Regele Mihai și „Clasa Palatină”, în județul Hunedoara (IV)

Un pelerinaj de trei zile, pe „firul de aur” hunedorean al Istoriei Românilor, la Ulpia Traiana – Hunedoara – Ghelari – Orăștie – Deva – Brad – Țebea

În perioada studiilor liceale, Principele de Coroană Mihai I de România și „Clasa Palatină” au efectuat mai multe călătorii de studii, în diferite regiuni ale României. Una dintre expedițiile memorabile s-a desfășurat, în urmă cu exact 85 de ani, pe meleagurile Județului Hunedoara, în perioada 10-21 iunie 1935.

Mentorul acestor „lecții de sinteză”, geograful și profesorul Ion Conea, a consemnat călătoriile hunedorene într-o veritabilă „cronică”, editată sub titlul „Cum învață a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai” (București, Editura „Cartea Românească”, 1936). Având ca temei această prețioasă mărturie documentară, vom încerca să redăm cititorului episoadele periplului hunedorean al „Clasei Palatine”.

Îmbarcată în „Trenul regal”, în dimineața zilei de 10 iunie 1935, clasa de liceu a viitorului rege sosea pe pământ hunedorean, la Hațeg, localitate unde și-a fixat baza de plecare în excursiile de studii din Țara Hațegului, Valea Jiului și Munții Retezat. Itinerarul primelor opt zile a vizat următoarele destinații: străvechea biserică de la Densuș, fosta reședință a Generalului Henri Mathias Berthelot din localitatea omonimă, biserica medievală de la Sântămăria-Orlea, orașul Hațeg, Mănăstirea Prislop, Poarta de Fier a Transilvaniei, Monumentul de la Zeicani, zona minieră a Văii Jiului, unde tânărul prinț a înmânat ajutoare populației nevoiașe, precum și un traseu montan în lungul văii Râului Bărbat, până la Baleia și Tulișa. Peste tot, vlăstarul regal s-a bucurat de o caldă și entuziastă primire din partea populației. 

Ziua a IX-a, 18 iunie 1935: Cu istoricul Constantin Daicoviciu, în capitala Daciei Romane, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Printre nestematele istorice ale ținutului hațegan și ale României, se remarcă, prin semnificația lor, vestigiile fostei capitale a Daciei Romane – Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De aceea, era de la sine înțeles ca locul în care s-a pus piatra unghiulară a formării poporului român, să fie cuprins în orarul „Clasei Palatine”. Însă, Principele Mihai mai vizitase acest sit, înainte cu un an, în 1934, împreună cu tatăl său, regele Carol al II-lea, cu prilejul redeschiderii șantierului arheologic.

Dis-de-dimineață, în acea zi de marți, 18 iunie 1935, „echipajul” palatin purcede în mijlocul ruinelor metropolei antice întemeiată de împăratul Traian, pentru a audia magistrala lecție-model, de la acela „care de zece ani dezgroapă ruinele Ulpiei Traiane” – profesorul Constantin Daicoviciu. Înainte de lecția propriuzisă, moștenitorul tronului îi înmânează distinsului istoric un ajutor din economiile proprii, în valoare de 100.000 lei, pentru susținerea cercetărilor arheologice.

„Plecăm pe un timp posomorât, spre Sarmizegethusa. N-am făcut nici 5 km şi începe o ploaie năpraznică. Nu mai cad picuri, ci pare că fire lungi de apă curg, fără încetare, de sus, dintr-un izvor nesecat… Avem impresia că înotăm prin apă şi că maşina de abia îşi taie drumul prin ea. Totuşi, ce repede aleargă! E la volan, Măria Sa. Privim spre Munţii Retezatului şi nu vedem nimic: s-au îngropat în nouri şi în potop. Şi totuşi, când ajungem în Sarmizegethusa, nu mai plouă. Şi lume multă e la porţi, îmbrăcată în haine de sărbătoare. Intrăm, pe poarta Muzeului, în curte. Pe Marele Voevod (Mihai), cum sare din maşină, îl întâmpină profesorul Daicoviciu… Principele Moştenitor îi întinde un pachet: – «Domnule Profesor, vă dăruiesc o sută de mii de lei de la mine, pentru continuarea săpăturilor». La orice se aştepta profesorul Daicovici, numai la asta nu. De două ori emoţionat, drept aceea, urează bun sosit şi mulţumeşte, în foarte frumoase cuvinte, pentru darul Prinţului…”.

