Românii și tranziția de la ițari, tergal și până la … „Secăndhend”!…

Second Hand (cuvânt inexistent în DEX, înainte de 1989): care nu este nou; la mâna a doua; magazine în care se vând mărfuri sau îmbrăcăminte la mâna a doua; mărfuri care sunt vândute la mâna a doua.

Un vechi proverb de pe la noi spune că „Nu haina îl face pe om!” Și totuși, de cele mai multe ori, hainele ne pot „spune” multe despre „ștofa” omului sau, de ce nu, chiar despre societatea în care viețuim!…

În rândurile de față, nu vom analiza atributele de reprezentativitate a individului în comunitate, prin intermediul vestimentației. Nici măcar nu ne vom referi prea mult la modă. Însă, vom încerca să formulăm și să analizăm o întrebare de mare actualitate: Cum, Doamne, a ajuns o țară întreagă sau nu tocmai in integrum, să se înțolească „Second Hand”?!…

De la „hainele românești” handmade, la „hainele nemțești”…

Privind retrospectiv mai către obârșiile neamului românesc, în lumea satului tradițional (în prezent, și acesta pe cale de dispariție), aflăm că straiele se confecționau „handmade”, în gospodăria țărănească. Textilele uzuale, precum lâna, cânepa, inul, se obțineau pe plan local, în economia de „tip închis”, autonomă, a satului. Aproape în întregime, meșteșugurile obținerii fibrelor, torsului, țesutului, croitului și cusutului reprezentau apanajul, migălos ce-i drept, al femeii. Iar, la sărbătorile îndătinate, se primeneau cu toții, de la mic la mare, în „haine românești”, albe, frumos dichisite și înflorate.

Apoi, cândva în zorii „revoluției industriale”, au pătruns în mediul sătesc „hainele nemțești” ale orășenilor, veșminte desacralizate și depersonalizate de sigiliul spiritual și estetic al portului popular. Astfel că, în lumea pestriță a târgurilor ori bâlciurilor de țară, ochiul privitorului putea face diferența, între noua „ciocoime” burgheză și vechiul țăran, prin distonanța cromatică dintre negru, gri și alb. Domnii, de la „ăi mari” și până la „conțopiștii” mai mărunți, dar cu ifose, se purtau în „haine nemțești”, în costum „la patru ace”, cu pantalonii „tiglăzuiți” și „căput” cu rever. Opinca devenise desuetă; în picioare, se purtau altfel de încălțări: „păpuci”, ghete ori „cizme bürger”. Și era „bai mare” când, pe ulițele satelor din munți, vedeai un „domn” din acesta, cu „haine nemțești”. Deoarece, țăranul îl bănuia ca fiind perceptor de biruri și dări. Așa că, nu ar trebui să ne mirăm, dacă vreun badea Ion ori Văsălie, la vederea acelei arătări, striga peste sat: „Fugiți, măi, la pădure, că o intrat «negreața» în sat!”

Și falia dintre cele două tărâmuri vestimentare, respectiv cel arhaic-autohton și cel al noului de „import”, ajunsese atât de flagrantă, încât, spre pildă, la anul 1896, cetățenii Romei, văzându-l pe al nostru Badea Cârțan, în „haine românești”, ațipit la piciorul Columnei Traiane, au crezut că „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”…

Cu timpul, lucrurile s-au amestecat. Săteanul „pur sânge” a devenit dornic să imite moda de la oraș, să „se domnească”, să-și învingă, în acest fel, frustrările umilei sale condiții din trecut. Peste straiul din străbuni, a început a purta „căput”, palton și, chiar, pardesiu. În localitățile miniere din Munții Apuseni, cam între cele două războaie mondiale, la fericita zi a lefurilor, minerul cumpăra haine de postav și barșon, pentru sine, nevastă și prunci. Cât de fălos putea fi?! Iar când scăpăta, înglodat în datorii, mergea spășit, cu ele înapoi, la „boltă” (magazin), ca să le vândă pe câțiva „crițari”…

