Socul magic al strămoşilor

Iubitorii de socată îl îndrăgesc, iar specialiştii în medicină naturistă cred că este o plantă cu efecte terapeutice puternice, a doua ca importanţă după muşeţel. Se cunosc însă mai puţin legendele şi credinţele legate de acest arbust care, la sfârşitul primăverii, umple grădinile şi poienile cu mirosul puternic al florilor sale.

Pentru gospodine, socul este minunat ca ingredient pentru socată, siropul de casă sau dulceaţa savuroasă din fructele negre, iar planta este cunoscută şi apreciată într-un areal imens. Socata este una dintre primele băuturi răcoritoare îndrăgite de români. Este o licoare care se face uşor în fiecare gospodărie existând preferinţe asupra unei reţete anume. Ai nevoie de câteva inflorescenţe, care se înmoaie într-un borcan cu apă îndulcită cu zahăr sau miere, apoi se lasă la soare, la fermentat. Băutura se strecoară şi se păstrează la rece.

Florile de soc trebuie culese dimineaţa, în zilele însorite. Se folosesc proaspete sau trebuie uscate la umbră, în strat subţire: „Florile uscate sunt folosite în scop terapeutic sub formă de infuzii, pulberi sau tincturi. Principiile active din florile de soc reduc inflamația căilor respiratorii, ajută la eliminarea secrețiilor în exces și măresc rezistența organismului în fața infecțiilor. (…) Sucul obţinut este un tonic şi un vitaminizant extraordinar în perioada de convalescenţă, precum şi în curele de slăbire, pentru eliminarea surplusului de apă din ţesuturi. Pe timp de iarnă, se poate bea ceai de soc, un remediu naturist cu proprietăţi terapeutice bine cunoscute şi la fel de bun ca socata”, menţionează site-ul fares.ro.

Într-un volum dedicat plantei, autorul scrie că: „Momentul optim de recoltare diferă în funcţie de partea recoltată: florile de soc, inflorescenţele, se recoltează atunci când încep să se deschidă florile, de la exterior, iar cele din interior sunt încă sub formă de boboc; frunzele în momentul înfloririi fructele, toamna, la coacere”, notează Kohut Ildiko. Cartea sa conţine zeci de reţete cu flori, de la „zahăr din soc”, la siropuri, dulceţuri, clătite, gogoşi, îngheţată. Boabele de soc se pot folosi şi pentru ţuică.

Pe lângă socul din flora spontană, au apărut şi specii decorative care înfrumuseţează grădinile. Istoricii spun însă este o plantă cunoscută şi folosită din antichitate, lucru dovedit de prezenţa seminţelor în săpăturile arheologice cu descoperii din timpul Imperiului Roman. În România, socul este menţionat în anii 1300. Hipocrate scrie despre soc şi îl recomandă ca plantă tămăduitoare.

Poveştile vechi spun însă că, în mijlocul tufei de soc, trăiesc fiinţe magice. La adăpostul crengilor căzute precum o umbrelă, şed zâne, pitici şi spiriduşi. Oamenii nu tăiau arbustul înainte de a cânta sau a face diverse zgomote pentru a atrage atenţia „locuitorilor” tufei ca să nu-i rănească. Celţii divinizau socul şi îl considerau sfânt, în timp ce, pentru germani, socul era arbust sacru, dedicat zeiţei Freya. Legendele olandezilor pomenesc şi ele de duhurile care se ascund între ramurile socului, duhuri cărora le cereau permisiunea înainte de a le planta. În sate, bătrânii spun că socul este unul dintre pomii ocrotiţi de spiritele pământului şi ale aerului şi nu este lovit de trăsnet. Este doar unul din motivele pentru care se spune că trebuie să ai măcar un arbust pe lângă casă. Ţăranii spun că florile sale sunt ocolite de albine şi rareori planta este atacată de dăunători. Biologii explică asta prin mirosul scoarţei şi al frunzelor pe atât de neplăcut, pe cât de îmbietor şi răcoritor miros florile.

Fiinţele care trăiesc sub crengile socului i-au făcut pe bătrânii satelor să se ferească să doarmă sub pom sau la umbra sa ca să nu supere duhurile copacului şi să le facă să se răzbune. O legendă din Scandinavia povesteşte cum spiritele s-au supărat teribil pe omul care le-a tăiat socul şi, pe înserat, când s-au întors „acasă” şi-au găsit locuinţa distrusă. De asemenea nici nu e bine să faci focul cu lemne de soc, dar în schimb, frunzele pot fi presărate în încăperi, mai ales în colţuri, pentru a alunga spiritele rele.

