Scăldătoarea urieşilor de la Mada

Prin strunga de calcar, apele alunecă peste podeaua de piatră. Pe alocuri, doar unde răzbeşte peste fruntea muntelui, soarele îndrăzneşte să-şi trimită razele ca iscoadă.

Lumina se prinde în unduirea văii şi solzii aurii sclipesc pe spinarea umedă. Libelule zvelte joacă în maluri, brazde de flori străjuiesc albia unde o trupă de peştişori răscoleşte mâlul. Mai încolo, o lipitoare îşi aşteaptă  masa şi o şopârlă zvâcneşte tulburată în iarba înaltă. Aici pământul are pacea locurilor netulburate de gălăgioşii secolului 21 şi îşi deschide drumul printre pereţii masivi acoperiţi cu poduri de cer şi nori pufoşi.

Cheile Măzii – cum spun localnicii – au poteci afurisite de piatră pe unde alpiniştii se avântă şi se ţin în braţe cu stânca, dar drumul prin vale e potolit şi astâmpără arşiţa trupurilor încălzite de vară. Primul pas e rece, al doilea pare doar înfiorat, apoi răcoarea apelor se îmblânzeşte. Dacă te laşi în voia ei, apa de munte te alină şi îţi poartă la vale povara zilelor urbane. Te trezeşti liber şi-ţi laşi sufletul să râdă în şuvoaie odată cu valurile de stropi stârniţi din palmele jucăuşe ale copiilor.

Cu hainele suflecate şi mâinile întinse între stânci, sui muntele pe nesimţite, prin vad. Gândul că urci prin apă, în loc să te târâi pe trotuare prăpădite şi înfierbântate, te apropie parcă de sufletul străvechi al lumii. Aşa urcau pe aici, pe jos sau călare, ţăranii şi haiducii, ba chiar şi urieşii dacă stai să asculţi poveştile locului: “Noi ne-am ferit să merem pe Cheile Măzii. Ce să cauţi în pustietatea aia? Ne ziceau că, demult, acolo se îmbăiau urieşii şi rămâneau în vale zile la rând. Când nu încăpeau, împingeau cu umerii în piatră, să-şi facă loc. Ziceau că se mai văd încă urmele de la spinările lor.” Toată zona din jurul Ardeului e plină de poveşti cu urieşi.

De apele limpezi şi frumuseţea locurilor zidite cu îndrăzneală din  stâncărie se bucură câţiva iubitori ai naturii. Au venit cu cortul să se rupă de ropotul cotidian. Printre ei e şi Patricia Nelega: “Am reînceput să mergem la plimbări prin Cheile Madei anul trecut, să mai scăpăm de arșița din oraș. Aproape că uitasem cât e de frumos. Mergeam acolo des acum vreo 15 ani, cu alpiniștii din Deva. Sunt trasee frumoase de cățărat. E la o aruncătură de băț de Deva, apa e răcoroasă chiar și în august, locul e perfect pentru o plimbare de câteva ore sau chiar de stat cu cortul peste noapte. E liniste, aer curat, zgomotul apei te relaxează total. Caţeluşa noastră e în lumea ei acolo, îi place mult să țopăie prin apă.” Şi chiar îi place – căţeluşa ciuleşte urechile la orice sunet de bălăceală şi se bucură când stropii se arcuiesc peste unde.

Mai sus, copiii privesc atent prin vale după fire sau bănuţi de aur care le-ar fi putut scăpa haiducilor. Duşi cu vorba sau atraşi de legende, caută comori într-un tezaur natural care încântă biologii şi speologii: “Este primul loc în care eu am văzut cum puii de raţă sălbatică sunt învăţaţi de părinţi să înoate: de sus, de pe stânci, se aruncă de la înălţime în apa cheilor şi aici se deprind natural cu înotul.

Sus, pe munte, sunt vipere, şerpi cărora, din fericire, nu le place apa. E zonă aflată sub protecţie din moment ce aici găsim trei specii aflate pe lista protejată. Sunt nişte chei foarte frumoase şi aşa ar fi bine să rămână”, spune Dorin Cărăbeţ, biolog la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, supărat foc pe sătenii din satele din amonte care aruncă pe apă ce le prisoseşte.

Cu adevărat, nimic nu îţi tulbură fericirea mai rău decât câteva resturi pe plastic purtate de apele umflate de ploi şi prinse acum în trunchiurile de pe mal.

Cheile Mada sunt unul dintre locurile preferate şi de soţii Sopincean, profesori de geografie şi cei mai cunoscuţi speologi hunedoreni: “Sunt spectaculoase acolo cheile şi traseele de căţărare, sunt excelente pentru tiroliană. Atenţie sunt vipere şi, în Peştera Zidită, sunt lilieci. Nu-i deranjaţi, vă rugăm, mai ales în această perioadă”, spune Mihaela Sopincean.