„Trecem la vizitarea ruinelor. Mai întâi, la Amfiteatru şi după aceea, la For, la Templul Augustalilor, la zidul oraşului vechi. Explicaţiile, pe măsura în care vizităm săpăturile, se deapănă pe firul unei perfecte lecţii-model… Ce sunt ruinele arheologice? Cum se formează aceste ruine? Cum erau oraşele antice şi cum, cele medievale? Pentru ce erau ele înconjurate cu ziduri puternice?… Ce ştim despre istoria acestui oraş (antic)? Cine l-a întemeiat?… Motivarea acestei aşezări… Care erau ceremoniile ce se desfăşurau cu ocazia întemeierii unui oraş roman? Sfârşitul oraşului Sarmizegethusa Ulpia Traiana. Soarta lui după părăsire… Însemnătatea ştiinţifică şi naţională a descoperirii ruinelor Sarmizegethusei romane… Iată «firul de aur» al lecţiei despre fosta capitală a Daciei Romane”.

În expozeul său, Constantin Daicoviciu îi transpune pe tinerii învățăcei, în lumea din urmă cu optsprezece veacuri, purtându-i cu „ochii minții” în tribunele amfiteatrului, la spectacolele de circ sau luptele cu gladiatori, în for și în temple, pe zidurile fortificației ori pe ulițele metropolei romane. Rezultatele descoperirilor arheologice le sunt prezentate la muzeul local. Și, tot acolo, printre artefacte, vor susține lucrarea de control cu privire la Ulpia Traiana.

„Lecţia se desfăşură ca o poveste fermecată, pe firul căreia s-au prins toate gândurile şi inimile. Între timp, însă, şi cerul s-a răzbunat. S-au risipit norii spre zări şi din nou e vreme splendidă. Părăsim, ca nişte pelerini îngânduraţi, săpăturile şi trecem la muzeu, unde, rând pe rând, cercetăm: statuile, obiectele de ceramică, monedele, statuetele şi obiectele de lut ars… Copiii intră într-o sală a muzeului, orânduită şi aranjată astăzi pentru a se face, în ea, lecţiile. Se dă de scris subiectul: «Ce am învăţat despre viaţa romană, la Ulpia Traiană Sarmizegethusa?»”.

Între timp, profesorul Daicoviciu îi lămurește, cu argumente științifice, pe dascălii „Clasei Palatine” asupra localizării celeilalte capitale, cea a Daciei preromane, Sarmizegetusa Regia: „Spune domnia sa, «…scriu istoricii noştri, în manuale, ca şi în studii de specialitate, că aici, pe locul pe care este aşezată această Grădişte, ar fi fost Sarmizegethusa lui Decebal. Lucrurile stau, cu totul altfel. Nimic nu s-a găsit, aici, înainte de noi, şi în săpăturile pe care noi înşine le întreprindem aici, de unsprezece ani de zile, nu s’a găsit nimic care să ne îndreptăţească să bănuim, măcar, că în acest punct ar fi fost capitala lui Decebal. Vom avea ocazia să v-o arătăm pe aceea, în Munţii Orăştiei, deci departe de aici, peste câteva zile. Pentru noi, specialiştii, un lucru care este absolut sigur – Aici am avut numai capitala Daciei Romane… Dar, acolo în Munţii Orăştiei, unde vom merge la burgurile dace, vom discuta mai departe problema»”.

La încheierea vizitei, întreaga populație a satului, împreună cu pruncii, îl înconjoară cu afecțiune și curiozitate pe viitorul rege, spre a-l vedea și saluta.

„În poarta muzeului, pe unde vom ieşi noi acum, a umplut lumea drumul. E ca o mare de capete. E zi de lucru, dar şi-au luat oamenii lucrul pentru câteva ceasuri şi au venit, de la câmp, să-l vadă pe «Fiul Împăratului». S-a deschis poarta şi, înainte de a porni noi, lumea dă buzna şi umple curtea muzeului. Copiii satului se îmbulzesc, în jurul maşinii Măriei Sale, voind parcă s-o ia cu asalt, cu stăpân cu tot. În mulţimea de lume care dă asaltul la mașină, iat-o şi pe bătrâna Muntean Maria, de 65 de ani: «– …Doamne! Da’, fain ficior!»” Şi, după o clipă de tăcere admirativă, cu ochii ţintă la el, izbucneşte din nou: «– Doamne, ţâne-l, că fain mai e!». Bătrâna îşi făcuse loc prin gloată, ea ştie cum, şi izbutise să prindă clipa fericită, să-l vadă de aproape şi să-l privească în ochi… Maşina îşi taie cu greu loc, prin mulţimea care o acoperă cu urale şi, la volan cu Măria Sa, porneşte vijelioasă, spre Poarta de Fier”.

Dar nu avea cum să știe, viitorul rege, că ultima sa vizită în fosta capitală a Daciei Romane o va intreprinde la senectute, după 62 de ani, în 1997, împreună cu Regina Ana…

Un viitor rege, „descălecat” la… prășit cucuruzul, în lanul Anei Lăsconi din Sân-Petru

Au prânzit pe plaiurile pitorești de la limita cu Banatul, în Poarta de Fier a Transilvaniei. Neavând timp și pentru siestă, se întorc la Hațeg, dar, în vecinătatea gării, atât Marele Voievod de Alba-Iulia, cât și ortacii săi palatini, împreună cu toată suita, sar în ajutorul truditei localnice Ana Lăsconi, la săpat cucuruzul.

