Sfântul Dumitru, stăpânul iernii

„Sânmedru este stăpân peste iarna care vine. Jumătate de an stăpânește Sfântul Gheorghe și cealaltă jumătate el. Este ziua soroacelor pentru tot felul de înțelegeri între slugi și stăpâni, chiriași și proprietari, cei care dau și cei care primesc bani împrumut”, scria etnologul Irina Nicolau despre Ziua Sfântului Dumitru, cel celebrat pe 26 octombrie. Este ultima mare sărbătoare de toamnă: „Sânmedru” vesteşte începutul iernii. În această zi, toamna se „îngroapă”, codrilor le cade frunza, iar iarna păşeşte în calendarul popular.

Sânmedru este patronul ciobanilor, o zi foarte importantă în calendarul păstorilor, prilej de petrecere sau de ceartă. Numită „Ziua Soroacelor” este data la care sunt încheiate vechile socoteli făcute în urmă cu şase luni, la Sângiorz, de Ziua Sfântului Gheorghe. Acum, la sfârşit de Brumărel, sunt achitate datoriile şi se bea aldămaşul dacă oamenii sunt mulţumiţi.

Bătrânii zic: „La Sângiorz se încaieră câinii, la Sânmedru se bat stăpânii”. Pentru că este sfânt puternic, este o zi cu interdicţii în sat: „Nu se lucrează de Sfântul Dumitru – deloc. Stânele se desfac și oile pleacă la vale. Ca să afle cum va fi timpul, ciobanii întind un cojoc. Dacă se așază pe el o oaie neagră, iarna va fi blândă, dacă oaia e albă, iarna va fi cu multă zăpadă”, scrie Irina Nicolau. Folcloristul Constantin Brăiloiu notează: „Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc, încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vară, cinstindu-i după obiceiul Răscolului. Sâmbăta, fiind Ziua Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli şi încheie altele, cu adălmaşuri şi veselie – arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plăteşte de două ori”.

Printre ciobani se spune că va fi iarnă grea dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, șoarecii de câmp se retrag spre sat, nucii şi gutuii sunt prea încărcați de rod. „Dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna începe curând şi se gată iute, iar dacă e lună plină, iarna se începe curând şi se gată târziu: va fi iarnă grea. Dacă se gată luna la Sâmedru, şi iarna se gată iute şi va fi uşoară; de va fi însă lună plină, iarna va fi grea”, notează Narcisa Alexandra Ştiucă în „Spirala sărbătorilor : rosturi, tâlcuri şi desluşiri”.

Ajun de iarnă păstorească

Şi, cum îi şade bine oricărei mari sărbători, Sfântul Dumitru are şi prag: „Ajunul lui Sânmedru” sau „Moşii de toamnă” care se celebrează în 25 octombrie. La „Moşii de Sâmedru” se dau bucate de pomană, colaci sau lumânări pentru sufletul morţilor şi, mai demult, se spunea: „Voi moşi, strămoşi/ Să-mi fiţi tot voioşi,/ Să-mi daţi spor în casă/ Cu mult pe masă/ Cu mult ajutor/ În câmpul cu flori!”. În noaptea de Sf. Dumitru se aprindeau “focuri sumedre”. „Când eram eu mic, o ţâră de zgândăr, acu vreo 80 de ani, se făcea la marginea satului un foc mare, din brazi, la care veneau tăţi oamenii, cu bătrâni, cu prunci. Se auzeau peste sat: Hai la focul de Sânmedru!” Ăi tineri erau îndemnaţi să sară păstă flăcările mari. Cine reuşea să sară focul de buşteni, să însura în anul de urma. Copiii săreau când focul era mai pe sfârşite ca să ardă răul şi să fie sănătoşi. Tăt satul petrecea, se făceau glume, se ziceau poveşti, se cânta şi se juca”, povesteşte un bătrân de pe Munţii Orăştiei. În alte locuri, când flăcările se domoleau şi rămânea jarul, fiecare bărbat lua câte un cărbune şi îl ducea în grădină, un ritual menit să apere livada de dăunători şi să aducă rodul pomilor în anul care vine.

Anul ciobanilor

Importanţa creşterii animalelor în vechile comunităţi se transmite tocmai prin aceste sărbători foarte importante mai ales în satele de munte sau de deal: „Ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei”, scrie Ion Ghinoiu în „Sărbători şi obiceiuri româneşti”. Acesta explică cum calendarul oierilor români era împărţit în două anotimpuri egale: vara pastorală, între Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) urmată de iarna pastorală, între Sănmedru şi Sângiorz. Miezul verii cade de Sântilie, în 20 iulie, iar cel al iernii este de Sânpetru Lupilor: „O divinitate năprasnică ce împarte noaptea de 15/16 ianuarie tainul (oi, vite, oameni, etc) lupilor pe un an întreg. Începuturile anotimpurilor pastorale (Sângiorzul şi Sâmedrul) şi mijlocul acestora (Sântilie şi Sâmpetru Lupilor) erau importante repere calendaristice pentru planificarea întregii activităţi a crescătorilor de animale, în special a oierilor. (…) Anul Nou pastoral începea în preajma Sâmedrului (14-27 octombrie), în perioada de împerechere a oilor şi de desfrunzire a codrului. Turmele ciobanilor, sterile în timpul verii pastorale, sunt fertilizate la intrarea în iarnă, în timp ce holdele ţăranilor sunt sterile iarna şi fertile vara”, scrie Ghinoiu în volumul „Comoara satelor”.

Ziua soroacelor din străvechiul calendar popular s-a păstrat peste ani şi s-a pierdut treptat în mediul urban, chiar dacă în secolul trecut, în oraşe, unele contracte între chiriași şi proprietari se reînoiau în această zi. Ziarele vechi chiar descriu adevărate exoduri în București ale celor care se mutau de la o periferie la alta. Mai mult, până la începutul secolului trecut, târgurile și Moșii de Sâmedru se țineau în toate orașele româneşti. Cosmin Manolache scrie că „Anul seamănă cu o casă care are două uși: una stă descuiată o jumătate de an și este păzită de Sfântul Gheorghe, iar pe cealaltă o deschide Sf. Dumitru, când îi vine ziua, și ciobanii coboară de la munte, pentru a lăsa oile în gospodăriile stăpânilor lor. Toată lumea se deschide Sfântului Dumitru, când îi vine ziua.”

Calendarul ortodox, care a suprapus peste sărbătorile arhaice, cele religioase, îl serbează pe 26 octombrie pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care a fost un martir creștin sfânt. El a fost militar în veacul al III-lea d.H., în vremea împăraților Maximian și Dioclețian, în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306. Alte izvoare spun că Sfântul Dumitru era un nobil, ofițer, proconsul al Ahaiei. Ca urmare a faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost ucis cu lancea, la Tessalonic. Cruciații din Evul Mediu l-au adoptat, ca și pe Sfântul Gheorghe, drept patronul lor.

Laura OANĂ