Revenirea acasă a Sandei Nicola

„Ce chip frumos”, exclamă fetiţa şi mângâie coperta cărţii. Privirea caldă a Sandei Nicola însufleţeşte hârtia într-un fel care atrage atenţia copiilor. „E un chip perfect pentru televiziune” i s-a spus la BBC School, în 1997, copilei de atunci. După două decenii de jurnalism tv de mare clasă, Sanda Nicola revine la Deva cu o nouă „Carte de identitate”, un volum care a cucerit ţara datorită sincerităţii şi curajului unei femei care vorbeşte deschis despre traumele copilăriei, rănile deschise de părinţi şi fricile cu care a plecat de acasă să-şi facă un nume bun, în lume.

„Te iubesc şi mă bucur că te văd în fiecare zâmbet al copilului meu” îi scrie Sanda într-un mesaj mamei sale. Cei care îi cunosc viaţa şi au cartea, tresar uimiţi, pentru ca apoi să citească: „Nu glumeam, nu mă ameninţa nimeni cu pistolul la tâmplă. E concluzia la care am ajuns după ani întregi de conflicte, înstrăinare, reapropiere, apoi iar stare de război şi tot aşa… Nu am uitat nimic, nu am iertat chiar tot, dar am căutat să înţeleg motivele din spatele acţiunilor care m-au rănit atât de tare”. Ani în şir copilul din Sanda şi-a purtat rănile în lume: „M-am temut mereu că nu merit să mi se întâmple lucruri bune, pentru că nu sunt destul de deşteaptă şi nici frumoasă, că n-am carte cât ar trebui şi nici tată, că nici cu maică-mea nu am o relaţie cum trebuie şi că dinţii sunt strâmbi… şi atunci munceam până la epuizare, ca să mă conving pe mine că sunt demnă să trăiesc câte o porţie de succes.”

La 40 de ani, devenită mamă a unei copile superbe şi o femeie puternică, Sanda Nicola ridică către lume un chip împăcat şi un suflet vindecat. „Sunt Sanda Nicola, astăzi într-un echilibru pe care sper să am înţelepciunea să-l păstrez. Sunt Sanda Nicola şi sunt conştientă că oricând recidiva e posibilă dacă nu ai grijă. Sunt foarte emoţionată – deşi credeam că o să reuşesc să imprim o stare de relaxare aici, acasă. Cu fiecare kilometru parcurs în Ardeal, se modifică accentul şi devine imposibil să mai vorbesc ca la televizor, dar trag nădejde că aţi venit să mă întâlniţi pe mine aşa cum sunt”, le spune jurnalista devenilor veniţi să o asculte la evenimentul de lansare a volumului „Carte de identitate”.

Sanda Nicola este cunoscută telespectatorilor români – a prezentat ştiri, emisiuni tv sau a transmis de la evenimente care au marcat cursul lumii.

Sanda a muncit la cele mai importante televiziuni ale ţării, dar a fost corespondent şi pentru televiziuni cunoscute din străinătate precum Aljazeera English şi France 24. Acum e live, la Deva.

Îi stau alături două dintre fostele ei profesoare de la Colegiul Naţional Decebal Deva, ambele emoţionate.

„Diriga” Viorica Ciucian a umplut cu notiţe cele câteva pagini albe de la finalul cărţii: „În fiecare capitol, Sanda încearcă să se împace cu ea şi chiar spune la un moment dat: „Eu mă duc spre mine”.

Ăsta e marele ei merit, că a reuşit să facă pace cu ea şi, dacă în „Provinciala”, a plecat de acasă plină de complexe, de frici, Sanda revine acum împăcată cu ea însăşi, alături de un soţ care îi e mereu aproape, de prietenii care i-au rămas din tinereţe. Ajunge la nişte concluzii referitoare la părinţii, la generaţia mea, la felul în care am trăit în comunism şi are dreptate! Eu mereu spun că a fi părinte e cel mai greu lucru din lume şi îţi trebuie şcoală, ca să poţi fi un părinte bun. Cred că cuvintele care o caracterizează sunt iertare, iubire şi vindecare. Aşa a venit Sanda acasă şi m-au impresionat cuvintele ei adresate mamei: „Te iubesc şi mă bucur că te văd în fiecare zâmbet al copilului meu”, spune „diriga”, cu glasul tremurând de lacrimi. Este aceeaşi profesoară care, mărturiseşte Sanda, a ajutat-o în liceu să se rupă de casă: „Nu ştiu câţi profesori, câţi dascăli, care la rândul lor sunt părinţi, îşi asumă o asemenea responsabilitate, de a ajuta un copil să fugă de acasă. A fost incredibil pentru mine!