„Înapoierea la Haţeg se face devreme. Lângă gară chiar, săpa de două zile la porumbi o femei sărmană – Ana Lăsconi din comuna Sân-Petru. Ne pomenim cu Voievodul şi clasa toată, în faţa generalului Grigorescu. «– Domnule General, vrem să ajutăm la săpat acestei femei!» Pe loc, se trimite după sape pe la gospodarii periferici ai acestui cunoscut nouă sat-oraş, care este Haţegul, şi, după nici o oră, Voievodul şi cu toată suita, şi colegii, săpau de zor, în rând cu Ana Lăsconi, ca la o clacă patriarhală în satele româneşti. Nu sunt ei chiar aşa de meşteri, e drept, la săpatul porumbului, aceşti clăcaşi ai Anei Lăsconi, dar treaba merge totuşi strună, vreme de un ceas şi jumătate. Biata Ana priveşte şi aproape că nu pricepe. Mai dă şi cu sapa, dar mai mult stă din lucru. Se uită la Voievod şi mai că nu-i vine să creadă: «Să fie, oare, Împăratu’ ăl mic, copilul ăsta care dă cu sapa în ogorul meu?» Ba, priviţi-o, a prins femeia curaj şi vine lângă Voevod: «– Da, să-ți arăt eu, Măria Ta, cum să dai mai bine!» Și Voievodul se opreşte o clipă şi ia seama în ce chip poartă femeia sapa, şi cum face ea cuibul de pământ în jurul firului de cucuruz. Şi, iniţiat, începe iar. Dar n-apucă să dea de două ori şi retează un cuib întreg de fire de păpuşoi. Râde Voievodul, râde toată lumea, râde şi Ana Lăsconi. După o oră şi jumătate, cu cămaşa udă leoarcă,… clăcaşii se retrag în cabine şi se aştern pe canapele: «Vai, ce-am muncit!»”.

Rămas bun, Hațeg!, pășind pe covor de iarbă și flori, sub ramuri de finic…

În aceeași zi, către seară, populația orașului Hațeg a organizat, în cinstea viitorului suveran, ceremonia de bun rămas. Următoarele etape de pe „ruta de marș” a periplului hunedorean al „Clasei Palatine” urmau să se consume, la: Hunedoara, Ghelari, Orăștie, Deva, Brad, Țebea și în Munții Orăștiei.

„Totuşi, programul zilei de astăzi încă nu e terminat. În adevăr, mâine de dimineaţă vom parăsi Haţegul, ca să trecem la Deva sau la Orăştie. De aceea, Marele Voievod trebuie să-și ia rămas bun de la Haţeg. Va merge, deci, peste o jumătate de oră, însoţit de colegi şi profesori, să asiste la o slujbă religioasă, la biserica ortodoxă. Tot oraşul, iată, e pavoazat cu cetină, ramuri de stejar şi fag şi steaguri, iar pe strada ce duce la biserica ortodoxă, s-a aşternut, în tot lungul, iarbă de curând cosită şi flori. Străzile sunt împodobite cu ghirlande de flori şi arcuri de triumf. Toate şcolile şi toată suflarea Haţegului, de la copilul cel mai mic care poate merge, au ieşit să întâmpine pe «Împăratul ăl mic, care mâine ne părăseşte». Cercetașii, înşiruiţi de o parte şi alta a drumului, salută cu braţul ridicat, în uralele entuziaste ale mulţimii. Voievodul se scoală şi rămâne tot timpul în picioare (maşina merge tot timpul, «la pas»), primind, în felul acesta, calda manifestaţie de dragoste care i se face, manifestaţie care-l mişcă în chip cu totul deosebit. Lumea râde de bucurie şi aplaudă zgomotos, ori de câte ori Voievodul, zâmbind mulţumit, salută cu mâna sus.

În biserică, după un scurt Serviciu Divin, Măria Sa dăruie suma de 15.000 de lei pentru copiii săraci ai oraşului. Cu greu, poate ieşi din biserică, asaltat de lumea care vrea să-l vadă şi să-l privească de aproape. Şi iar, de la biserică şi până la gară, aceeaşi manifestaţie: lumea aruncă flori spre maşină, aplaudă zgomotos când îl vede ridicându-se şi salută voios pe toată lumea, cu mâna sus… Cercetaşii şi toată lumea, într-un glas, cântă «Trăiască Regele!» Lacrimi în mulţi ochi.

– «Ce zici, Măria Ta?», întreabă generalul Grigorescu, când ajungem în gară.

– «Ce să-ţi spun, mi-a plăcut mult, mult!»…”.

