Satul dintr-un capăt de cer (GALERIE FOTO)

De pe valea verde şi împădurită, drumul urcă peste pieptul munţilor şi şerpuieşte printre păşuni straşnic înflorite până spre creştetul locului, scăldat în văzduh. Aici, s-au cuibărit casele din Cerişor. Intri către sătuc printre braţele salcâmilor grei sub năvala florilor.

Dintre garduri, socul îşi pleacă miile de coroniţe. Puhoi de albine se îmbracă în straie aurii de polen, un cor de înaripate umple împrejurul de triluri şi livezile îşi foşnesc domol covoarele colorate de salvie, maci, cicoare şi cimbrişor. Natura şi-a deschis parfumeria şi aromele calde şi sălbatice te însoţesc până în sat unde iasomia şi caprifoiul umplu gardurile de alte miresme elegante.

Pe uliţele satului răsună chemarea clopotului. Nea Luca merge încetişor pe drum, apoi se opreşte locului, curios de oaspeţi. E duminica de Rusalii şi ziua când la Cerişor se ţine Nedeia. Doar că normele pandemiei au anulat o parte din obiceiurile vechi de sute de ani şi satul a rămas în vara lui 2020 fără puhoiul de oaspeţi care urcau din oraşe.

Omul nu are straie de pădurean, dar pălăria verde, îmbodobită cu pene de fazan şi păun, îl dă de gol. Unde mai pui că, în piept, poartă mândru o insignă: a făcut-o chiar el şi-a pus deasupra chipul lui Drăgan Muntean. Se plânge de bătrâneţi – că doar are 83 de ani, povesteşte înciudat de vremurile de acum şi cu nostalgie de vremurile din primăvara vieţii. A muncit din greu la viaţa lui şi la câmp, dar şi la mină, unde s-a angajat de la 14 ani. Luca Vinca meştereşte tot soiul de lucruri şi e vestit pentru asta.

„Baba lui” îl aşteaptă la biserică unde ascultă slujba pe o băncuţă scoasă în bătaia soarelui. Victoria e fain gătită cu straie pădureneşti înflorate şi batic alb ca neaua iernii. Are chipul blând şi frumos al bunicilor de poveste. Ţi-e drag s-o vezi, dar şi să stai s-o asculţi: „Mult am cusut şi am ţesut la vremea mea. Straiele astea tot eu le-am făcut şi mai am câteva rânduri.

Am îmbrăcat şi păpuşile de acasă pădureneşte. Aveam covoare şi cergi, dar le-or prăpădit ăi tinări, or zic că nu le mai îs de folos!” Şi ea are prins de costum chipul lui Drăgan Muntean: „Mult bine ne-o făcut el nouă, locurilor ăstora… Dacă ar mai fi trăit, ar mai fi făcut, săracu! Eu am crescut în satul lui, îmi amintesc şi acum că şedeam la vaci cu el când era mic!”

Asemeni lui Tanti Victoria mai sunt câteva femei venite la biserică în costume populare. Ascultă cu toţii slujba de afară – mai îngenunchiază, mai se roagă, mai jelesc deasupra mormintelor proaspete. Copiii îmbrăcaţi pădureneşte îşi fac de joacă prin curtea mărginită de crucile celor duşi şi străjuită de o troiţă străveche de lemn.

„Cu înţelepciune, să luăm aminte…” Cântarea ortodoxă se împleşte cu mirosul tainic detămâie care se strecoară afară prin uşile largi. În biserica unde părintele citeşte din cărţi, lumina îşi strecoară razele prin ferestrele micuţe. O pictură veche şi minunată spune poveştile credinţei. Pe pereţi, desluşeşti nu doar scene din Biblie, dar şi siluetele unor sfinţi care poartă costume populare.

Pe masa din faţa altarului, unde, cu fiecare rugăciune, se sfinţeşte apa, odihnesc mlădiţe verzi de grâu împletite în coroniţe cu fire colorate de flori de câmp. „Oamenii au zis să zugrăvim biserica, că uite e veche pictura şi se scorojeşte, dar eu cred că cea veche are farmecul ei şi nimeni nu ştie acum să mai picteze în felul ăsta. Am decis să o păstrăm”, povesteşte Ciprian Achim, primarul din Lelese.

Când slujba e gata, oamenii nu se dau duşi. Rămân locului şi câţiva bărbaţi scot din biserică o icoană mare şi praporii. Preoteasa şi primarul aşează în vârful lor cununile sfinţite de grâu. Cu steagurile bisericeşti în frunte, alaiul de pădureni se aşează cuminte pe drum în urma preotului. Oamenii merg voioşi către crucea din marginea satului. Dacă e iunie, e vremea sărbătorilor în satele de munte hunedorene: sătenii se strâng la ,,nedei”, serbări iniţial păgâne dedicate zeităţilor vegetaţiei, adoptate apoi de biserică.