Pentru că şi doamna dirigintă a beneficiat de comportamentul de rebelă care confundă lucrurile. Îmi pasam toate supărările cu mama asupra femeilor care şi-au dorit să mă ajute, orice ajutor trezea în mine o revoltă: „Nu tu trebuie să mă ajuţi! Nu un om străin trebuie să mă ajute!” Aceeaşi profesoară a vorbit despre marea bucurie a unui cadru didactic care vede cum un elev îşi depăşeşte dascălul: „Bine ai venit acasă, Sanda! Mă bucur că suntem lângă tine, mă bucur că am avut o asemenea copilă şi elevă şi îţi doresc: „La mai departe!”. Şi, ca să nu zici că nu am fost deloc în spiritul latinic, o să spun aşa: „Ave, Sanda, amici te salutant!”

Cariera de jurnalist a Sandei începe în anii de liceu, când scria primele articole în publicaţia „Noduri şi semne”,  revista Colegiului Naţional Decebal. Profesoara Daniela Teodoru i-a deschis atunci drumul către jurnalism, iar acum a venit vremea să citească şi o carte semnată de fosta sa elevă. „E altceva când trebuie să aşterni ceva pe hârtie, iar cuvântul scris să penetreze un public care, zic eu, e totdeauna mai select şi mai selectiv. Aici e marea reuşită a cărţii, pentru că este o carte foarte bine scrisă, foarte bună! Se citeşte cu sufletul la gură! Are un stil care se apropie de stilul jurnalistic, un stil foarte puternic, foarte alert – nu apuci să respiri. Cartea are o structură care alternează planurile temporale într-un mod ameţitor. De exemplu, drumul spre sala de gimnastică e întrerupt de o mulţime de evenimente din viaţa ei, de drame şi tragedii. Găselniţa asta scriitoricească mi s-a părut extraordinară.

Nu apuci să te plictiseşti! Te năuceşte de cap cu trăirile ei şi viaţa asta de jurnalist”, explică Teodoru unui public care va citi în carte despre un jurnalist care se descurcă magistral în Beirut, în vremuri de criză deşi nu cunoaşte pe nimeni; Sanda care transmite altfel de informaţii din Vatican, la moartea papei; care îndură bătaia pe străzile Bucureştiului pentru un reportaj despre oamenii străzi; Sanda care, la Londra, stă în ploaie şi în apa care trece de glezne pentru a le spune românilor că britanicii au decis să părăsească UE; Sanda care, între două live-uri, deschide cartea de rugăciuni şi se roagă pentru tinerii arşi în tragedia de la Colectiv; Sanda care e acolo unde: „planeta intră în breaking news”.

Plină de emoţii, privind la chipuri cunoscute şi îndrăgite, Sanda glumeşte: „De ce ţi-e mai frică, nu scapi! Sunteţi oamenii ăia care te urmăresc pe vecie! Şi-n fundul pământului te găsesc! Oameni fără E-uri! Asta-i marea calitate! (…) M-aţi trimis în lume cu conştinţa faptului că ţara asta este o mare familie, că oamenii din jur îmi sunt o mare familie.” Într-un colţ de terasă, Vladimir Brilinsky se agită şi nu îşi găseşte locul. Sanda recunoaşte că „sunt produsul prietenilor mei”, la fel de degajat cum îl recunoaşte pe Nunu Brilinsky de tată de suflet, un om alături de care au crescut generaţii de tineri.