Ziua a X-a, 19 iunie 1935: Palatinii în excursie prin „Cetatea fierului” – Hunedoara și cu „trenul cel mic”, la pădurenii din Ghelari

Miercuri, 19 iunie 1935, „Trenul regal” părăsea gara Hațeg, pentru o escală de câteva zile, în stația de cale ferată Orăștie. Din noua „bază”, „Clasa Palatină” avea prevăzute în program, „lecții de sinteză” la: Hunedoara, Deva, zona Bradului, Ținutul Orăștiei și Cetățile dacice din Munții Șureanu.

În timp ce trenul „gâfâia” către Orăștie, automobilul „Dodge” i-a dus pe palatini, din Hațeg, prin Silvașu de Jos, la Hunedoara, în „Cetatea fierului”.

„Plecăm spre Hunedoara, devreme, la ora 6. Coborâm din tren, să mergem la maşină. În dosul gării, unde ea ne aşteaptă, surpriză: interesându-se de ora plecării Voievodului, cercetaşii Haţegului s-au sculat cu noaptea în cap şi au venit cu toţii să-l salute. Îi oferă un frumos buchet de trandafiri şi-l roagă să semneze în «Cartea de aur a Cohortei». În uralele cercetaşilor,… automobilul regal porneşte spre Hunedoara. Trenul va porni şi el, îndată, spre Orăştie, unde va trebui să fim şi noi diseară. Trecem prin oraşul Hațeg şi pornim a urca înălţimile care-l străjuiesc dinspre miazănoapte, spre Silvaş… Dar din Silvaş, n-o mai luăm spre stânga, spre Mănăstirea Prislopului, ci ţinem drumul drept înainte, spre nord-est…

Nu după mult timp, coborâm în Hunedoara. Arcuri de triumf, ghirlande de flori şi verdeaţă, încunună străzi ca nişte punţi aeriene. Parcă s-au luat la întrecere localităţile prin care trecem: care să-l primească mai frumos şi mai bine pe Voievod. E greu de spus câtă dragoste i-au stârnit în suflet aceste entuziasmante primiri şi cât sentiment românesc i-a umplut pentru totdeauna inima, mulţumită lor”.

Primul punct din program este alocat unei interesante lecții despre „nașterea fierului”, ținută între cuptoarele, șarjele și furnalele Uzinei de Fier din Hunedoara.

„La Hunedoara, vizităm mai întâi Uzinele. Explicaţiile, date în timpul vizitării uzinelor de către directorul lor general, una din persoanele de care Măria Sa s-a ataşat în chip deosebit în cursul celor două săptămâni de carte şi de excursii, explicaţiile acestea, deşi cam tehnice…, l-au interesat în chip deosebit pe copilul-principe, aşa cum îl interesează pe Dânsul, totdeauna, toate cele de ordin tehnic… Şi Voievodul face ochii mari, când află că Minele de la Ghelari au fost exploatate încă din vremea Romanilor: s-au găsit, în galerii, scule şi lămpi din argilă, lăsate de muncitorii romani care au lucrat odinioară în ele, iar pe pereţii galeriilor, s-au descoperit diverse insigne, care aminteau nu numai numirea de pe atunci a galeriei, ci şi numărul legiunii sau al centuriei din care făcea parte echipa de lucrători… Dar, nu putem reproduce aici întreg firul prea interesantei lecţii de metalurgie. Vom menţiona, însă, că explicaţiile acestea erau date, bineînţeles, pe viu, adică ele însoţeau, pas cu pas şi minută cu minută, întregul proces metalurgic la a cărui desfăşurare asistam. A fost una din şedinţele şi asistenţele practice, ca să spunem aşa, cele mai interesante şi care a captat, de la început până la sfârşit, atenţia şi interesul Marelui Voievod, care mereu cerea lămuriri complementare, ca să prindă cât mai bine cele ce i se expuneau… A gustat, cum spun, aşa de mult, lecţia – şi cea practică şi cea orală – despre Uzinele care mâine vor fi una din pârghiile de susţinere naţională a Statului de cârma căruia El va ţine!”

Cel de-al doilea popas în Hunedoara a avut loc, în incinta Castelului Corvinilor, un bun prilej pentru a-i afla, pe îndelete, povestea din gura profesorului Constantin Daicoviciu.

„E ora 12. Vizităm castelul cu de-amănuntul. Impresionează sălile spaţioase, impresionează turnurile, pictura, camera de tortură etc., şi impresionează întreagă monumentalitatea acestui edificiu. La intrarea în el, în faţa lui, mai bine spus, stă aruncată peste apa Cernei, la mare înălţime, falnica ghirlandă a podului… Şi pe cât de mult impresionează înfăţişarea castelului, când îl priveşti de undeva din apropiere, de atâta te impresionează împrejurimile, când le priveşti din turnurile castelului, până departe în zări”.