Proletariatul agricol și noua „modă” sătească

Prin anii ’60 ai secolului XX, ceea ce nu reușiseră veacurile, comuniștii au izbândit: „marea cooperativizare a agriculturii” l-a transformat pe țăran într-o „struțo-cămilă”, adică într-un soi de proletar agricol. „Tovarășul Gheorghe” sau „tovarășa Solomia” au lepădat, încetul cu încetul, nobilul port strămoșesc. Dacă mergeai la oraș, cu oarecari pricini și jalbe pe la dregătorimea de acolo, era musai să te „înfățoșezi” ferchezuit în „haine civile”, făcute la croitor. Pe un alt palier, ce făloși se mai purtau unii, pe la soroace și sărbători, în văzul lumii, îmbrăcați cu „hainele de pomană” ale cine știe cărei rubedenii defuncte, chiar dacă „răposatul fusese prea mare” ori „prea mic”… La „coperativă” (magazin universal sătesc!), se vindeau, pe bani sau pe ouă, cupoane de doc, mătase și „nailon” (nylon), aceste materiale urmând a se integra, de minune, în industria casnică. Apoi, la muncile câmpului, în țarină sau, bunăoară, cu vitele la pășunat, omul se prezenta echipat în „șalopetă” albastră, cu nelipsita bască de pe cap și cizme de cauciuc, în picioare. Începuseră să intre, în „moda” sătească, opincile „de gumă” (cauciuc) și „tenișii”. La nedei și ospețe, opinca de talpă, devenită desuetă, a fost înlocuită cu bocancii din piele, primiți „pe inventar” de la mină ori achiziționați, „pe vinars”, de pe la magazionerii din armata populară. Dar, dacă erai ditamai președinte de CAP? Și te chema careva nănaș, la nuntă! Păi, atunci, obligatoriu, îți luai consoarta cu tine și te opreai, „oblu”, la croitorul cel mai bun de la oraș. Ca să îți faci „haine la comandă”. Să te vadă „tot natul”, țanțoș, în alaiul mirilor, că ai ajuns „gazdă mare”. Numai „Domnul învățător” continua să facă o notă insolită; cu leafa destul de modestă, se purta îmbrăcat îngrijit, curat, cu același costum ponosit…

Despre un circuit al vestimentației, în „Epoca de aur”: „Consignația”, „Magazinele de solduri”, „Hainele din căpătate”

Încă din perioada interbelică, aceia „mai avuți” se înnoiau cu haine croite „la comandă”. Iar hainele vechi ori demodate își urmau și ele o „soartă” a lor… După cel de-Al Doilea Război Mondial, în mediul comercial urban, au apărut magazinele „Consignația”. Adică, acolo, pe lângă alte bunuri, se comercializau „hainele la mâna a doua”. Omului căruia îi prisosea un articol vestimentar, aflat în stare bună, îl ducea la „Consignația”, pentru a fi vândut celor doritori.

Exista și un alt circuit al refolosirii hainelor purtate, mult mai discret, de nuanță caritabilă. Cel înstărit, mai bine poziționat social și remunerat, își cadorisea rubedeniile mai nevoiașe sau pe cunoscuții apropiați, cu hainele vechi și demodate, precum și cu hăinițele rămase mici, după proprii copii.

Ca în orice sistem comercial, se iveau situații când, din diferite motive, articolele de confecții nu se puteau vinde până la epuizarea stocului. Cu mici defecte sau ajunse „demodate”, acestea se regăseau în așa-zisele „magazine de solduri”.

În sânul familiei, fluxul „moștenirii” hainelor era unul firesc. De la frații și surorile mai mari, rămâneau, celor mici, hăinițele „purtate”, dar reparate de harnica mamă, ceea ce izbăvea bugetul casnic de unele cheltuieli. Nu de puține ori, părintele transmitea hainele de tinerețe propriilor copii.