În unele sate din Ardeal, socului i se spune „pomul ielelor”: „Demult ne povesteau că nu-i bine să adormi la umbra socului, mai ales când e înflorit ca să nu te smintească de cap mirosul tare al florilor la care vin să se răcorească ăl frumoase”, povestesc bătrânele. Legendele socului apar şi în ediţia engleză a Wikipedia: „Folclorul legat de soc este important şi este foarte diferit, în funcţie de regiune. În unele mituri, se spune că socul se răzbună dacă îi faci rău şi oferă protecţie împotriva vrăjitoarelor, în timp ce alte credinţe susţin că vrăjitoarele se adună adesea sub aceste plante, mai ales când sunt pline de fructe. Dacă un soc ar fi tăiat, un spirit cunoscut drept „Maica socului” s-ar elibera şi s-ar răzbuna. Copacul putea fi tăiat în siguranţă doar dacă îi închinai o cântare „Maicii socului”. Făcut din ramura unui soc, „Wand Elder” joacă un rol esențial în cartea finală a seriei Harry Potter, care era cât pe ce să fie numită „Harry Potter și Bagheta de soc” înainte ca autorul, JK Rowling, să hotărască asupra titlului „Harry Potter și Talismanele Morţii”, precizează enciclopedia online. În poveste,  „Bagheta de soc” este una foarte puternică şi de neînvins dacă este folosită de adevăratul ei maestrul.

Folclorul românesc mai menţionează socul ca o plantă care păstrează neştirbită fidelitatea. Dacă nu era voie să fie ars, în gospodăria ţărănească, lemnul de soc era folosit pentru a se face fluiere şi ţevi pentru războiul de ţesut, în timp ce fructele erau utilizate pentru vopsirea lânii în negru, iar scoarţa pentru galben. Ritualurile doftoroaielor din sate presupuneau şi folosirea ramurilor de soc – în cavitatea lor se şoptea numele bolilor de care trebuiau feriţi anumiţi oameni sau se rosteau blesteme. Captive în soc, vorbele erau îngropate în pământ odată cu lemnul.

Poveştile socului

Fraţii Grimm au reluat folclorul german într-un basm care povesteşte despre „Bătrâna Holle” – care proteja casele din jurul socului. Nemţii credeau că, atunci când cădeau florile şi polenul lor, Frau Holle îşi scutura pernele. Hans Christian Anderson scrie şi el despre „Fata din soc”:  „În mijlocul copăcelului, pe o creangă, şedea o băbuţă cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca şi frunzele socului şi tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluşi bine dacă era stofă sau chiar frunze şi flori. – Cum o cheamă? a întrebat băieţaşul. – Romanii şi grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai ştim ce înseamnă asta. La ţară i se zice mătuşica din soc. (…) Mătuşica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiţă drăgălaşă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră şi hainele mătuşicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc şi în părul ei galben şi cârlionţat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaştri. O! Era atât de gingaşă fetiţa! S-au sărutat şi acuma erau amândoi de-o vârstă şi aveau aceleaşi bucurii. (…) Unii îmi zic mătuşica din soc, alţii îmi zic driadă, dar numele meu adevărat este Amintirea.”

nr. Dacă  v-am deschis apetitul la o socată răcoroasă, vă invităm să încercați rețeta noastră:

Pentru 4 litri de socată aveți nevoie de:

6-7 flori de soc

2-3 lămâi potrivite

200 gr zahăr

opțional drojdie-3 grame

opțional-3 lingurițe de stafide brune

Obligatoriu multă dragoste.

Se spală florile de soc, se pun într-un borcan sau într-un recipient în care ați pus cei 4 litri de apă. Se taie lămâile în patru, se storc și se pun în apă, se adaugă zahărul și se amestecă bine, până se topește. Se poate gusta lichidul dacă e destul de dulce și eventual se mai poate adăuga zahăr, după gustul fiecăruia. Se pune drojdia și la sfârșit stafidele. Drojdia are rolul de a face băutura acidulată, iar stafidele îi dă culoarea coniacului. Se amestecă toate ingredientele, apoi se lasă vasul acoperit la soare pentru două sau trei zile. Este indicat să se amestece măcar de 2 ori pe zi, timp de 2-3 zile sau să se sufle cu un furtunaș, pentru aerare. Se strecoară lichidul și se pune în sticle la rece. Poftă mare!

 

 

Laura OANĂ