De aici, lumea pădurenilor se vede până în zare, către crestele înzăpezite ale Retezatului. Lumea se aşează roată în jurul crucii. Este adus vasul cu apă sfinţită care apoi e purtat în ţarină unde se stropesc holdele cu jerbe de stropii împrăştiate din mănunchiul de busuioc al preotului. „Ritualul avea, în credinţa pădurenilor, menirea să protejeze semănăturile date în pârg de eventuale stihii dezlănţuite ale naturii: grindină, vijelii, ploi torenţiale, dar şi de atacul insectelor ori al animalelor sălbatice.

Există unele similitudini între această stropire a culturilor cu apa sfinţită de către fete aflate în pragul căsătoriei, în ziua Nedeii, cu plimbarea fetelor de la câmpie în lanurile de grâu în ziua Drăgăicii, în 24 iunie”, explică etnologul pădurenilor, Rusalin Isfănoni.

Părintele Atanasiu Popa începe a sluji apa, pregătind-o de botezul holdelor. „Pentru ca să se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire, pentru ca să fie apa aceasta tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică, Domnului să ne rugăm!” Sătenii îşi fac cruce şi îngenunchiază pe iarbă.

Sus, în munte, unde viaţa e aspră şi pământul se cere mereu îmblânzit, e mare nevoie de mâna lui Dumnezeu deasupra credincioşilor. Câteva minute mai încolo se aude şi rugăciunea înfricoşătoare menită să ţină relele departe de casele şi truda sătenilor: „Vă blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gândacii, lăcustele, şoarecii, cârtiţele şi puricii, şi tot felul de muşte, molii şi furnici, viespi şi urechelniţe şi tot felul de jigănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce zboară, care aduc stricăciuni şi pagubă holdelor, viilor, pomilor şi grădinilor; vă blestem cu Dumnezeu Tatăl cel fără de început, şi cu Fiul Lui cel împreună fără de început şi de o fiinţă, şi cu Duhul Lui cel Preasfânt (… ), vă blestem pe voi cu sfinţii îngeri şi cu toată puterea, cu miile de mii şi cu milioanele de milioane, care cu multă frică stau înaintea slavei Domnului, ca să nu stricaţi via, nici holda, nici grădina, nici pomii şi nici legumele robului lui Dumnezeu; ci duceţivă în munţii cei pustii, în copacii cei neroditori în care va dăruit vouă Dumnezeu hrana cea de toate zilele…”

Netulburat, corul de albine din coroanele salcâmilor îşi continuă munca. Fluturii bat aripile din cupele de flori. Greierii ţârâie. „Are rost slujba asta?”, întreb un om la vreo 70 de ani. Pădureanul ridică din umeri şi zâmbeşte: „O fi având! Noi oricum mai dăm cu insecticid, când îi bai! Da’ obiceiul e fain, aşa l-am nimerit, aşa îl ducem.” Crucea veche şi cenuşie de lemn s-a prăpădit şi, în locul ei, un tânăr mutat de curând în sat a ridicat una de marmură.

După cum e de fain îmbrăcat în pădurean, nu ai zice că Robert Dobra are studii economice şi a renunţat la tot pentru a se muta cu soţia şi copiii la Cerişor. Acum are câteva sute de oi, o nevastă ciobăniţă şi doi micuţi îmbujoraţi de atâta hârjoană în aerul primenit de munte.

Ştie bine de ce a ales Cerişorul: „La noi, se păstrează tradiţiile şi îi bine că se păstrează. La sărbătorile mari, ne îmbrăcăm în straiele pădureneşti şi oameni mari, şi copii!” În rând cu muierile bătrâne, Tanti Victoria şede cu o ulcică în mână la umbra înflorată a salcâmilor.

La sfârşit, vine şi ia binecuvântarea de la preot apoi îşi umble vasul cu apa: „Obiceiul ăsta e tare demult, de când îi lumea. Apa o duc acasă şi mai bem din ea. Când aveam animale, le băgam şi lor în vălău, stropeam holdele. O ţineam mult în casă. Aşa se zice, că e bine să o ţii cât mai mult în casă.”

În Duminica Rusaliilor din anul pandemiei, cu toată străduinţa, oamenii s-au străduit să ţină măcar o parte din obicei: „Am reuşit acum vreo 20 de ani să reînviem aceste obicei, Nedeia, care se stricase după anii Revoluţiei. Cei de aici, din Cerişor, ţin tare mult la el aşa că am început să-l facem din nou şi ne-am ajutat Dumnezeu de l-am făcut şi în aceste vremuri de restrişte. Uite aşa, suntem din nou la sfinţitul ţarinii, să ne rugăm pentru sat şi oamenii lui, recoltele şi animalele noastre. Din cauza regulilor, a trebuit să renunţăm la spectacol şi la joc, da’ om face noi în alte vremuri mai bune”, trage nădejde primarul Ciprian Achim.

