Sfântu Gheorghe – oază de Deltă şi mare, unde turismul a bătut pescuitul. Amintiri din vremea sturionilor

Sfântu Gheorghe este comuna tulceană care mai numără sub 400 de băştinaşi, după cum spun chiar ei, deşi ultimul recensământ, din 2011, înregistra circa 800 de locuitori. În urmă cu câteva decenii, vreo 500 de pescari duceau greul „cotei” comuniste, la sturioni, scrumbie sau alte specii căutate de peşte. Şi îşi iubeau meseria! Acum au mai rămas câteva zeci. Pescuitul la sturion este sub interdicţie de 14 ani, aşa că oamenii s-au reorientat cum au putut. Turismul sau ecoturismul, cum i se spune mai nou, a câştigat teren, iar localnicilor li s-au alăturat oameni de peste tot, care au cumpărat proprietăţi şi şi-au dezvoltat afaceri în zonă – pensiuni, transport, ambarcaţiuni, excursii sau suveniruri. Vechii pescari, acum pensionari, trăiesc din amintirea vremurilor în care tinereţea lor însemna şi speranţă. Cei tineri se reprofilează cum pot după ce-şi predau la noua cherhana peştele prins prin împrejurimile micuţei localităţi, situată dumnezeieşte la vărsarea unui braţ al Dunării în mare.

Sfântu Gheorghe, o altă lume

Braţul Sfântu Gheorghe se uneşte cu marea ca şi cum ar fi trasă o linie cu creionul, aşa pare de pe plaja sălbatică. Valurile se sparg parcă brusc de acea linie, care nu e deloc imaginară, iar uneori iau întorsături neobişnuite. Culoarea mării întâlneşte culoarea apei dulci şi devine totul magie, mai ales că Braţul Sfântu Gheorghe e lat de vreo 500 de metri din mal în mal la vărsare. Sigur că oamenii locului nu văd totul romantic, au murit destui prin zona aceea, la pescuit mai ales, unde sunt nişte vârtejuri şi curenţi puternici, „de forfecare”, şi care nu i-au mai adus la suprafaţă niciodată pe nefericiţi. Specialiştii în navigaţie explică faptul că există nişte praguri de nisip, rezultat al intersectării celor doi curenţi războinici – al mării, pe direcţia nord-sud, şi al Dunării, pe direcţia vest-est -, precum şi al depunerilor aluvionare ale fluviului. Pragurile se întind în largul mării de pe malul stâng al braţului pe vreo doi kilometri, fiind foarte periculoase pentru ambarcaţiuni.

Sfântu Gheorghe are o frumuseţe stranie, aparte, cu uliţe pline de praf fin, gălbui, cu casele sale micuţe, dar cu grădini bogate în preajmă, cu oamenii bătuţi de soare şi vânt, pe care îi vezi cu treabă tot timpul, cu vocile lor care încep şi salută în româneşte şi apoi continuă la repezeală câteva replici în hoholă, un dialect ucrainean, dar mai ales cu vraja aruncată de Dunăre dintr-o parte şi de mare din cealaltă. Plus cea mai lungă plajă din România, de aproximativ 30 de kilometri, sălbatică şi revendicată de vietăţi diverse, de la viespi şi fluturi la chire de mare, pelicani, vaci şi cai. Doar păsări inventariate sunt peste 300, inclusiv ambele specii de pelican din Deltă, cel comun şi cel creţ. Orice ai vrea să faci în acel loc se leagă de Dunăre, de mare şi de peşte, indiferent că e vorba de trecut sau de prezent. Mai nou, şi de turism, pentru că din sutele de pescari localnici de acum ceva decenii au mai rămas câteva zeci, iar mulţi s-au reprofilat cu activităţi de turism sau ”lucrează prin alte părţi”, zic bătrânii, şi îşi iau permis ”aşa, ca să aibă când au nevoie”. Lor li se alătură oameni veniţi din alte părţi, unii stabiliţi definitiv, alţii doar cu afaceri turistice sezoniere.

Nea Iosif, pescar pensionar ”activ” şi amintirile sale

Peste nici o lună, Iosif Axente va împlini 75 de ani. A fost pescar de la 17 ani şi jumătate, până s-a pensionat la 50 de ani, şi zice că a fost norocos să prindă legea aşa, că ”acum, nu-i mai pasă nimănui de drepturile pescarilor şi de munca lor grea, îi pensionează la 65 de ani!”. A adunat peste 30 de ani buni de pescuit, la care se adaugă şi stagiul militar de un an şi patru luni, la ”CSA Steaua”.

