Sărbătorile dacilor şi romanilor, “părinţii” Crăciunului de azi

Crăciunul pe care noi îl celebrăm acum se trage în mare parte din sărbătorile din Antichitate. Istoricii şi etnologii spun că este un cumul de simboluri și tradiții păstrate veacuri la rând.

Se ştiu puţine despre daci, dar se pare că romanii ne-au lăsat o moştenire mai interesantă decât credem – cea mai frumoasă sărbătoare a creştinătăţii este în proporţie covârşitoare păgână.

“Nu avem izvoare scrise despre sărbătorile dacilor. Nu putem fi siguri pe un anume obicei, dar cu siguranţă aveau sărbători în această perioadă, cea a solstiţiului de iarnă, la fel ca şi celelalte popoare din Antichitate.

Pe raza mare a Soarelui de Andezit de la Sarmizegetusa Regia există nişte semne care par a fi legate de solstiţii şi echinocţii.

Asta înseamnă că se sărbătoarea ceva în această perioadă, chiar dacă nu se ştie exact ce şi cum se desfăşurau ritualurile”, spune arheologul Marius Barbu de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

Cercetătorul Ion Ghinoiu, în volumul “Panteon românesc”, descrie Crăciunul: “Zeu solar de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra.

Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă. Determinativul “moş” indică vârsta zeului adorat. (…) Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus rând pe rând, fără s-o înlăture, Saturnaliile romane, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, naşterea lui Iisus.”

“Oare romanii au inventat Crăciunul? Oare primul împărat creştin roman şi-a însușit festivalul păgân Saturnalia pentru a sărbători nașterea lui Hristos?” este titlul unui articol publicat în 2009 de către historytoday.com. Istoricii vorbesc despre “Saturnalia”, un antic festival roman dedicat Zeului Saturn, o sărbătoare care se ţinea iniţial în 17 decembrie, dar a devenit atât de populară încât s-a extins pe durata unei întregi săptămâni.

Profesorul de istorie Sergiu Praporgescu este pasionat de perioada romană şi face parte din Asociaţia de renaştere istorică Terra Dacica Aeterna(TDA). El spune că Saturnalia datează din secolul 5 î.Ch. şi e legată de adorarea zeului Saturn, un vechi zeu agrar, o sărbătoare dedicată renaşterii naturii.

“Era un timp dedicat ospăţului, bunăvoinței, generozităţii față de cei săraci, schimbului de cadouri și decorării copacilor. Dar nu era Crăciunul. Era Saturnalia, festivalul păgân roman al solstițiului de iarnă roman.

Dar e Crăciunul, cel mai popular festival al creştinătăţii, derivat din păgâna Saturnalia?”, se întreabă historytoday.com.

Istoricii englezi arată că sărbătoarea începea cu un sacrificiu adus în Templul lui Saturn, în Forumul Roman, şi un banchet public, urmat de petreceri private şi o atmosferă de carnival care încălca toate normele sociale romane. Un obicei comun era alegerea unui “Rege al Saturnaliei” care dădea porunci oamenilor şi prezida sărbătoarea.

Alberto Angela scrie în volumul “O zi în Roma antică”: “Probabil că sărbătoarea care ne frapează cel mai mult este Saturnalia, care celebrează încheierea semănatului (…) Cu această ocazie, nu doar că lumea se dedă unor petreceri desfrânate, însă preţ de câteva zile rolurile în casă se inversează.”

Gaius Valerius Catul, un poet roman, descrie Saturnaliile ca fiind „cel mai bun timp“: codurile vestimentare erau relaxate, se făceau mici cadouri, precum păpuși, lumânări și păsări în colivii. Rolurile sociale se inversau şi se aştepta ca bogații să plătească chiria lunară pentru cei care nu îşi permiteau preţul, stăpâni și sclavi schimbau hainele. Lucian din Samosata spune în poemul său, Saturnaliile: „În timpul săptămânii, este interzis să fii trist şi nu sunt îngăduite afacerile. Băutura şi beţia, zgomotul şi jocurile de zaruri, numirea regilor, cântatul dezbrăcat, aplauzele, scufundări ocazionale ale feţei în apă rece ca gheața –  de astfel de activități mă ocup eu acum”.

Vestigii din străvechea Saturnalia pot fi găsite şi acum în câteva obiceiuri asociate Crăciunului. Sergiu Praporgescu explică: “După reforma iuliană, sărbătoarea începea în 17 decembrie şi ţinea până pe 23 decembrie, ziua oficială când se ofereau cadouri. Acestea erau “sigillaria”, statuete mici de lut ars, “caerei”, lumânări de ceară, diverse obiecte, inclusiv cele haioase.

De altfel, atât Crăciunul, cât şi Saturnalia, sunt asociate cu excesul de mâncare şi băutură, dans şi veselie. “Tot ce era normalitate, era răsturnat, sclavii aveau voie să bea şi să joace zaruri, jocurile de noroc se puteau ţine în public, lucru interzis în restul zilelor. În această perioadă, până şi nobilii purtau tunica fără toga, iar sclavii trăiesc precum oamenii liberi.

Dacă e să mă întrebaţi, cred că actualul Crăciun se trage în măsură de 90% din Saturnaliile romanilor. Nu e vorba doar de cadouri, ci şi de atmosfera festivă, mesele îmbelşugate şi tăierea porcului”, spune Sergiu Praporgescu.

Tot de la TDA, Angelica Bălos arată că, de Saturnalii, se pregăteau “mustacei”: “Sunt un fel de prăjiturele ritualice ca niste fursecuri care se coc pe frunză de dafin. Am făcut o dată, au un gust extrem de interesant.”