Pentru Nunu, Sanda e acolo, mereu lipită de sufletul, gândurile şi chiar remuşcările sale. L-am provocat să scrie şi a scris: „Lansarea de sâmbătă a coincis cu eliberarea pe care mi-o doream de mai bine de douăzeci de ani. La început, mai des, apoi cu trecerea anilor şi cu aşezarea lucrurilor pe făgaş normal, mai rar, acest coşmar mă urmărea obsedant. Momentul acela când, prea brutal, prea nemilos şi prea arogant, am izgonit-o la propriu, pe Sanda, înapoi la Bucureşti. Momentul acela când i-am aruncat bagajele dincolo de uşa radioului din Orăştie şi i-am zis că nu mai am nevoie de ea, m-a durut enorm. Ştiam că trebuie să plece înapoi, ştiam că, dacă cedez sufletului meu care dorea să o strâng în braţe de bucuria revederii şi să o ţin lângă mine, numai a mea, numai la Orăştie, numai la radio, – lucru pe care în meschinăria mea ascunsă chiar îl doream-, îi făceam Sandei rău. Şi a plecat şi coşmarul a rămas şi odată cu el remuşcările. Douăzeci de ani şi mai bine. Şi a venit această zi în care copilul izgonit atunci, se întoarce acasă şi nu oricum, ci pe un cal alb şi frumos ca în poveşti, cu un soţ înţelept şi iubitor, cu o mândreţe de copil cum doar în picturi celebre mai vezi şi cu o carte scrisă.

O carte fabuloasă, plină de adevăr şi iertare. O carte a sincerităţii absolute, prezentată într-un decor pe cât de inedit pe atât de potrivit.

O aveam în mână, era o carte parcă desprinsă din cărţile mele nescrise, era cartea de care aveam nevoie pentru a mă elibera definitiv şi fericit de un coşmar de două decenii. Atunci, m-am iertat şi eu, liniştit şi mulţumit.”

De-a lungul căutărilor, când umbla „brambura prin viaţă”, Sanda ajunge şi la Dumnezeu, unul cu „un grozav simţ practic” şi simţul umorului : „E şi perseverent Dumnezeul meu. Dacă n-ai priceput de prima oară, te caută mai târziu, poate te-ai copt în răstimp şi de data asta te prinzi.” Prietenii, duhovnicul „cu alură de rock star” şi psihologul „postitor, spovedit şi împărtăşit” devin, peste ani, reţeaua de suport a Sandei Nicola. Aceiaşi prieteni, care în ciuda distanţei, au păstrat-o în gânduri şi i-au aplaudat apariţiile la tv. Pentru că, odată ce o cunoşti, copila teribilă a transmisilor tv e de neuitat. La Deva, Sanda a vorbit despre Călin Stănculescu, Bibanu pentru prieteni, cel care i-a vorbit ardeleneşte, răspicat, cel care nu a ezitat să îi îndrepte drumul rătăcit. L-am provocat şi pe el să-i scrie Sandei: „Sanda… Sanda poate să facă ce vrea, când vrea, cu cine şi unde vrea. Ce i-o fi luat atâta să scrie? De fiecare dată când ne întâlnim e ca şi cum ne-am fi văzut ieri, e ca atunci când te ciocneşti de soru-ta-n oraş şi tu ai lăsat-o acasă. Sunt sigur că oraşul ăsta şi tatăl comun sunt de vină. Despre Nunu însă, într-o altă corespondenţă. Deva în sanscrită înseamnă oraşul zeilor. Nu am verificat informaţia din trei surse, însă vă pot spune cu certitudine că eu pe Zeiţă am văzut-o la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea.”

Decanul de vârstă al presei hunedorene a vorbit şi el: „Sanda – cea mai frumoasă apariţie la televiziune, din Deva (…) Oameni buni! Ne aflăm în prezenţa şi salutăm aici cel mai bun ziarist contemporan ridicat din Deva. O spun sincer: altul nu cunosc şi n-am să uit cât trăiesc reportajele Sandei de la TVR, mai ales cele din momentul aderării României la UE”, spune Nicolae Stanciu.

Monica Florescu, de curând şi Giurasa, şi-a amintit de anii de liceu, când bobocii de-a IX-a priveau cu adoraţie la absolvenţi precum Sanda, care scriau la revista şcolii şi lucrau în televiziune. „Să tot fie vreo 22 de ani de când o cunosc pe Sanda. Şi dacă ai cunoscut-o, e greu să scrii despre ea. În primul rând că te aştepţi să-ţi critice scriitura. Apoi că nu ştii de unde şi cu ce să începi! N-am fost cele mai bune prietene, nu ne-am jurat prietenie eternă, însă cumva, viaţa ne-a adus împreună în momente cheie. Despre “Carte de identitate” pot spune că mi s-a zbârlit părul în secunda în care am aflat că Sanda a scris o carte.