„Coborâm în curtea lui interioară, unde, aşezaţi pe iarbă, copiii ascultă explicaţiile teoretice complementare. Povestea castelului: originea lui, schimbările prin care au trecut arhitectura şi înfăţişarea lui prin veacuri, întâmplările şi faptele mai importante petrecute în interiorul sau sub zidurile lui, toate se deapănă şi trec ca într-un film, pe sub ochii minţii copiilor. Şi astfel, trec încă două ceasuri…”.

La prânz, îl au ca amfitrion pe directorul general al Uzinelor de Fier ale Statului, o prezență agreabilă și bine documentată. În timpul mesei, istoricul Daicoviciu aduce vorba despre localitatea Ghelari și despre o inscripție romană descoperită acolo, „…care, vorbind de nu ştim ce personagiu născut la Ghelari în vremea când Romanii stăpâneanu şi exploatau minele de fier de acolo, se exprimă cu privire la acel personagiu aşa: «Natus ibi, ubi ferrum nascitur» («Născut acolo, unde se naşte fierul»), adică în Ghelariul de astăzi”. Cele aflate l-au însuflețit pe tânărul Principe Mihai, determinându-l să schimbe orarul zilei în favoarea unei excursii la Ghelari.

„După masă, ne poartă spre Ghelari «trenul cel mic». E iarăşi o excursie pe care n-o poţi uita. Am umplut şi ziua de astăzi, aşadar, într-un chip care ne mulţumeşte de tot… Domnii Daicoviciu şi Gheorghiu, dezgropătorul Ulpiei Traiane şi directorul Uzinelor, se întrec în a lăuda frumuseţea drumului până la Ghelari. Drumul prin munţi ţine 16 km. Trecem prin satul Găvajdia, apoi, tot pe vale, trenul suie mereu, spre apus. În pereţii împăduriţi ai munţilor, se despică necontenit, în dreapta şi în stânga deopotrivă, văile micilor ape care dau în Cerna, pe lângă a cărei albie trenul suie mereu, spre apus. În staţia Ghelari, ne dăm jos şi mergem sus, la mine. Altă oră de explicaţii şi de atenţie încordată pentru copii, după care coborâm şi pornim înapoi, pe o vreme splendidă, pe valea fermecată. Oprim puţin în Hunedoara şi, luându-ne rămas bun de la prietenii pe cari, în frunte cu directorul general al uzinelor, ni i-am făcut aici, pornim spre Orăştie. Soarele coboară spre apus şi arama lui aprinsă a început, deja, să incendieze vârfurile munţilor înconjurători”.

La Orăștie, nepotul regal, față în față cu statuia bunicului „Întregitor de țară”

Pe înserat, echipa „Clasei Palatine” adăstează la Orăștie. Aici, frumoasa primire oficială este făcută de autoritățile administrației locale, elevii școlilor, cercetași, acordându-li-se onorul de către o gardă a Regimentului nr. 92 Infanterie „Decebal”.

„Ajungem în Orăştie. În Piaţa „Regina Maria” din centrul orăşelului, aşteaptă şcolile, autorităţile militare, cercetaşele şi cercetaşii. Mașina opreşte lângă monumentul Regelui Ferdinand. Marele Voievod, primit cu urale, coboară şi strânge, pe rând, mâna primarului, a comandantului regimentului din localitate, apoi pe a cercetaşei Ileana Popa, care-i oferă un splendid buchet de garoafe roşii, apoi pe a cercetaşilor Mircea Lupaş şi Eugen Dobroiu, cari, de asemena, îi dăruie flori şi cuvinte de bun sosit. Marele Voievod aruncă, vădit mişcat, o duioasă privire spre chipul în bronz al Regelui Întregitor; apoi, suind în maşină, îşi ia rămas bun de la toată lumea, salutând cu mâna sus: «Sănătate»! E aproape seară, când ajungem în gara depărată cu trei km. mai la răsărit de oraş. Trenul, plecat şi el odată cu noi din gara Haţeg, azi dimineaţă, ne aşteaptă demult, în gara Orăștie. Ne primeşte ca un prieten drag, în amurgul ce se lasă pe valea largă a Mureşului. Dincolo de Mureş, spre nord, Munţii Apuseni se sting uşor în noaptea care cade, iar, spre sud, la fel, Munţii Sebeşului. Dacă vom mai sta mult pe aici, o să ajungem să credem că toată România e făcută numai din munţi. De zece zile, în adevăr, trăim numai între ei”.

 

Ziua a XI-a, 20 iunie 1935: Lecții despre trecut, în „cuibul de vulturi” al Cetății Deva și la Muzeul regional

În următoarea zi, liceenii palatini, în frunte cu Principele Mihai, aveau să urce pe Cetatea Devei, dar și în inima „Țării de Piatră” a Apusenilor, la Brad, Gura-Barza și Țebea.