„M-au angajat în 15 martie 1964. Pe atunci erau vreo 5-600 de pescari în Sfântu Gheorghe din vreo 1000 de locuitori. Acum, dacă nu-i socotim pe cei veniţi din alte părţi, suntem vreo 3-400. Am vrut să mă fac marinar, pentru că iubesc marea, dar nu am reuşit. Am vrut să ajung în flota de pescuit oceanic, dar nu mi-a ieşit nici aia. Totul mergea pe pile, ca acum, că greu mai schimbăm mentalităţi. Am vrut şi şofer, dar am ajuns pescar. Acum, trebuie să recunosc că nu prea mai mănânc peşte, îmi place puiul, dar nu cel de casă, că e aţos”, spune râzând Nea Iosif.

Începe şi deapănă amintiri din vremurile sale, despre care spune că sigur au fost mai bune dintr-un punct de vedere: se avea grijă de pescari. Statul, că el îi plătea, le dădea echipament, le asigura condiţii, dormitoare, masă şi remuneraţii pe măsură, iar oamenii trăgeau tare să atingă ”cota” impusă. Iarna, dacă nu aveau ce pescui, pregăteau cârlige pentru sturioni, mergeau la recoltat stuf sau cine ştie ce sarcini mai primeau, dar erau plătiţi, ”nu ca acum”.

„Aveam o plăcuţă neagră pe perete pe care scriam cât am prins în fiecare zi. Planul era, de exemplu, de 80 de tone pe lună. Şi notam tot, eram pe brigăzi de pescari. Se scriau şi fruntaşii, şi codaşii!”, zice veteranul pescar.

Din 15 martie începeau pregătirile pentru pescuitul la scrumbie pe Dunăre, iar în câteva zile se dădea startul. Se mai pescuia la hamsii, stavrid, rizeafcă mică sau mare, dar spectacolul era la sturioni. Acolo mergeau doar pescarii specializaţi pe sturioni, doar asta făceau.

„Din cei 5-600 de pescari din vremea aia, vreo 90-100 erau doar la scrumbie. Vedeai 70 de bărci pe Dunăre, la foc continuu. Îţi luai rând şi începeai, apoi aveam dormitoare plutitoare, paturi, apă caldă, toate condiţiile. Acum, pescarii trăiesc tare rău. Dar, pe atunci nu aveam condiţiile de acum, adică GPS, de exemplu, aveam talianul (unealtă de pescuit tip capcană) şi mila lui Dumnezeu. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării gestionează permisele de pescuit industrial acum. La noi sunt vreo 120 de permise. Primăvara sunt toţi la scrumbie şi apoi rămân vreo 10”, povesteşte Iosif Axente.

Mai lucreză şi acum la confecţionat taliene, un meşteşug pe cale de dispariţie în comunităţile pescăreşti. Sunt fabricate de firme pe bandă rulantă. Nea Iosif ştie pe de rost fiecare pas pentru a obţine un talian ”ca pe vremuri”.

„La confecţionarea lui lucram cam patru pescari, vreo 45 de zile, zi de zi. Se făceau şi la Sulina pentru flotele de pescuit, iar acum plasele de scrumbie, crap, şalău se fac la Tulcea. Puneam un metru de funie şi 1.30 metri de plasă, să nu fie prea încordată. Făceam camera de prindere, anticamera înspre larg, peretele de coastă înspre mal, pe direcţia nord-sud. Camera avea 30 de metri, anticamera 14, peretele marin 64 de metri, iar cel de coastă 16 metri. Se băteau pari de salcâm, ţăruşi, cu pompe, iar o ramă din sârmă galvanizată mergea jur-împrejur pe tot talianul”, zice dintr-o suflare pescarul.

Dar recordurile? Cum era cu recordurile? Cota era una, dar mândria lor de pescari, alta. ”Recordul la scrumbie de care ştiu a fost prin 1975, într-o seară de mai, la talian. 22 de tone de scrumbie, iar brigada de pescari a prins 122 de tone în acea lună. Iermoghen Stefanov era şef de echipă. În anul acela s-au prins 900 de tone de scrumbie”.