Şi asta pentru că, vedeţi dumneavoastră, generaţia noastră, cei născuţi ’78 – ’80 adică, am fost o generaţie specială. Nişte copii cu nevoi emoţionale speciale, cu trăiri intense, mult prea intense uneori, şi, majoritatea dintre noi, mult prea greu, destul de târziu şi cu sacrificii mari ne-am găsit locul şi rostul în viaţă! Şi m-am temut că despre asta e cartea ei şi că mă voi identifica acolo, în nişte poveşti care prea seamănă cu ale mele. Da, ale mele, alea despre care mereu mi-a fost frică să scriu. Şi da, îţi trebuie esenţă concentrată de curaj să scrii aşa! S-au spus multe lucruri frumoase despre scriitura Sandei, a copilului ăsta ajuns om mare, dar eu am să spun din suflet că, aşa cum Sanda a fost cea care mereu ne-a unit şi ne-a ţinut unii lângă alţii, „Carte de identitate” e glasul unei generaţii, venit chiar din adâncul ei! Pentru că Sanda a fost sufletul unei generaţii!”

Mai demult, într-o bucătărie din Deva, îmi petreceam nopţile sfârşitului de săptămână povestind până în zori cu fata care pleca într-o noapte, cu trenul spre Bucureşti, ca să ajungă, în tricou, la o probă la PrimaTV. După 20 de ani, am vorbit despre reuşita ei viaţă: „Cartea asta nu e doar despre Sanda. Este o carte despre curaj, unul imens pe care nu mi-l pot închipui – să stai în faţa unei oglinzi, aşa cum eşti tu – cu bune, cu rele – şi apoi să întorci oglinda către lume. E o luptă în ea, cea mai grea luptă – lupta cu tine însuţi. Sanda povesteşte despre lupta asta, despre toate temerile, fricile ei, despre nopţile de nesomn, despre sarcina pierdută, despre pierdere şi regăsire. Şi lupta ei pare cu atât mai frumoasă şi mai grea cu cât are loc într-o lume în care oamenii se luptă de obicei împotriva altor oameni – nu pentru a fi mai buni, ci doar mai vizibili, chiar dacă grămada pe care stau apoi e clădită din cadavre.”

Sute de volume s-au vândut la Deva şi mii în ţară. În finalul volumului, am citit crezul Sandei – acela că ţara se schimbă odată cu întoarcerea la părinţii şi bunicii uitaţi, deveniţi un electorat prea uşor de manipulat: „Mulţi dintre noi cred că pentru a schimba ţara trebuie să ieşim în stradă. Eu cred că mai întâi trebuie să ne întoarcem acasă.”

Cartea Sandei e un dar pe care trag nădejde că voi şti să-l folosesc. În schimb, i-am dăruit Sandei un medalion în care sticla colorată de Murano întruchipează un peştişor. Şi Sanda, a înţeles că e vorba de peştişorul din cartea ei: „În avionul în care eram cu preşedintele Iohannis am realizat că fetiţa mea se va naşte în Zodia Peştilor. Uau! Exact ca tat-su! Exact ca sora mea! Ca Nunu! Atunci mi-am dat seama că toţi oamenii care mi-au păzit spatele de-a lungul timpului sunt din Zodia Peşti. Şi scriu în carte că mi se pare că au făcut o echipă de ştafetă în viaţa mea: sora mea care are grijă de mine până pe la 12 ani, când ea pleacă la facultate, apoi Nunu care mă ajută şi mă învaţă meserie, o meserie care mă duce la Londra, unde îl întâlnesc pe colegul Liviu, care a devenit soţul meu. Acum în viaţa mea este Agnes. E copilul meu, dar eu nu o pot privi aşa: ea e maestrul meu! În fiecare zi învăţ ceva de la ea. Cu siguranţă, Agnes m-a pus să fac cartea asta! Agnes mă pune să fac turneu ăsta şi e destul de cooperantă să facă drumurile astea împreună cu noi. Ce pot să îmi doresc?! Încă un copil! De când am născut-o, mă gândesc ce i-aş putea oferi ca să-i uşurez viaţa. Ce ţine de acumulări materiale îşi va face mai uşor decât mine şi va risipi poate mai puţin decât mine. Dacă e ceva cu care să-i fac viaţa faină, e un frate sau o soră, cu care să aibă relaţia aia de tovărăşie pentru totdeauna.”

