REVOLTA TĂCUTĂ A MAMELOR: „Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”
Sfâșietoare, veche de când mă știu, de când îi știu pe-ai mei și pe părinții lor cel puțin, o frază străbate timpul românesc și memoria noastră copleșitor, aproape cât ar putea pedepsi sufletele noastre chiar bunul Dumnezeu: „Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”. În tot circul politic al ultimilor ani, românul cinstit, muncitor, care respectă legea a devenit ținta disprețului celor care trăiesc bine speculând pârtia largă de corupție, hoție și analfabetism pe care o întrețin politicienii, cei stăpânind cu cinism treburile țării.
Iar românul nu mai are în putere decât, atunci când își amintește, acest simbol dureros, această revoltă tăcută a mamelor, această nedumerire retorică tulburătoare: „Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”.
Este revolta mamelor noastre, mamelor României tăcute, cele care construiesc, chiar și din umilința sărăciei și disprețului politicienilor și statului, construiesc trudit leagăne pentru copii, haine de vreme rea și povești oftate dar cu final fericit.
Rar se ridică ele să spună ceva, pentru că au tot timpul dus în întregime în copii, în plămădirea viitorului, au toată energia dusă în efortul de supraviețuire într-o lume care le refuză decența vieții, au cuvintele și bucuria uscate în buza unei coji amare de pâine.
Mai ieri, răspunzând unei întrebări cretine a unui sprijinitor de microfon TV, pusă să comenteze circul politic și mizeria benchetuitorilor din fruntea țării, o femeie îmi aducea aminte de acea revoltă tăcută, nesfârșită, spunând totul: „Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”. Atât.
Nicio așezare lingvistică românească, nicio retorică stilată nu pot cuprinde, în atât de puține cuvinte, atâta suferință, atâta deznădejde, atâta revoltă înăbușită, atâta istorie a umilinței trăite în gospodăriile oamenilor simpli dintr-un popor nefericit.
„Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!” – atât poate spune o mamă, o bunică; la puținele secunde pentru această rostire se rezumă tristețea ucigătoare a unor oameni pedepsiți pentru faptul că trăiesc în România și sunt cinstiți, pentru că muncesc, pentru că își respectă semenii și îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că nu-și doresc de la viață decât puțină tihnă și un blid de mâncare mai bună pe masă, și copii sănătoși care să aibă un viitor mai bun.
În fața nesimțirii strigătoare la cer a politicienilor români, a slujbașilor statului care se cred împărați din dosul odihnit al fotoliilor lor, a oamenilor legii care condamnă fără milă sărăcia dar preaslăvesc și absolvă de orice vină avuția, indiferent de unde vine ea, în fața unei societăți în care prostul fără școală e rege, mamele României, atunci când sunt întrebate cum se vede lumea dinspre ele, au același strigăt mut: „Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”.
Pentru că ele nu înțeleg cum ar putea un om să fie atât de lacom, atât de murdar și cinic încât să nu țină seama de nimeni și de nimic în lupta sa pentru a aduna încă mai mult doar în propriu-i folos. Ele nu înțeleg „cum Dumnezeu îi lasă sufletul!” pe mai-marii țării să le lase familiile în foame, frig și suferință, în condițiile în care ei au mai mult decât trebuie chiar și unui om cu stare.
„Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”, spune o mamă trecând mai departe spre nesfârșitele ei griji de fiecare ceas, îngropându-și neputința într-o supra-omenească determinare de a rezista mizeriei, golăniei, corupției și de a-și împlini un rost mai presus de înțelegerea celor care și-au luat puterea speculând, cinic, tocmai această nefericire.
Îngropați într-o viață de huzur ale cărei resurse sunt tocmai din palmele trudite ale acestor mame supraviețuind inexplicabil sărăciei, un Ciolacu, un Iohannis, un Cîțu, un Hunor, un Bogdan, un Simion, un Cioloș și un aproape oricare altul din politica românească nu înțelege întrebarea, pentru că trăiesc toți într-o bulă a prosperității din bani publici și consideră că e de datoria unui popor întreg de fraieri să le mențină această viață boierească fără să existe obligația de a da înapoi ceva, de a da socoteală pentru ce primesc.
„Nu știu cum Dumnezeu îi lasă sufletul!”…
Nici eu nu știu, mamă, știu doar că poporul acesta nu scapă de blestemul lipsei de suflet care împărățește, pentru că în fruntea lui sunt mereu niște derbedei care nu vor să audă de tine.
Credit imagine: altarulcredintei.md