Sturionii, Fata Morgana a pescuitului românesc de un deceniu şi jumătate

Din 2006, în România există interdicţia la pescuit sturioni pentru revitalizarea populaţiei din Dunăre şi Marea Neagră, interdicţie care ar urma să expire în aprilie 2021. Oamenii din Sfântu Gheorghe nu sunt încântaţi de povestea aceasta şi au tot felul de variante, inclusiv că ”toţi ăştia de rang mare din ţara asta, dar şi din Europa şi-au făcut crescătorii şi li se strică afacerile”. Miza nu este carnea acestor peşti, care există de vreo 200 de milioane de ani pe Terra şi ajung să trăiască peste 100 de ani şi să cântărească sute de kilograme. Miza este reprezentată de icre. Morun, cegă, păstrugă sau nisetru. Acestea sunt cele patru ”ţinte” din România, iar morunul este cel mai preţios, pentru că nu se găseşte în orice mare a Europei. Caviarul! O afacere la prima mână pentru pescari, iar apoi pentru întreaga lume, în funcţie de câte verigi se adaugă pe lanţ. Doar că pescarii nu ar câştiga nici acum, cum nu câştigau nici în urmă cu zeci de ani prea mult. Însă interdicţia înseamnă şi ceva mult mai rău în prezent: braconajul!

 

România este ”râvnită” dintotdeauna pentru morun. Nea Iosif spune că atunci când s-a angajat, în 1964, a prins chiar anul cu record de caviar la sturioni: 1.000 de kg.

„Totul mergea la export, în RFG (Republica Federală Germania – n.r.). Tot luau, mai ales morun! La consum intern rămânea doar morunul prins în cârlige care avea răni. Era vreo 4-5 lei kg de sturion, acum nu ştiu, vreo 40-50 de lei, dacă ai de unde, de prin crescătorii? Toţi cu rang mare au heleşteu de sturioni acum. Pe vremuri aduceam 2-3 tone de sturion pe zi. Erau milioane de cârlige în mare, cârlige cât palma, puse la 20 de centimetri pe kilometri întregi. Zic unii că pescuitul ca atunci era barbar, că prindeai morunul şi trebuia să-i dai cu măciuca în cap. Peşte de vreo 200 de kilograme, nu aveai ce face, îţi răsturna barca, aşa era de puternic. Dar nu pescuitul nostru a redus populaţia de sturioni! Că nu braconam, munceam şi pescuiam ce era de pescuit, pe muncă cinstită! ”, zice cu năduf pescarul de aproape 75 de ani.

Nea Iosif îşi permite să spună lucrurilor pe nume. El şi încă doi pescari mai trăiesc din cei care au făcut grevă pe vremea lui Ceauşescu pentru drepturile pescarilor. Motivul poate părea acum mai puţin important: au refuzat să iasă în larg pentru că nu li s-a dat talianul pe care îl făcuseră cu mâna lor şi se încerca favorizarea altei brigăzi. Nu au fost pedepsiţi, nici amendaţi. Dar au protestat în vremuri în care nu deschidea aproape nimeni gura!

Are trei copii, nepoţi şi 1.600 de lei pensie. Spune că nimeni nu mai înţelege ce însemna munca de pescar, frigul din oase, marea potrivnică, moartea văzută cu ochii de zeci de ori. ”În fiecare noapte plecam de acasă, pupam copiii şi soţia şi nu ştiam dacă mă mai întorc. Acum mai ies din când în când la un pescuit, am permis să prind pentru familie, dar mi se rupe sufletul să văd că meseria asta se pierde. Le-aş spune tinerilor să nu mai plece, să stea şi să facă meseria de pescar. Mare păcat ar fi să se piardă! Nu am făcut politică nici pe vremuri, recunosc că am fost UTC-ist, dar nu membru de partid. Dar, acum, bine ar fi să se mai uite de la ministere şi pe la noi, că greu o duc pescarii!”.

Lângă el, la o dulceaţă de smochine, e soţia Mihaela. Nici ea nu-şi arată vârsta, e cochetă şi zâmbitoare. ”A fost un coşmar fiecare zi în care pleca şi nu ştiam dacă se mai întoarce. Dar, cu credinţă în Dumnezeu, uite că suntem şi acum împreună!”.

Povestea caviarului din vremea când România era în topul mondial

Cherhanaua veche din Sfântu Gheorghe, cea unde ajungeau tone de peşte şi caviarul, este aproape o ruină în prezent. Este inclusă în circuitul de excursii organizat de pensiunile din comună şi de pescarii care se oferă ghizi pentru turişti. Reprofilare, cum zicea Nea Iosif! Există şi cherhanaua nouă, unde oamenii predau ce prind până la ora 12.00. E curată, vopsită în alb, dar cam pustie! Semn că nici nu mai are rost să fie comparatele cifrele ”capturilor” cu cele din trecut.