Nu e uşor să înţelegi un jurnalist, să ştii ce-l motivează să-şi facă meseria, să meargă pe teren, să transmită din cele mai cumplite locuri. E dificil să te pui în locul jurnalistei, pe care un telefon din redacţie o mobilizează la orice oră şi o trimite aiurea, în lume. Câţi dintre voi înţelegeţi cu adevărat pasiunea pentru o slujbă care te pune în faţă cu cei mai frumoşi oameni ai lumii, dar îţi cere să vorbeşti şi cu criminali, cu hoţi, cu pleava lumii? Câtă teamă să nu greşeşti, să nu ruinezi destine, dar şi câtă forţă arunci într-o viaţă care are un alt ritm în fiecare zi?!  Sanda a găsit în ea resursele să-şi facă bine meseria, să fie femeie, mamă şi să relateze cu sinceritate despre propria viaţă: „Ai nevoie de tot curajul din lume ca să-ţi priveşti în adâncul sufletului şi, mai ales, să-ţi laşi semenii să privească odată cu tine”, scrie fostul om de live al Antenei 1, Gabriela Mărginean, care a citit cartea în câteva ore. „Am fost tristă să-i aflu suferinţele copilăriei, umilinţele îndurate ca jurnalist, preţul imens plătit pentru reuşite. Am cunoscut-o puţin mai bine, înainte de a-şi pierde băiatul. Apoi am vorbit de suferinţa ei cumplită. Citindu-i “Carte de identitate”, am retrăit alături de ea multe dintre durerile tinerei, femeii, omului, jurnalistului din ţara noastră. Dureri ferecate cu zeci de lacăte în adâncul sufletului. Dar, Nu. Nu am plâns la toate astea. Am plâns atunci când Sanda a reuşit să fie pe deplin fericită. Când a adus-o pe lume pe Agnes şi toate lacătele care-i ţineau sufletul prizonier s-au rupt. Şi, Da. Am mai plâns atunci când s-a întors la mama ei. O carte despre Iubire, Iertare şi Credinţă. Mulţumesc, Sanda Nicola!”

Când eu am ajuns la lansarea cărţii, am socotit că sunt bine pregătită pentru că aveam la mine un pachet cu şerveţele de hârtie, pe care le-am împărţit cu generozitate în sală, inclusiv autoarei. „Nu vreau să fie o carte tristă”, mărturiseşte Sanda. Nici nu este.  „Carte de identitate” stârneşte lacrimi pentru că sinceritatea jurnalistei atinge sufletul şi îl tulbură până în rădăcini. Răscolite în cititori, emoţiile se cer exprimate, iar unora lacrimile şi îmbrăţişările ne sunt la îndemână. Cartea Sandei este o carte care nu trebuie uitată, ci urmată, precum spunea şi profesoara Daniela Teodoru: „Este o carte a triumfurilor personale. Nu e o carte a nefericilor, ci o carte a victoriei. Sanda a avut de luptat şi cu lumea asta aiurea în care trăim cu toţii, dar şi cu demonii interiori. E o scriitură frumoasă şi o carte pe care aş putea, foarte bine, să o folosesc la elevii mei (…) Cred că ei vor fi un public doritor şi cred că ei sunt ţinta principală. Triumfurile Sandei nu trebuie să rămână ale ei (…) din cartea asta rămâne un model de comportament care trebuie să se multiplice. Dacă reuşeşti să ajungi cu cartea asta la tineri, i-ai câştigat! Şi atunci, triumfurile Sandei vor deveni ale generaţiei viitoare, ale ţării ăsteia în care ne chinuim să mai punem ceva să nu se dărâme!”

 

 

Laura OANĂ