 

Majoritatea românilor ar putea jura că Ignatul e obicei autohnon, însă istoricii arată că Saturnalia începea tocmai cu sacrificarea unei scroafe la Templul lui Saturn, în Roma.

“Se dezlegau picioarele zeului, ca semn al libertăţii sărbătorilor, se făcea acest sacrificiu al animalului şi se continua cu rugile înălţate de preot.

Senatorul prezent la eveniment dădea liber la petrecere strigând: “Io, Saturnalia!” Senatul oferea apoi plebei o masă publică, iar, de a doua zi, sărbătoarea se mută acasă, unde fiecare sacrifica la rândul lui un porc sau purcel”, explică Praporgescu.

Popularitatea sărbătorii a crescut progresiv în timpul imperiului. În timpul lui Augustus (27-14), primul împărat roman, sărbătoarea se celebra timp de două zile pentru ca apoi să se întindă pe durata a şapte zile.

Cercetătorii spun că Saturnalia era un festival al luminii legat de solstiţiul de iarnă, iar prezenţa abundentă a candelelor simboliza căutarea de cunoaştere şi adevăr.

Renaşterea luminii şi venirea Noului An era celebrată în Imperiul Roman prin “Dies Natalis Solis Invicti”, adică “Naşterea Soarelui Invincibil” pe 23 decembrie. Împăratul Domițian (81-96) schimbă data sărbătorii pe 25 decembrie.

Wikipedia arată că: “Popularitatea Saturnaliilor a continuat în secolele 3 şi 4 şi, când Imperiul Roman a intrat sub dominaţie creştină, multe din aceste obiceiuri au fost “reformulate” sau cel puţin au influenţat sărbătorile din jurul Crăciunului şi Noului An.”

În secolul IV, Papa Iulius I (337–352) hotărăşte că Naşterea lui Iisus trebuie celebrată pe 25 decembrie, în preajma celebrării Saturnaliilor. Se crede că a ales această dată pentru că încerca să creeze o alternativă creştină a Saturnaliei.

Ca rezultat al apropierii datelor, mulţi creştini din Europa de Vest continuau să celebreze Saturnalia împreună cu Crăciunul şi sărbătorile apropiate.

Ca şi Saturnalia, Crăciunul în Evul Mediu era o perioadă în care se bea, se juca şi se mânca pe saturate.

Tradiţia alegerii Regelui Saturnaliilor a fost modificată – în Franţa şi Elveţia medievală un băiat putea fi ales “episcop pentru o zi”.

Autorul volumului “The Sacred Traditions of Christmas”, istoricul şi folcloristul englez John Matthews declara: “Gândiţi-vă la ideea aceasta de a da cadouri în această perioadă a anului.

Obişnuim să credem că vine din tradiţia de Crăciun, de la darurile făcute de cei trei magi.

De fapt, se trage din vremea romanilor, unde, în această perioadă era o sărbătoare şi stăpânul casei oferea sclavilor o zi liberă, se dădeau daruri. Se dăruiau deseori ramuri verzi ca semn de reîntoarcere a anului, de transformare a celui vechi în unul nou. (…) Era Saturnalia. Era considerată o perioadă când totul era permis. Lucrurile erau modificate. Stăpânii îşi serveau sclavii. Toată lumea petrecea de minune (…) Totul pleca de la ideea că poţi sărbători în toate felurile posibile, cu cât abandon îţi permiţi, reîntoarcerea soarelui şi începutul unui nou an.”

În plus, sărbătoarea civilă romană din 25 decembrie, “Dies natalis solis invicti” care îl onora pe Sol Invictus, îşi are originile şi în cultul monotheist al lui Mithra.

Este o divinitate din Persia adusă la Roma de legionarii care luptau pe tărâmurile estice. “Cultul său prinde atât de bine rădăcini în societatea romană, încât ajunge să devină principalul concurent al religiei creştine”, scrie Alberto Angela, care găseşte mai multe elemente commune între zeul Mithra şi Iisus Hristos.

“De exemplu, ambii predică frăţia universală, fiind născuţi într-o grotă în noaptea de 24 spre 25 decembrie! Numai că suntem încă şi mai surprinşi să descoperim că exact în acelaşi moment din an s-au născut şi Horus, zeul-şoim al egiptenilor, Dionysos al grecilor şi Buddha(Siddharta)”.

Autorul volumului “O zi în Roma antică” găseşte şi motivul: “Hotărârea de a face să coincidă naşterea unui divinităţi cu revenirea luminii a avut o mare semnificaţie simbolică pentru multe religii şi civilizaţii. Nu întâmplător, romanii sărbătoreau pe 25 decembrie “dies Solis”, ziua de naştere a Soarelui.”

New Catholic Encyclopedia (1967) arată că: “Crăciunul a luat ființă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor la Roma“. Potrivit Wikipedia, colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.

“Saturnaliile sunt o sărbătoare atât de populară, încât nici oficializarea creştinismului nu le poate pune capăt. Oamenii nu acceptă să renunţe la sărbătoare, aşa că Biserica suprapune ziua Naşterii lui Iisus Christos, peste antica sărbătoare”, explică profesorul Sergiu Praporgescu.

O privire înapoi la povestea de până acum vine cu o concluzie interesantă. Astfel, Crăciunul îşi are originile în două elemente, unul vechi şi altul nou: o recunoaştere a vechiului solstiţiu şi a importanţei lui, la care se adaugă doctrina aparte a creştinilor că zeul a devenit om.

Laura OANA