La vremea sa, cherhanaua veche a fost un mini-orăşel: cu propria uzină electrică şi canalizare, spaţii de dormit şi servit masa pentru angajaţi, cu fabrică de gheaţă, gheţărie, afumătorie pentru peşte, cu peste 50 de căzi pentru sărat scrumbie, iar o cadă suporta patru cicluri de sărare a câte 1,5 tone, plus grădină de flori şi pomi fructiferi, cu femeie angajată special pentru îngrijirea lor şi câte şi mai şi câte. Pe atunci, era cea mai mare din Deltă şi cea mai performantă. La Revoluţie s-a distrus tot, nu a contat că utilajele şi dotările erau în pas cu vremea, „s-a făcut totul praf”, zice doamna Natalia.

E pensionară şi ea, locuieşte tot în Sfântu Gheorghe şi a fost laborantă/CTC-istă începând din 1965.

Pe atunci nu-i păsa nimănui de caviar şi de afaceri. ”Era totul ca într-o familie. Mâncam icre împreună după o zi de muncă, nu pentru că erau ceva ieşit din comun”, explică ea.

De prin 1966 au început însă să apară turiştii interesaţi, iar „pescarii au văzut altfel lucrurile”.

„În 1966, era 25 de lei kilogramul de icre. În 2006 era vreo 10 milioane de lei vechi un kilogram în placentă, iar acum o fi vreo 20-25 de milioane, nu ştiu. În 1968 se pescuiau 27 de tone de sturioni pe zi, iar ca record îmi amintesc de 137 de kilograme de icre într-o singură zi”, povesteşte doamna Natalia.

Ce însemna acum mai bine de cinci decenii munca sa de laborant într-un domeniu care astăzi implică o piaţă de miliarde de euro şi tehnologie incredibilă?

„Venea sturionul nedesfăcut. Participam ca laborant, pentru probe, mostre. Se tăia pe lung, se scotea placenta, iar icrele se puneau doar în lighene de inox sau email, niciodată de plastic. Se curăţau doar cu apă de izvor de la Babadag, curată, nu cu apă de Dunăre, care era plină de microbi. Erau depozitate şi spălate în cadă cu apă nelimitată, iar apoi erau trecute prin sită din păr de cal. Înainte se treceau prin priboi, o ramă din aţă de cânepă. Icrele erau colorate de la gri petrol la negru. Foarte rar aveam icre albe. În lighene se punea apoi saramură fiartă, din sare de Cacica, 342 de grame la un litru de apă, iar temperatura era de 24 de grade Celsius, timp de 1-2 minute. Obligatoriu! Dacă era o diferenţă de 2-3 grade se refuzau la export. Se puneau în cutii, care erau între 125 grame şi 1,5 kilograme. Cererea era fixă şi aveam permise 2-3 grame eroare”, spune pe nerăsuflate fosta laborantă, ca şi cum ar fi încă în cherhanaua veche în acele zile.

Aceasta era metoda rusească, spune ea, folosită până în 1984, când un iranian reprezentant al industriei de profil din RFG, de la Hamburg, le-a propus o metodă care nu mai implica saramura, ci doar conservarea în sare de mare. ”Noi exportam în RFG, ei erau foarte interesaţi de noi, deşi pescuiau în Marea Caspică, doar că acolo nu era morun, iar noi aveam. Ne trimiteau colete din RFG cu sare de mare şi trebuia să respectăm la milimetru totul. Dacă puneam mai multă sare, icrele făceau spumă, nu ni se permiteau greşeli. Mai puneam Borax, dar după doar 6 luni a fost interzis în RFG, aşa că s-a renunţat”.

Toate bune şi frumoase până a venit Revoluţia, când ”totul s-a destrămat, companii de stat, tot în domeniu!”.

În anul 2000, doamna Natalia a plecat de la cherhana, iar trei-patru ani mai târziu aceasta s-a desfiinţat şi, treptat, a ajuns semi-ruina pe care o pot vedea turiştii în prezent. Doar din barca cu care merg în excursie pe canale! Localnicii spun că a fost făcut intenţionat totul, pentru ca cine a cumpărat totul după desfiinţare să vândă acum pe vreo două milioane de euro. Oficial, nu există informaţii însă, iar localnicii se feresc să dea alte amănunte!

