o anumită poziţie pe cer.

Solstiţiile şi echinocţiile au loc deoarece axa de rotaţie a Pământului este înclinată cu 23,4 grade în raport cu orbita Pământului în jurul Soarelui. Această înclinare determină anotimpurile planetei, deoarece emisfera nordică şi cea sudică primesc cantităţi inegale de lumină solară pe parcursul unui an.

Din martie până în septembrie, emisfera nordică este înclinată mai mult spre Soare, ceea ce determină primăvara şi vara. Din septembrie până în martie, emisfera nordică este înclinată mai departe de Soare, astfel încât se simt toamna şi iarna. În emisfera sudică, lucrurile stau invers.

Aşadar, în două momente din fiecare an – care se numesc solstiţii – Pământul este înclinat cel mai mult faţă de Soare. Emisfera înclinată cel mai mult spre Soare are parte de cea mai lungă zi, în timp ce emisfera aflată mai departe de Soare are parte de cea mai lungă noapte. În timpul solstiţiului de vară al emisferei nordice – care cade întotdeauna în jurul datei de 21 iunie – emisfera sudică trece prin solstiţiul de iarnă. De asemenea, în timpul solstiţiului de iarnă al emisferei nordice – care cade întotdeauna în jurul datei de 21-22 decembrie – în emisfera sudică este solstiţiul de vară.

La data solstiţiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27′ la sud de punctul cardinal est şi apune tot cu acelaşi unghi spre sud faţă de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă” – ţinând cont de latitudinea medie a României, care este de 45° – la numai 21° faţă de orizont. În consecinţă, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore şi 50 minute, iar durata nopţii are valoarea maximă, de 15 ore şi 10 minute (pentru Bucureşti). Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.

Solstiţiile au loc în acelaşi timp în întreaga lume, dar orele locale variază în funcţie de fusurile orare.

În 2022, solstiţiul de iarnă are loc în România la 21 decembrie, la ora 23:38, potrivit astro-urseanu.ro. Începând de la această dată, până la 21 iunie, durata zilelor va creşte continuu, iar cea a nopţilor va scădea în mod corespunzător.

Cuvântul solstiţiu provine din latinescul „sol” – soare şi „sistere”  – a sta pe loc. Deci, în traducere liberă, înseamnă „soarele stă pe loc”. Asta, pentru că timp de câteva zile înainte şi după solstiţiu, traiectoria Soarelui pe cer pare să îngheţe. Schimbarea înălţimii sale la amiază este atât de mică, încât traiectoria Soarelui pare să rămână aceeaşi sau să stea nemişcată.

Pământul nu este singura planetă cu solstiţii şi echinocţii; orice planetă cu o axă de rotaţie înclinată le-ar vedea. Totuşi, anotimpurile altor planete nu sunt egale din punct de vedere climatic cu cele de pe Pământ. În primul rând, planetele variază în ceea ce priveşte înclinaţiile lor axiale. Axa de rotaţie a planetei Venus, de exemplu, este înclinată cu doar trei grade, astfel încât există o diferenţă sezonieră mult mai mică între solstiţiile de vară şi de iarnă venusiene decât cele de pe Pământ. În plus, planete precum Marte au orbite mai puţin circulare decât cele ale Pământului în jurul Soarelui, ceea ce înseamnă că distanţele lor faţă de Soare variază mai mult decât ale noastre, cu efecte corespunzătoare mai mari asupra temperaturii sezoniere.

Înclinarea axială a Pământului joacă un rol mult mai important decât orbita sa aproape circulară în reglementarea anotimpurilor anuale. Astfel, Pământul se apropie cel mai mult de Soare în fiecare an la aproximativ două săptămâni după solstiţiul din decembrie, în timpul iernii din emisfera nordică. Pământul este cel mai departe de Soare la aproximativ două săptămâni după solstiţiul din iunie, în timpul verii din emisfera nordică.

SOLSTIŢIUL ÎN ISTORIE

Timp de milenii, culturile din întreaga lume au conceput diverse modalităţi de a sărbători şi de a venera aceste evenimente celeste – de la construirea unor structuri care se aliniază cu solstiţiul până la organizarea unor festivaluri zgomotoase în cinstea acestuia, arată nationalgeographic.com.

Deşi scopul enigmaticei structuri englezeşti Stonehenge rămâne necunoscut, acest monument vechi de 5.000 de ani are o relaţie faimoasă şi specială cu solstiţiile. La solstiţiul de vară, Piatra Călcâiului (Heel Stone), care se află în afara cercului principal de la Stonehenge, se aliniază cu soarele care răsare.

În Egipt, Marile Piramide de la Giza par să fie aliniate şi ele cu soarele. Atunci când este privit dinspre Sfinx, soarele apune între piramidele lui Khufu şi Khafre în timpul solstiţiului de vară – deşi rămâne neclar cum anume au orientat-o egiptenii antici în acest fel.

Multe culturi au găsit modalităţi unice de a marca solstiţiul de vară. Sărbătoarea tradiţională scandinavă de la solstiţiul de vară îl întâmpină cu dansuri, băutură şi romantism. În timpul sărbătorii slave Ivan Kupala, oamenii poartă coroniţe de flori şi dansează în jurul focurilor de tabără, în timp ce unele suflete curajoase sar peste foc pentru a-şi asigura norocul şi sănătatea. Într-o tradiţie mai modernă, locuitorii din Fairbanks, Alaska, dau startul solstiţiului de vară cu un meci de baseball pe timp de noapte pentru a sărbători faptul că pot avea până la 22,5 ore de lumină pe timp de vară. Jocul „Midnight Sun Game” se joacă din 1906.

Solstiţiul de iarnă a avut şi el parte de sărbători. Pe 24 iunie, când este solstiţiu de iarnă în emisfera sudică, Imperiul Inca sărbătorea Inti Raymi, un festival care îl onora pe Inti, puternicul zeu al soarelui din religia incaşă, şi marca noul an incaş. Festivalul este încă sărbătorit în Anzi, iar din 1944, o reconstituire a Inti Raymi a fost organizată în Cusco, Peru, la mai puţin de 3 km de locul de origine al Imperiului Inca.

Vechii romani sărbătoreau solstiţiul de iarnă cu Saturnalia, un festival de şapte zile care presupunea oferirea de cadouri, decorarea caselor cu plante şi aprinderea de lumânări.

Şi în România, simbolismul obiceiurilor de iarnă poate fi pus în legătură cu acest moment din an şi cu aceste tradiţii străvechi.

Iar iranienii sărbătoresc Yalda în decembrie. Festivalul – o sărbătoare importantă încă de când zoroastrismul era religia dominantă a Iranului – onorează în mod tradiţional naşterea lui Mithra, zeiţa persană antică a luminii.