În lucrarea „Comuna Lelese – monografie”, etnologul Rusalin Isfănoni scrie că nedeia este cea mai importantă sărbătoare de vară a familiei, dar şi a comunităţii: „…Este una dintre cele mai apreciate modalităţi tradiţionale de reunire a spiţelor de neam şi a tuturor celor care s-au născut într-o anumită vatră etnofolclorică”. Sărbătoarea este una legată de cultivarea cerealelor: „Nedeile se ţineau, eşalonat, în duminicile lunilor de vară în fiecare sat. Prima era cea de la Sohodol, în duminica Ispasului. La Cerişor, se ţinea la Rusalii, în satul Lelese, la Duminica Mare, iar ultima, în duminica din preajma zilei de 6 august, Ziua Soarelui, a Schimbării la Faţă, în calendarul creştin ortodox, la Runcu Mare, care acum nu mai are dată fixă. (…) Nedeia este printre printre puţinele evenimente din viaţa satul la care participă, indiferent de locul unde se află, toţi descendenţii neamului care alcătuiesc obştea sătească; este sărbătoarea neamurilor şi a prietenilor sau, mai bine zis, a împrietenirilor.”

Participarea la Nedeie este atât de importantă încât, anii trecuţi, tinerii pădureni plecaţi după anii 90, în străinătate, se străduiau să se întoarcă în satele natale tocmai în perioada Nedeii. Pe vremuri, sărbătoarea era prilej pentru tineri să se cunoască. Mulţi îşi găseau perechea în timpul acestor sărbători de vară. Importanţa sărbătorii o dă şi prezenţa preotului – demult, când era mult de umblat peste munţi, poate că preotul nu putea ajunge la o cununie religioasă, dar Nedeia nu se ţinea fără el. Pe vremuri, regretatul preot Roman Vinca, care stătea stătea în Cerişor, mergea pe jos până până la bisericile din parohie. Făcea patru, cinci ore până la biserica din Poiana Răchiţelii.

Ziua de Nedeie începe cu slujba la biserică, după care se iese în ţarină şi se zice „Cântecul crucii” până lângă crucea din câmp. Aici alaiul se opreşte şi oamenii ascultă slujba de sfinţire a apei oficiată de preot. Urmează „Dansul brâului”. După ieşirea în ţarină, sătenii îşi chemau oaspeţii la masă, apoi cu toţii se îndreptau către locul unde se desfăşura „Jocul Nedeii”, în uliţa mare. Din anii 50, jocul are loc la Căminul Cultural.

Pădurenii nu se roagă doar la biserică, spun etnologii: „Se rugau şi la Soare, dimineaţa la sculare, dar şi la Lună, seara, înainte de culcare. De altfel, motivele astrale se regăsesc la pădureni peste tot: Soarele era încrestat pe meşter-grinda caselor şi pe braţele troiţelor. Luna apare frecvent pe cojoacele de sărbătoare ale pădurencelor. Prin numărul lunilor (astrul) se şi deosebesc aceste cojoace: cu o lună, cu două, cu patru, iar stelele se regăsesc pe câmpul decorativ al cămăşilor. Fiecare pădureancă avea în zestea ei cel puţin o cămaşă de sărbătoare, pe ale cărei rânduri de pe mâneci şi piept se afla motivul stelar, această cămaşă fiind preferată de mirese, în prima zi de nuntă”, scrie Isfănoni.

Şi mai au ceva deosebit pădurenii loculul: niştre cruci de piatră sau de lemn ridicate lângă locuinţă. Se numesc „rugi” şi sunt aşezate în grădina casei, cu faţa spre drum. Ele păstrează memoria celor decedaţi departe de casă: celor morţi în războaie, ori accidentanţi în mine sau la pădure. „E şi o vorbă la noi: După mine, crească rugi”, povesteşte primarul.

Până şi povestea lăcaşului de cult din Cerişor e fascinantă. Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” este o construcţie trainică din piatră. A fost pomenită în documentele de secol 18, când era un edificiu din bârne de brad. Turnul de piatră a fost ridicat de meşteri italieni, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1878. 

Construcţia a fost grav avariată de un trăznet în 1968. „Chiar şi aşa e o minune că doar acoperişul şi partea superioară a zidurilor au fost afectate, iar oamenii au reconstruit totul”, spune Ciprian Achim. Biserica a fost restaurată în ultimii cinci ani.

Dincolo de date istorice şi obiceiuri, frumuseţea şi tihna locurilor este de netăgăduit. După zeci de ani de cercetare prin munţii pădurenilor, etnologul Romulus Vuia scria : „Ţinutul pădurenilor este o minune etnografică. Aici totul este diferenţiat, totul este specific, fapt ce dă pădurenilor o fizionomie proprie în trai şi suflet.”

 

Laura OANA