Precum „circuitul apei în natură”, în vremurile de odinioară, funcționa și un circuit vestimentar, cu inerenta transformare de la nou la uzat, cu transmiterea hainelor către beneficiarii de ocazie sau de conjunctură. Cu toate acestea, nu îmi amintesc vreun caz în care cineva să se fi simțit umilit că ar fi purtat haine „din căpătate”.

Next generation: Ștaif și tergal, cu „haine la comandă” din „Neckermann”, haine „refuzate la export” și finish line la DCA

Orice s-ar zice, pe vremuri, croitorii câștigau „pită albă”, fiind la mare căutare. Provenind din orizontul mental al satului tradițional sau din obișnuințele „burgheziei”, supraviețuise acea practică a înnoirii vestimentare a omului, cu prilejul marilor sărbători de peste an (în special, la Sfintele Paști) și a principalelor evenimente de pe parcursul vieții („Confirmația”, majoratul, căsătoria/nunta, absolvirea liceului sau facultății, primul salariu ș.a.). Iar breasla croitorilor avea de lucru, din belșug. Se ajunsese la un supraplin al cererii, pe piața de profil. Pentru a-ți face „haine la comandă”, în timp util, trebuia să „ai pile” la meseriașii cu prestigiu ai Devei, precum Lupea, Fodor, Pălăceanu ș.a. Prin anii ’80 ai secolului XX, „arta modei” din țara românească se aliniase, deja, „subversiv”, după celebrele reviste-catalog nemțești „Neckermann” și „Quelle”; aceleași publicații care ne cultivau iluzia că, în Occident, viața e facilă, ieftină și ideală, în virtutea romanticei și infantilei noastre „miopii financiare”, prin care echivalam la paritate leul cu marca vest-germană…

Dar, nici magazinele de confecții nu stăteau mai prejos, în fața „asaltului” cumpărătorilor. De acolo, se puteau cumpăra râvnitele „haine refuzate la export”. Iar fiecare magazin din acesta își avea propriul „atelier de retuș”, unde croitorul ajusta, „retușa” hainele pe mărimea clientului. La nivel de județ, s-au deschis acele „magazine universale” (un soi de supermarketuri socialiste), cum vor fi fost „Ulpia”, „Palia”, „Jiul”. Carevasăzică, românul „se respecta”, avea aplicație către „ștaif” și „tergal”…

Bașca, în județul nostru, funcționau fabrici cu o bună reputație în domeniu, precum: Țesătoria de Mătase Deva, „Vidra” Orăștie, Întreprinderile de confecții și încălțăminte de la Hunedoara, Cooperativa „Moțul” Brad etc. (acum dispărute din peisaj).

În faza de uzură finală, potrivit unui decret din anul 1951, fostele haine ajungeau să fie reciclate pe turnanta predării la oficiile „Direcțiunii Colectări și Achiziții” – abreviată DCA. Îmi aduc aminte că, în ipostaza mea existențială de pionier și utecist, aveam o „cotă” anuală de predat zdrențe la DCA.

Start-up „Secăndhend”-ul de România: încet, dar sigur, „Colecție de sezon”…

Dar, anii 1989-1990 au marcat o cotitură anume și în domeniul practicilor sau obișnuințelor vestimentare, la români. Foarte mulți dintre noi ne mai aducem aminte, în contextul Revoluției din Decembrie ’89, de TIR-urile și camioanele cu „ajutoare umanitare”, trimise de un Occident ticsit cu „bulendre” (DEX: buleandră = haină veche, ruptă, uzată, ponosită). În „mărinimia” sa, Vestul capitalist trimisese românilor, ca la sărăntoci, cam tot ce ar fi trebuit dus la colectarea selectivă de deșeuri. Iar noi am primit, cu entuziasm, acest „măr otrăvit”…

Cu o promptitudine cel puțin suspectă, unii dintre nomenclaturiștii „Epocii de Aur” sau unii dintre profitorii „șmecheri” ai Revoluției și-au deschis primele lor afaceri, „bisnisuri”, cu magazine „Second Hand”; adicătelea, cu hainele „interceptate” de pe la ajutoarele alea umanitare.

