România, ţara mea străină
Economic vorbind, România se depersonifică. Fecundată din toate părţile de know-how-ul Vestului, economia românească pare lovită de pareză în materie de creativitate productivă.
Tandemul „inteligență străină și sapă românească” devine, încet-încet, produs de masă. Gestul economic de a produce sau de a presta un serviciu transformă tot mai mult românul la el acasă în simplul executant al unui „copy-paste” pe care de multe ori nu-l înțelege şi care dă foarte anevoios rezultate la noi. De jur împrejur, patriotismul meu local e lezat de „fast-foodeala” şi „hev a nais deiul” care a pus stăpânire pe România.
E adevărat că avem multe de învăţat prin frecarea de o civilizație economică superioară, dar nici chiar aşa! Îmi fac cumpărăturile în supermarketul nemților sau al elvețienilor. De banii mei în bancă are grijă francezul şi austriacul. Pensia privată mi-o gestionează olandezul. Casa îmi este încălzită de o centrală cehească. Mă rad cu lame arăbești. Vecinul mă cheamă la o bere belgiană: vrea să se laude cu noul său automobil francez. Pe mosorul de aţa cu care nevastă-mea îmi coase nasturii căzuţi scrie „Made in England”. Cumpăr roșii grecești, lubenițe din Turcia, iaurt „de Alpi”, şi-mi fac grătare din carne ungurească.
Foarte bine! Dar ceva românesc, netrecut prin vama brandurilor străine, ceva fără (U)E-uri nu-mi oferiţi să cumpăr? Chiar şi numai aşa, demonstrativ. Să arătăm că totuşi suntem şi noi în stare să producem ceva de calitate pe concept şi îndemânare românească.
Tot mai greu! Am trăit cu ceva timp în urmă o deziluzie pe subiectul acesta la Recaş, localitate făcută celebră de viile şi vinul produs, se zice, acolo. Pe marginea drumului, în lădițe tip „gostat”, o ofertă greu de refuzat: struguri albi şi negri cu boabele cât pruna, cum „numai la noi vezi”. „Recolta de anul ăsta, nu?”, arunc într-o doară nanei autentice de la tarabă. „De unde, boierule? Că viile s-au prăpădit de ani de zile”. „Şi-atunci, ăştia?”, întreb dezumflat, arătând spre struguri. Femeia rustică nu mă minte: marfă italiană în lădițe românești.
Cum ar veni, toţi banii de consum ai mei, alor mei şi ai neamului fac profit companiilor din străinătate. IMM-ul românesc este un simplu comisionar al acestora, indiferent dacă face comerț, produce suzete, biciclete sau automobile. Economia românească devine un fel de dinam, frecat la greu acasă ca să producă energie peste graniţă.
Este preţul globalizării pentru ţările ce nu se află pe gradientul dezvoltării tehnologice. Și pentru că Guvernul României nu alocă veac bani pentru cercetare și progres tehnologic, suntem cumva în situația văduvei gravide care zice bogdaproste că din toată nenorocirea tot iese de un loc de muncă și o taxă la bugetul de stat.
Pe de altă parte, este evident că orice politică dusă împotriva investițiilor străine în România este, economic vorbind, un demers național spre sapă de lemn. Dați afară multinaționalele din România și vedeți ce rămâne: deficitul de cont curent ar muşca la sânge din stabilitatea macroeconomică, preţurile ar crește la cer, inflația la fel, supermarketul ar dispărea, dar oricum nu am mai avea acces, pentru că șomajul ar lovi tot al cincilea român. Fără multinaționale am trăi sărăcia pe viu, fără anestezie, ca acum.
Înţelegem acum de ce naționalismul economic nu a ținut și nu va ţine niciodată de foame în România. Avem tot interesul să încurajăm multinaționalele să vină! Cu toate acestea, nu pot să nu ţin cu „ai mei”. Pe stradă e târgul de Crăciun: mă opresc și iau doi mici din ”porc autohton”. Susţin astfel cu toate puterile producătorul român. Atât cât a mai rămas din el…
Adrian SĂLĂGEAN
