ROMÂNIA BÂNTUITĂ. Ceri respect, primești golănie

Ultimele șase luni din relația mea cu lumea, în filtrul meseriei de jurnalist, au fost sinistre. Nu-mi vine să cred că România mea, România medaliilor și eșecurilor mele, țara iubirilor mele și a morților mei, patria celor mai frumoase și înțelepte cuvinte constituind o limbă vorbită, pământul acesta care respiră gâfâind sub o istorie sângeroasă, orizontul unei culturi care mi-a cucerit tinerețea și mi-a clădit maturitatea au ajuns, tot și toate, la cheremul unor nebuni, sub talpa putredă a unor analfabeți și în mâna unsă de grăsimea lăcomiei și auto-adulării a unor politicieni care nu pot fi urniți.

Retardați intelectual și consumați psihic, precum Georgescu, ajung să devină pretendenți la controlul destinului meu  social și al celorlalți.

Golănași de filieră gazonistă, precum Simion și majoritatea lui auristă, mici escroci care profită de lipsa de carte a majorității, îngrășați din România Europeană, vor să arunce țara în haos, în lipsă.

Pălmași de duzină, ciocoi parșivi, profitori de țară decapitată, majoritatea liderilor partidelor politice care conduc România astăzi au devenit portrete grețoase, sinistre, murdare atârnate, agresiv, în piața publică, așa cum erau atârnați condamnații mâncați de corbi în piețe publice ale Evului Mediu: cu diferența că, în România, doar pozele lor, posterele stau atârnate, în timp ce personajele trupești stau cu mâna întinsă la buza sacului sărac al țării, călăresc amazoane botoxate în locuințe plătite de cetățeanul flămând și zac, epuizați de plictis, în loja neputinței naționale.

Ultimele șase luni din relația mea cu lumea, în filtrul meseriei de jurnalist, au fost sinistre. Nu-mi vine să cred că e România mea…

Astăzi, întâlnindu-mă cu un drag prieten, am ajuns la concluzia că, în ultimii patru ani, mai ales, România pare bântuită de descompunere, de spirit sinucigaș, de moarte: moartea spiritului, moartea inteligenței, moartea bunului simț… Mii de conaționali, aparent oameni întregi la minte, pierd timpul înghițind și răsucind deviațiile verbale și psihice ale unor tembeli, în frunte cu tembelul șef care se visează președinte, un putregai al sistemului comunist de manipulare prin promovarea minciunii zornăitoare și a urii extinse, un subom.

Între timp, în societatea reală, pentru ca un om cu adevărat cu probleme medicale să beneficieze de drepturi legale, cineva sănătos (dacă-l are în preajmă) trebuie să umble luni de zile și să stea ore în șir în săli de așteptare, mestecându-și nervii, în timp ce suite de piloși intră și ies cu problemele rezolvate în câteva minute. Asta pentru câteva sute de lei, pomana statului.

Între timp, după decesul unui om, cineva sănătos din preajma urmașilor (dacă îl au), umblă zeci de zile prin zeci de birouri, completează zeci de cereri și declarații, pentru a demonstra că cel care a murit, deja înregistrat cu certificat de deces, este, într-adevăr, mort și pentru primărie, și pentru fisc, și pentru bănci, și pentru casa de pensii, și pentru casa de sănătate, și pentru notari, și pentru agențiile statului, și pentru… Asta în condițiile în care omul este, în scriptele statului, decedat.

În ambele cazuri, handicap sau moarte, dacă oamenii nu au pe cineva valid, sănătos, cu bani de combustibil și timp de umblat, sunt distruși: în primul caz, renunță să-și mai ceară drepturile (drepturi pe care le iau, cu japca, mulțime de golani sănătoși care dau șpagă sistemului), în cel de-al doilea caz, renunță, așijderea, și totul se pierde în… spuma statului.

Trei decenii și jumătate am scris despre societatea românească, pe care am cunoscut-o din canalizări și containere cu cadavre, până în turnurile de sticlă din buricul Bucureștilor, de la spitale de nebuni, la centre de excelență, de la spuma fină de intelectualitate a Parisului, până la mâncătorii de rahat ai noului naționalism securist românesc.

Dar nu am crezut că țara mea, România mea, va ajunge țara tâmpiților, o țară de râsul lumii, în care viețuiesc, triumfătoare, dezmembrați psihic, tuneluri colorate de fum, extraterești dacici, mâncători de viezuri de carton și strepeziți băloși viagroformi, femei defecte care se vindecă urlând descompuse sau dându-și palme și rânjind la lună, bărbați care urlă-n beton convinși că crește livadă din suflul de alcool… Și toate astea fără apel la vreun drog, ci dintr-o înspăimântătoare și fără de sens convingere.

România este acum într-o „minunată lume nouă”: a descoperit prostia ca panaceu universal și și-o dorește extinsă, inspirată și expirată, de la talpa țării, până la tichia de mărgăritar a golanilor care-și bat joc de ea.

La toate astea, muncesc intens partidele politice românești, la care nu am văzut atâta lăcomie, atâta prostie, atâta lipsă de respect, atâta dispreț față de cetățean niciodată: iar acest niciodată include și perioada îngrozitoare a comunismului din anii `80.

Și voi lăsa doar un singur exemplu: electoratul român a cerut, direct și indirect, la sfârșitul lui 2024, respect și inteligență din partea unei clase politice pe care o urăsc toți românii (până și politicienii se urăsc pe ei înșiși). În replică, românilor le-a fost oferit un guvern condus tot de cei care au creat nenorocirea de azi și, drept candidat la alegerile prezidențiale, din partea puterii de ieri și de azi, un puturos disprețuitor, un mic escroc al discursului, un golănaș abia ridicat, mahmur, de la masa de joc, din tavernă, de pe terasa celor pe care îi doare-n fund de lumea asta.

Atât s-a putut.

Ce va fi? Dumnezeu cu mila! Eu nu știu.