Totodată, pe filiere private, neamurile „fugite” sau emigrate, cândva, în Occident, începuseră să trimită propriilor familii din țară, colete întregi cu haine vechi, „cadouri” pentru cei de acasă.

„Marea privatizare” postdecembristă a avut, însă, grijă să „îngroape”, în mare parte, industria autohtonă de materiale textile și confecții.

După ce se dezbrăcase de cioareci și poale, pentru a se „domni” și emancipa în straiele cele noi din postavuri și tergal, românul „cel de toate zilele” era pe calea de se purta îmbrăcat în „bulendrele” altora. În același timp, așa-zisele „chinezării” vestimentare au penetrat și s-au poziționat, impetuos, pe nișa de piață rămasă liberă. Dacă, anterior, menționatele produse de serie prezentau standarde de calitate ridicate, de astă dată, eram invadați de „știfturi”.

În perimetrul istoric hunedorean, de peste șase veacuri, croitorii, cojocarii și cizmarii au avut propriile „Bresle meșteșugărești”, cu blazon și firmă respectate. Acum, în provincie, atât croitorii, cât și pantofarii au devenit o „specie” profesională pe cale de dispariție, o „rara avis” (pasăre rară). Cum să mai croiești „haine la comandă”, când stofe și postavuri indigene nu se mai produc și când nu mai ai mușterii, deoarece o parte a populației este clienta „Second Hand”-urilor? Cum să mai fabrici și să repari încălțăminte din piele, când unele magazine sunt ticsite cu papuci din „mușamale” și „înlocuitori”?

La un moment dat, cineva, în mod premeditat, a declarat juridic planta textilă autohtonă numită „cânepă” drept un produs prohibit, încadrat în aria penală a stupefiantelor, fiind trecută pe „lista neagră a plantelor”. Dacă în ’89, România cultiva 49 de mii de hectare de cânepă industrială, ceea ce o făcea a doua industrie din domeniu în lume, în prezent, „controversata” plantă crește pe mai puțin de o mie de hectare. După ce timp de mii de ani, înaintașii noștri, inclusiv cei reprezentați pe „Columna lui Traian”, au cultivat și prelucrat cânepa, îmbrăcându-se în țesături din această fibră vegetală, acum, nitam-nisam, a fost vârâtă la index.

Totodată, datorită aceluiași soi de „patriotism carpato-danubiano-pontic”, lâna virgină a oilor țurcane a ajuns să fie inutilă, aruncată sau arsă, pe aiurea, pe plaiul mioritic. Aceeași soartă au avut-o și pieile de animale. Iar fabrici de postav, cu „brand” mondial și cu o activitate neîntreruptă de mai bine de 130 de ani, precum cea de la Buhuși, au fost „privatizate” prin… faliment!

Precum „ciupercile după ploaie”, în cele trei decenii ale democrației românești contemporane, constatăm că au proliferat și metastazat trei tipuri de „bisnisuri”: farmaciile, supermarketurile și… „Second Hand”-urile! Referindu-ne la cele menționate la urmă, constatăm că au devenit omniprezente în peisajul comercial de pe aici.