Speologii nu au auzit legendele cu urieşi, dar Adrian Sopincean poate să explice cum s-au format minunăţiile acestea de stâncă: “Suntem în Munţii Metaliferi, iar la Cheile Mada avem calcare jurasice de acum 220 de milioane de ani. La fel ca şi în Cheile Turzii sau ale Râmeţului, avem carst de bară calcaroasă.” Asta înseamnă că aici calcarele sunt ca nişte benzi pe care apa le-a străbătut şi le-a tot adâncit. Sunt porţiuni întregi în care apa curge ca prin coridorul unui labirint şi sunt sigură că, de sus, cheile arată precum un dragon ţintuit cu aripile sub piatra masivă a muntelui.

Cheile Mada mai adăpostesc o minunăţie – un izvor de apă pe care îl găsiţi în aval, la mai bine de un sfert de ceas de plimbare, într-o crăpătură de la baza stâncii: “E o apă foarte bună, ne-am luat odată şi acasă şi s-a păstrat excelent timp de o săptămână. Nenea care îşi are casa chiar la intrarea în chei este binevoitor şi poate povesti şi oferi îndrumări în zonă”, spune Mihaela. Apa care aduce viaţă era cât pe ce să aducă moartea în locurile acestea. “Este un izvor cu apă acră, un izvor cu apă puţin mineralizată.

Are un gust un pic acrişor, e un izbuc care tâşneşte din stâncă foarte puternic. O societate comercială l-a vrut şi a izbucnit un scandal teribil când au fost surprinşi cu şenilatele în chei”, povesteşte muzeograful Daniel Iancu. Timp de cinci ani, între 2004 şi 2009, a fost custodele ariei protejate. Şi, pe cât de frumoase sunt locurile, pe atât i-a fost de greu să le apere: “Statul nu îţi oferă practic nici o pârghie să protejezi natura. Îmi amintesc că am prins un individ arogant care ar fi vrut să intre cu maşina de teren în chei. M-am pus în faţa maşinii ca să-l împiedic. Urla că el lucrează la judecătorie şi îmi arată el mie. L-am poftit să încerce. Până la urmă a întors înapoi”, povesteşte Daniel care enumeră printre minunăţiile locului şi lalelele pestriţe.

Ca să ajungi la Cheile Mada, treci prin sate vechi de munte unde omul pare să nu răzbească împotriva tumultului vieţii. Drumul îngust e mărginit de coridoarele verzi ale copacilor şi garduri cu braţe de lemn cuprind poieni cu milioane de flori. Case de piatră, multe parasite, adaugă farmec locurilor. De departe, vezi colţii albi ai locurilor şi imaginaţia îţi poate desluşi tot soiul de poveşti în conturul stâncilor. Inspirat de formele din jur, un tufiş pare un pui verde care priveşte în vale.

Drumul se termină în grădina unui localnic. Aici, poiana este deseori gazda turiştilor care stau la cort. Dai bineţe şi mergi mai departe, atras de murmurul apei. Când cobori malul, ai păşit în Cheile Măzii. Dacă întrebi un biolog, poate să îţi vorbească ore în şir despre fauna şi flora locului, despre specii protejate şi lipsite de apărare în faţa lipsei de bun simţ. Îţi va vorbi despre specia de liliac “Myotis myotis”, despre jaleş, laleaua pestriţă şi vipera cu corn.

Ochiul unui geolog, îţi descoperă relieful: între rocile vulcanice, barele de calcar au iscat defilee şi chei. Dimensiunile impresionante ale locului, relieful carstic şi geometria pantelor dau Cheilor Măzii un farmec inedit. Specialistul vă poate explica că Valea Balşei a străpuns pe o lungime de 2,4 km versantului vestic al Pleşei Mari care are 712 metri.

Iubitorii locului vorbesc însă despre pitorescul peisajului şi răcoarea apei, despre dolinele peste care privirea alunecă dintr-un capăt în altul al ţinutului. Localnicii pot să vă îndrume şi să vorbească – nu prea mult – despre cele câteva grote din versantul drept pe care strămoşii lor le numeau “Căsoaie”. La intrarea pe chei, acum vreo 100 de ani, un zăgaz trimitea o parte din apă către moara satului.

Speologul Mihaela Sopincean spune că apele care străbat Cheile Măzii se strâng undeva, în amonte de Balşa, pe văile din zona satelor Almaşu Mare, Almaşu Mic, Techereu, Vălişoara, Voia şi Galbena şi, în aval, se unesc cu apele care se strâng de pe Cheile Glodului şi Cheile Cibului. Înainte, Cheile Măzii erau considerate arie naturală de importanţă judeţeană, dar acum sunt încadrate în reţeaua Natura 2000. Cu toate astea,  nu se ştie exact cine le are oficial în grijă. Neoficial, toţi cei care iubesc aceste locuri le protejează: oameni care se mulţumesc să privească, să se bucure de răcoarea apei, de formele spectaculoase ale stâncii, să respire adânc şi să mulţumească încă o dată Pământului care le-a întins cheia către una din căile vieţii.

Laura OANA