„La ora opt dimineaţa, programul zilei ne poartă spre Deva. Drumul, de cca. 20 km., merge paralel cu linia ferată, pe Valea Mureşului, spre apus. Trecem pe lângă Simeria, cu uriaşa gară, staţie-răscruce de linii… Ne apropiem de Deva. În dreapta, ca o enormă vietate, se îndoaie, leneş, Mureşul… Probabil că, de pe aici, a pornit cântecul «Mureş, Mureş, apă lină!» Iată, colo, în marginea de miazănoapte a Devei, cunoscuta colină eruptivă, cea cu zveltă siluetă şi cu medievale ruine pe frunte, parcă stă să-i iasă înainte şi să-i închidă drumul. Dar, strecurându-se ca un şarpe printre ea şi Munţii Apuseni, Mureşul se duce drept înainte, să cadă în Tisa, pe un pământ străin”.

Orașul reședință de județ și-a întâmpinat viitorul suveran, într-o atmosferă cu adevărat festivă. Fiindcă nu era vreme de pierdut, s-au oprit direct la intrarea în parc, de unde au urcat pe creștetul Cetății, pentru ca, ulterior, să viziteze Muzeul de istorie.

„Deva ne primeşte în haină de sărbătoare. Toată populaţia, românească şi minoritară deopotrivă, salută cu egală dragoste şi egală bucurie trecerea Voievodului. Nu oprim nicăieri, ci trecem dea-dreptul la colina cu cetatea. Ne dăm jos din maşini, la grădina publică. Elevii şcolilor din oraş întâmpină cu urale şi buchete de flori pe Marele Voievod. Străbatem pe jos grădina publică, pentru ca, traversând-o, să începem a urca, din extremitatea cealaltă, colina istorică la picioarele căreia se întind, deopotrivă oraşul şi grădina. Drumul suie uşor, într-o serpentină care nu grăbeşte de loc. Iată-ne sus. Falnice ruine încunună creştetul colinei. După îngrozitoarea pustiire prin Ardeal a tătarilor, în 1241, s-a ridicat, aici, cetate, asemeni unui cuib de pasăre peste vârf de stâncă. Înalte şi falnice ziduri îţi sugerează falnica siluetă a cetăţii de pe vremuri”.

„Suim pe ziduri, dăm ocol ruinelor. Ne oprim, în extremitatea lor nord-estică, de unde ochiul prinde o superbă panoramă a Munţilor Apuseni. Rotim privirile spre sud şi prindem în ele Munţii Sebeşului. Iar, spre apus şi miazăzi, îndată de lângă colină, pleacă spre hotarul Bănatului şi spre Poarta de Fier, Masivul Poiana Ruscăi. Colţul lui de nord-est, adică acesta pe care-l avem noi sub ochi acuma, uite colo, aproape, are linia superioară tăiată aşa fel că încheagă perfect, ea şi muntele de sub ea, un chip de om cu mâinile pe piept, culcat pe spate. Prin părţile acestea, poporul spune că chipul acela de om, croit din trup de munte, este al lui Decebal, al cărui geniu tutelar a ţinut să vegheze şi după moarte, în această înfăţişare, asupra pământului şi poporului românesc. Acest amănunt, integrat în scurta expunere geografică a ţinutului de sub privirile noastre, impresionează mult mai mult pe Măria Sa şi pe ceilalţi copii, decât cele ce li se spun cu privile la meandrele Mureşului sau la originea colinei eruptive de sub noi:

– «Cum, Domnule Profesor, ăla e Decebal? Aşa aţi spus?»

– «Aşa crede poporul, copii, şi credinţa asta a poporului noi trebuie s-o cunoaştem şi s-o respectăm».

Urmează expunerea istorică, mai bine zis lecţia despre cetate, de ale cărei ruine nu ne mai săturăm privindu-le. După lecţie, le mai ocolim odată. Măria Sa ia o fotografie, care se va dovedi foarte reuşită. Apoi, coborâm”.

„Mergem la Muzeul Regional, unde, cu profesorul de istorie, se face o singură lecţie, combinată, asupra celor văzute la Hunedoara şi Deva. O mică pauză, în care se vizitează muzeul, după care urmează «teza» cu următorul subiect: «Ce am învăţat despre viaţa medievală şi începutul celei moderne, la Hunedoara şi Deva?» Ba, după aceasta, se mai face şi o lecţie de franceză: discuţie asupra aceluiaşi subiect. La ora 12:45, copiii răsuflă uşuraţi că au scăpat, în sfârşit, de corvoada lecţiilor unei zile, pe care la început o bănuiseră a fi de odihnă şi de pură excursie”.