La nivel internațional, se consideră că „Sărăcia” este situaţia în care se află acei oameni ale căror venituri sunt atât de scăzute, încât le este imposibilă atingerea unui standard de viaţă considerat ca fiind acceptabil, în societatea în care trăiesc, care se confruntă cu dezavantaje multiple, inclusiv cu acelea conexe achiziționării unei vestimentații decente și demne. Estimată pe baza veniturilor totale disponibile, exclusiv contravaloarea consumului din resurse proprii ale gospodăriei, „Rata sărăciei relative” a fost, în anul 2017, pe timpul guvernărilor pesediste Grindeanu-Tudose, de 23,6%! În valori absolute, pe „calea fericirii” așa-zisei guvernări de stânga, total dezinteresată de români, numărul săracilor corespunzător acestei rate a fost de 4.646.000 persoane, respectiv aproape un sfert din populația totală a României și, probabil, peste 40% din cetățenii români rămași în țară, ajunși în pragul sărăciei. Și acest lucru poate spune multe, despre oameni și haine…

Din păcate, mulți din intelectualii acestei țări și nu numai au ajuns să se îmbrace din rețeaua „secăndhend”. La antipod, alte „specimene” sociale, cu beneficii financiare „fără număr, fără număr”, își exacerbează prezența, „pe sticlă” și public, în haine de lux! În ultimul „cincinal”, noua funcționărime de partid trandafiriu, inoculată prin instituțiile bugetare, cu salarii „babane”, epatează, pe la ghișee, birouri, sindrofii și „pe Strasse”, pe dinaintea compatrioților „profani”, cu „haine de firmă”. Iar, în ușile unor „Second Hand”-uri, vedem oamenii, buluc, după ce citiseră, în vitrinele respectivelor așezămite comerciale, următorul anunț: „Colecție de sezon”…

Chiar dacă școala este, prin excelență, o instituție fundamentală a educației și răspândirii „luminii cunoașterii de carte”, în sălile de clasă, s-a ajuns ca haina „să facă diferența”. Este trist, dar sunt situații în care, la catedră, dascălul, îmbrăcat din „Second Hand”, ajunge față în față cu învățăcei „tunați” în haine de firmă. De la dispariția uniformelor, avem elevi din familii mai paupere, îmbrăcați modest, și cei din medii mai înstărite economic, defilând în haine „de fițe”. Poate că și abolirea prea democratică a portului uniformelor școlare a condus la un atare fenomen social…

Și, din păcate, tot mai des, s-a ajuns să fie făcute cadouri de sărbători articole din „Second Hand”. Iar „Secăndhendul”, într-o „tranziție” economică fără de sfârșit, tinde să devină o marcă a stării de normalitate, în această țară.

Quo vadis?…

Dar, câtă verticalitate aveau străbunicii noștri, țărani, în straiul lor imaculat, făcut „tot din mâna lor”! Descriindu-ne portul străvechi, acum vreo două sute de ani, călătorii străini relevau că românii aveau o anume noblețe în a se îmbrăca, poate „de-a dreptul regală”…

Câtă ironie a soartei! Ajunserăm să ne purtăm în „haine de mâna a doua”, pe când, în buna noastră credință, până și morții îi pregătim, pentru lumea de dincolo, în haine noi…

Eu nu spun că suntem o țară „Second Hand”… Și nici nu sunt nostalgic după vremurile apuse. Fiecare dintre noi, după gusturi estetice, puteri și „buzunare”, avem libera opțiune vestimentară, întru asumarea unui standard de imagine publică, consonantă cu ceea ce suntem. La fel cum este de neadmis ca, printr-o împrejurare oarecare, să devenim „containerul vestimentar” al Europei.

Prea ne-au obișnuit unii, din tagma dăncilistă „orice om îi este teamă…”,  să ne mulțumim ori să ne blazăm cu un standard de viață articulat din haine, mașini, mâncare și… vieți „Second Hand”, uitând că românul ar putea reînvia la o existență decentă, asumându-și un proiect de reconstrucție a propriei țări, potrivit axiomei liberale, consacrate istoric: „Prin noi înșine!!!”

Dar, un vechi proverb de pe la noi spune că „Nu haina îl face pe om!” Și totuși, de cele mai multe ori, hainele ne pot „spune” multe despre „ștofa” omului sau, de ce nu, chiar despre societatea în care viețuim!…

 

Dorin Petresc