Din 1 ianuarie 2000, deja pensionată, fosta laborantă la cherhana a mai lucrat în domeniu timp de şase ani în mediul privat. A renunţat la meserie în acelaşi an cu impunerea interdicţiei de pescuire la sturioni în România. La 14 ani distanţă spune că pentru a testa care este stadiul populaţiei de sturioni din Dunărea şi Marea Neagră ar trebui ”să mai fie şi pescari”, dar pe de altă parte le ia apărarea.

„Au interzis pescuitul la sturion, dar oamenilor nu le-a adus nimeni vreo compensaţie. I-au lăsat baltă, ai nimănui!”, spune doamna Natalia.

Icrele de morun, ”mai grase, mai savuroase”

După zeci de ani munciţi în lumea caviarului, întrebarea următoare vine firesc: care sunt cele mai bune icre negre româneşti? ”Cele de morun, eu aşa cred. Sunt mai grase, mai savuroase. Cele de păstrugă sunt mai slabe, iar cele de nisetru sunt asemănătoare cu cele de morun, dar gustul diferă, e mai amărui cumva. Icrele de morun sunt şi cele preferate de multă lume”.

Cherhanaua veche a cunoscut, indiscutabil, vremuri glorioase, cum ar fi anul 1975, când producţia a fost de 3.250 de tone de scrumbie, explică fosta laborantă la cherhana. De ce se întâmpla asta la Sfântu Gheorghe? Pentru că la 1 aprilie intra prohibiţia la peştele de apă dulce şi toţi pescarii ”migrau” la prins scrumbie în buza mării. ”Sulina era navigabil şi nu se pescuia, iar atunci veneau pe Braţul Sfântu Gheorghe. Aveam trei schimburi, două de femei, iar ultimul de bărbaţi. Iarna se colecta gheaţă, la noi intrau în gheţărie 960 de tone, la Ciotic 940 tine, iar la Ivancea 920 tone. Erau vremuri în care Dunărea îngheţa, eu am trecut-o de cinci ori cu piciorul între 1965-1989. Dacă se termina cu gheaţa, ne trimiteau peşte oceanic de la Tulcea, urmau pregătirile pentru primăvară, tot timpul era ceva de făcut şi erai plătit. Munceai pe rupte, dar plătit!”.

Un record la capitolul sturioni, din amintirile doamnei Natalia, este un exemplar de morun de 420 de kilograme şi care avea 51.50 kilograme de icre. ”Nu conta cine şi ce a prins. Asta ştiau pescarii între ei, ştiam cu toţii, dar noi eram anonimi. Laudele mergeau la cei de sus, la partid, la judeţ şi la minister. Exista Miliţia Deltei, Securitatea şi câţi şi mai câţi care ne controlau. Icre nu era voie să ducem, sigur că oamenii se mai descurcau, dar nu se fura cu kilogramele. Mai ales că icrele erau pe categorii. Cea superioară şi a I-a mergeau la export, a II-a şi a III-a în ţară. Totul era supravegheat!”.

Condiţia pescarului din prezent este deplânsă de femeie. ”Privatizarea în acest domeniu a fost prost înţeleasă. Pescarii sunt plătiţi acum doar pentru ce prind, faţă de acele vremuri, când li se asigura un venit şi după ce făceau alte munci necesare. Acum, iau 2 lei pe ce prind şi îi dau pe răchie poate, şi cu ce rămân? Păcat de oamenii ăştia buni care au mai rămas. Acum nimeni nu se mai îngrijeşte de ei pentru pensie. Unii au murit de tineri, le-au rămas soţii tinere, care erau casnice şi nu au nimic. Eu am adunat 48 de ani în cartea de muncă, dar câţi dintre pescari pot spera la asta? Mai avem vreo 30, dacă mai sunt atâţia pescari adevăraţi în Sfântu Gheorghe! Este tare grea viaţa de pescar, dar atât de frumoasă!”, încheie doamna Natalia, rămasă pe gânduri.

Este printre specialiştii care au prins vremurile de glorie ale României în topul mondial al comerţului legal cu icre negre, dar şi vremurile în care sturionii nu erau braconaţi cu orice preţ în Dunărea şi Marea Neagră. 100 de grame de icre de morun se vând acum de la 100 de euro în sus, depinde de sursă, metropolă şi restaurantul în care te afli. De kilogram nici nu are rost să pomenim!