 

„Descălecatul” unui viitor rege, în „Țara de Piatră” a Apusenilor, la Brad, Gura-Barza și pelerinajul la căpătâiul „Crăișorului Munților”, în Pantheonul din Țebea

După Deva, tot în aceeași zi de 20 iunie 1935, „Clasa Palatină” s-a îndreptat către orășelul minier Brad, pe traseul: Șoimuș, Chișcădaga, Băița, Ormindea, Dealu Mare, Luncoi. În satele din drum, sunt întâmpinați cu entuziasm de către localnici și elevi, „cu învățătorul și preotul în frunte”.

„Plecăm îndată spre Brad, cu maşinile. Iar prin munţi, cale de 40 de km. Dar, de data aceasta, călătorim prin munţi noi: Apusenii, munţii lui Avram Iancu, ai lui Horia, Cloşca, Crişan. Drumul ne poartă, drept spre nord. Unele sate se îngrămădesc, lângă drum, pe fundul văii; altele se ascund în câte un mic bazin; iar altele, în sfârşit, se caţără sus, pe câte o creastă, urmând şerpuirile acestora. E, parcă, alt duh, aici, şi o lume aparte. În marginea fiecărui sat, ne aşteaptă copiii de şcoală, cu învăţătorul şi preotul în frunte. Oprim mereu, pretutindeni, cu toate că e târziu şi mai e mult drum de făcut şi mai sunt multe de văzut, până diseară. Oprim, să se dea jos Marele Voievod şi să strângă mâna preotului şi a învăţătorului, în care timp, copiii şi femeile-l acoperă cu flori. Nu mai pridideşte cu buchetele şi cu maldărele de flori, câte i se dau. Dar, spuneam că, parcă-i un duh şi o lume aparte aici… Şi asta, la fel, pretutindeni, până la Brad, în toate satele”.

Nimeni din colectivul „Clasei Palatine” nu mai călcase pe meleagurile zărăndene ale Țării Crișului Alb. Cu atât mai mult, Principele de Coroană Mihai. Doar ce și-ar mai fi putut aminti că îi povestise bunicul său, Regele Ferdinand I „Întregitorul”, care a vizitat Bradul și Țebea, în contextul Serbărilor naționale din anul 1924, dedicate Centenarului nașterii lui Avram Iancu. Moții crișeni le-au organizat școlarilor palatini una dintre cele mai impresionante primiri.

„Şi astfel, după 40 de km de drum, un drum nespus de frumos, intrăm în Brad. Nu ştim dacă e o simplă părere a noastră sau e chiar aşa, cu adevărat: cea mai frumoasă primire, din toate câte ni s’au făcut, e aceasta! În tot cazul, cele mai multe şi mai frumoase flor, aici le-a primit Marele Voievod. Doamnele şi copiii, fetiţele de şcoală, mai ales, i-au umplut de câteva ori braţele. Mulţi, mulţi crini albi. S-a umplut maşina. E atâta freamăt şi entuziasm şi exuberanţă, că ai impresia a nu te găsi în Brad, în mijlocul unor Români cu suflet adânc şi tăcut cum e populaţia din Apuseni, ci parcă am fi descins, undeva în Oltenia, unde sufletul freamătă mai aprins şi mai viu decât oriunde”.

Ajunsă aici, „Clasa Palatină” vizitează Liceul „Avram Iancu”, unde admiră sculpturile din atelierul profesorului de desen Radu Moga-Mânzat, cel pe care Constantin Brâncuși îl considera „un artist mare și autentic”. Elevilor, dar și Principelui Mihai, le reține atenția „Bustul lui Crișan”, realizat în două exemplare, dintre care, unul urma să fie amplasat în fața liceului din Brad, iar cel de-al doilea, în incinta Societății Miniere „Mica”. Cu lucrările de artă ale lui Radu Moga-Mânzat, se mai întâlniseră sau erau pe cale de a le întâlni. Acestuia i se datorează: bustul lui Avram Iancu din Țebea – Baia de Criș (1934); basoreliefurile de pe soclurile Troițelor de la Mihăileni, Curechiu, Buceș, Vălișoara (1934); statuia lui Decebal din parcul orașului Deva (1937).

La prânz, „Clasa Palatină” s-a bucurat de ospitalitatea Batalionului nr. 11 Vânători de Munte „Hatmanul Luca Arbore” Brad: „Trecem la masă, la Cercul militar. – «Da, bune fragi mai cresc în Apuseni!», observă, mâncându-le cu poftă la desert, Măria Sa”. Nici oștenii brădeni și, cu atât mai mult, nici vlăstarul regal, nu ar fi bănuit că, peste doi ani, în 1937, vor avea șansa reîntâlnirii, la Sinaia, cu ocazia Depunerii Jurământului de Credință față de țară, de către tânărul, înălțat la gradul de sublocotenent pe atunci, Mihai de România!

Din Brad, la invitația directorului Societății „Mica”, ing. Ion Gigurtu, vor pleca la Gura Barza, spre a coborî, cu trenulețul minier, în adâncurile uneia din minele de aur.

„E târziu şi mai sunt multe de făcut. Plecăm, drept aceea, îndată după masă, să vizităm mina de aur (Gura) Barza. Cu trenul cel mic din vagonetele mărunte, descoperite, pătrundem în hruba în care, de milioane de ani, «se coace fabulosul metal». După explorarea şi pătrunderea în taina minelor, piticul tren ne aduce din nou «ad superos». În maşini, repede, şi pornim spre Ţebea”.

De la Gura-Barza, traversează din nou Bradul, pentru a merge în pelerinaj la „Pantheonul” din Țebea, unde, sub Gorunul lui Horea, odihnește „Crăișorul Munților” – Avram Iancu, împreună cu eroii neamului românesc. „În ceas se seară, pe tăpşanul acela sacru, când aurul apusului incendia munţii din jurul Ţebei”, lecția de istorie se petrecea, în spiritul comemorării unui secol și jumătate de la martirajul frângerii pe roată a lui Horea, Cloșca și Crișan.

„Drumul e frumos, pe valea largă a Crişului Alb. Ajungem în Ţebea, unde, în numele populaţiei din Zarand, o fetiţă urează Voievodului bun sosit şi-i oferă florile satului. Am oprit, în drum, lângă biserică. Suim la ea, îndată, pe tăpşanul care-o poartă. N-am să uit niciodată ce splendidă lecţie de istorie a făcut acolo, a vorbit, mai bine spus, profesorul Enache Ionescu. Îi vibra glasul de emoţie şi ochii îi jucau în lacrimi, vorbind Voievodului şi întregii asistenţe”.

„Sunt multe locurile şi punctele pământului românesc care pot fi socotite drept sanctuare ale istoriei şi ale naţiei româneşti, dar nu sunt multe acelea care să poată sta alături, să te impresioneze, adică, şi să-ţi dea aşa de mult fiorii sentimentului de Patrie, ca bucata asta de tăpşan, din faţa bisericii din Ţebea, pe care stau alăturea: Gorunul lui Horia şi Mormântul lui Avram Iancu”.

La întoarcere, se reculeg, cu toții, lângă Troițele-monument din Mesteacăn și Vălișoara. Cu prințul moștenitor la volan, până la Deva, traseul este schimbat, prin Săliștioara, Căinelu de Jos și Bejan. Învăluiți în lumina de jăratec a apusului, ajung la Orăștie, la adăpostul lor vremelnic staționat în gară – „Trenul regal”. După cină, le mai rămâne timp să creioneze calendarul zilelor ce vor urma.

„Pornim înapoi. Înainte de Brad, cu puţin, pe dreapta şoselei, o mare şi frumoasă troiţă… Oprim şi aici. Ne coborâm şi mergem la troiţă, cum am oprit şi am coborât pe Valea Jiului, lângă bustul generalului Dragalina. E una din cele 10 troiţe pe care, încă de anul trecut, le-au ridicat Românii ţinutului, la împlinirea celor 150 de ani de la Revoluţia lui Horea… Trecem, din nou, prin Bradul cel în sărbătoare şi cu temperament oltenesc şi luăm drumul care poartă spre Mureş şi Deva”.

„La Vălişoara, una din cele zece localităţi în care s-au înălţat troiţele amintite, lăsăm drumul din stânga, pe care am venit, şi o luăm pe cel din dreapta, mai scurt. Trecem acum prin alte sate. Iată-ne, la Mureş. Îl trecem pe pod, un pod uriaş, aproape, ca şi apa de sub el. În adevăr, Mureşul pare aici un fluviu adevărat: atâta apă poartă şi atâta impresie de forţă elementară dă celui ce-l priveşte! Şi curge, de parcă stă locului, aşa de încet. Trecem prin Deva, în soarele gata să apună. După un sfert de oră, cu Măria Sa la volan, coborâm în gara Orăştie… După masă, toată lumea e aşa de obosită, că trece îndată la somn. Pentru mâine, programul este cum nu se poate mai ademenitor: vizitarea Cetăţilor dacice de la Costeşti. Pentru pomâine, acelaşi drum, la Costeşti. Atâta ni s-a vorbit despre Costeşti şi Grădiştea Muncelului, că abia aşteptăm să ne vedem acolo. Comandantului Cohortei de Cercetaşi din Orăştie, care întreabă şi roagă pentru a doua oară să aprobe o şezătoare cercetăşească în onoarea Marelui Voievod, generalul Grigorescu îi răspunde că cercetaşele şi cercetaşii Orăştiei pot da această şezătoare, mâine, la ora 5 după masă, când Măria Sa se va înapoia de la Costeşti”.

Dar, despre „etapa dacică” a periplului „Clasei Palatine” pe meleagurile hunedorene, vom afla amănunte, în episodul următor.

 

Dorin PETRESC