Între timp, în Sfântu Gheorghe amintirile unor oameni ca Nea Iosif sau doamna Natalia se estompează, la fel ca şi lumea în care au trăit, aproape dispărută! Tot la trei case în comună sunt reclame pentru cazarea turiştilor, excursii pe lacuri, în pădurile ancestrale din zonă sau la Insula Sahalin, cum se numeşte în original, o minunăţie oferită de ape şi unde pelicanii şi stârcii cenuşii, dar nu numai, se bucură de liniştea râvnită.

Cum se face storceagul, reţeta celebră din Sfântu Gheorghe?

La una din cele trei unităţi turistice acreditate oficial în Sfântu Gheorghe, Dorina (57 de ani) bucătăreşte de zor. Peşte, normal! De 16 ani lucrează în domeniu, iar înainte a fost patru ani zilieră în construcţii, iar mai înainte casnică, aşa cum sunt mai toate femeile din zonă. E atipică oarecum, pentru că nu se sfieşte să povestească şi despre cum creşte porcul pentru Crăciun.

”Sunt căsătorită de 37 de ani, iar la nuntă am primit un purcel, aşa că de atunci eu cresc şi porc de Crăciun. Fac de toate din el, ca toată lumea, cârnaţi, tobă, slănină şi burtă în sare, de toate. Ne ţine 3-4 zile şi apoi ne întoarcem la peşte. Asta ne place! Uite un fel mai special, fac la sărbători, este scordalea. Adică un peşte mai bun aşa, o ştiucă, o păstrugă, ţinută la sare o oră, apoi fiartă şi mărunţită. Iar peste ea, în farfurie, se pune un piure de cartofi făcut cu ulei, usturoi, un pic de oţet. E foarte bună!”, explică Dorina.

Apoi povesteşte ce găteşte turiştilor la pensiune, totul din peşte. Normal! Proţap la cuptor, zacusă de peşte, borş, storceag şi multe altele. Cu storceagul e mare poveste, toţi turişii pasionaţi întreabă de cum ajung.

„Baza pentru storceag e ca o supă de legume, cu ardei roşu, cartofi, morcovi, ţelină, leuştean neapărat. Peştele se taie cubuleţe, tot peştele, se ţine la marinat cu oţet şi sare, maximum o oră, apoi se amestecă cu supa şi se drege cu zer de lapte de vacă şi smântână dulce. 2-3 clocote îi trebuie şi e gata! Turiştilor le place, şi-au schimbat gusturile, experimentează şi învaţă, iar eu mă bucur că le pot oferi din bucătăria noastră”, spune Dorina şi continuă cu amestecatul în oalele de pe foc pline de bunătăţi.

Cu ochii e şi pe chelneri, cinci tineri cu vârste cuprinse între 17-19 ani, care câştigă şi ei un bănuţ în sezon, toţi veniţi din Tulcea şi împrejurimi. Doi fraţi gemeni, Florin şi Dani, Geanina, Georgiana, şi Miţă. Se ajută cum pot în fiecare zi, fiecare cu povestea sa de viaţă, de început de viaţă! Pentru că nu prea ştiu ce vor face din octombrie încolo! Şcoala, pandemia, planuri de plecat în Spania, Bac picat de rezolvat, facultate sau nu….

O uliţă mai încolo se aud ţipetele de bucurie ale copiilor în drumul spre plajă. Unii stau în staţia de la capăt a trocariciului, aşa se numeşte mijlocul de transport pe care noi, ceilalţi, îl ştim de copii de pe litoral drept titicar. Un drum spre plaja aflată la vreo 2-3 kilometri costă 3 lei. Patru-cinci firme se ocupă de acest business. Remorci vopsite vesel, cu băncuţe, acoperiş şi trase de maşini 4×4 transportă zilnic turiştii. Mai puţin între orele 13.30 – 16.30, când e interdicţie pentru liniştea localnicilor.

Paralel, pe dig, la punctul de debarcare/îmbarcare Navrom Tulcea e forfotă mare. Zilnic vin noi turişti sau simpli băştinaşi cu cumpărături. Totul se încarcă în căruţe, în roabe, în motorete, în troşcolete, orice doar să nu fie autovehicule, care sunt interzise în zona Biosferei fără permis special.

E un loc aparte! Departe! Şi în care se trăieşte greu în afara sezonului turistic, dar despre iarna din Sfântu Gheorghe nu vorbeşte nimeni, niciodată! Poate pentru că rămân doar o mână de oameni, zişi şi oamenii locului sau pescari adevăraţi! Şi mai rămân, poate, câţiva sturioni, care au, în sfârşit, linişte!

 

news.ro | autor: Adina Oșan