Regele Mihai și „Clasa Palatină”, în județul Hunedoara (III)

În urmă cu 85 de ani, lecții de viață și omenie, în „Valea Plângerii” – zona carboniferă a Văii Jiului, și încercări de cercetași, în Munții Retezat

Ajuns la vârsta adolescenței, Principele de Coroană Mihai I de România a urmat cursurile liceale într-o formă de învățământ mai aparte: pentru vlăstarul regal, s-a decis înființarea „Clasei Palatine”, alcătuită din colegi aparținând diverselor medii sociale și etnii din țara noastră. Cu această „clasă”, viitorul rege a efectuat mai multe călătorii de studii, în diferite regiuni ale României, fapt care i-a facilitat o mai bună cunoaștere a geografiei, a istoriei patriei, precum și a realităților economico-sociale din teritoriu. Una dintre experiențele de neuitat le-a oferit „lecțiile de sinteză” desfășurate în Județul Hunedoara, în perioada 10-21 iunie 1935, respectiv excursiile „Clasei Palatine” prin: Țara Hațegului, Valea Jiului, Munții Retezat, Hunedoara și Ghelari, Deva și Ținutul Zarandului, Ținutul Orăștiei și Cetățile dacice.

Coordonatorul expedițiilor, geograful și profesorul Ion Conea, a întocmit o „cronică” a călătoriilor hunedorene întreprinse de „Clasa Palatină” în anul 1935, apărută de sub tipar cu titlul „Cum învață a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai” (București, Editura „Cartea Românească”, 1936). Având ca temei această prețioasă mărturie documentară, vom reînsufleți vocea cronicarului, încercând să dăm lumină și culoare memorabilului periplu hunedorean, de acum exact 85 de ani.

După cum s-a văzut în edițiile anterioare ale acestui articol, echipa „Clasei Palatine” a ajuns pe pământ hunedorean, la Hațeg, în dimineața zilei de 10 iunie 1935, după care a vizitat străvechea biserică de la Densuș, precum și fostul conac al Generalului Henri Mathias Berthelot din localitatea omonimă – Berthelot (fostă Fărcădinul de Jos). În zilele următoare, lecțiile s-au ținut la: biserica medievală de la Sântămăria-Orlea, lângă o Troiță din proximitatea Hațegului, la Mănăstirea Prislop, în Poarta de Fier a Transilvaniei, precum și la Monumentul de la Zeicani.

În cea de-a cincea zi – 14 iunie 1935, era prevăzută în program lecția de istorie la situl Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. Ruinele fostei capitale a provinciei Dacia Romană au fost vizitate, în chip frugal, „fără a fi și profesorul Daicoviciu de față”, ceea ce a determinat replanificarea lecției pentru o dată ulterioară.

Ziua a VI-a, 15 iunie 1935: Lecția de viață în „Valea Plângerii” – Marele Voievod Mihai oferă ajutoare locuitorilor săraci din Valea Jiului

După doi ani de la stingerea Marii Crize economice (1929-1933), efectele acesteia încă se resimțeau pe teritoriul României. Una dintre consecințe – șomajul – înregistrase cote îngrijorătoare, ceea ce submina stabilitatea vieții sociale. Fenomenul în sine, în asociere cu înmulțirea accidentelor de muncă, a condus, în dese cazuri, la escaladarea stării de nemulțumire a populației. Asemenea tensiuni s-au manifestat și în industria minieră, mai ales în sectorul carbonifer al Văii Jiului, așa-numita „Valea Plângerii”. Într-un atare context, considerând că nu forța, ci mila și grija pot alina greutățile poporului, Casa Regală, prin autoritatea Regelui Carol al II-lea, împreună cu guvernul liberal condus de premierul Gheorghe Tătărescu, au inițiat o serie de măsuri destinate ameliorării situației minerilor rămași fără locuri de muncă, între care și acordarea de ajutoare bănești. Astfel, în plin stagiu hunedorean „de carte practică”, viitorul rege – Principele de Coroană Mihai – a fost desemnat să purceadă, în mijlocul semenilor năpăstuiți din Valea Jiului, pentru a duce „muncitorilor ajutorul și cuvântul de îmbărbătare”.

„Azi (15 iunie 1935), Marele Voievod, însoţit de generalul Grigorescu şi de unul din colegii săi, Ionniţiu Mircea, a plecat la Pietroşani, să împartă ajutor minerilor fără de lucru, suma de 500.000 lei, pe care le-a adus-o de la Bucureşti. Patria, doară, nu e numai «bucata asta de pământ şi de eternitate» care se cheamă România, ci în imaginea ei mai intră, deopotrivă, şi poporul acesta, avut sau sărac, prins prin nevăzute rădăcini eterne în pământul ei, ca o pădure vie fără de moarte. Şi Regele (Carol al II-lea), drept aceea, ştiind că aproape de Haţeg – regiunea unde Fiul Său îşi va petrece cele două săptămâni de carte practică, se află şi bazinul carbonifer al Pietroşanilor – un fel de «Vale a Plângerii muncitoreşti», s-a gândit că nu stă bine ca Marele Voievod să treacă pe acolo, fără un semn al milei şi griji Regelui pentru muncitorii fără de lucru. Şi iată de ce, astăzi, deşi Pietroşanii nu intră propriu-zis pe teritoriul nostru de sinteză, Prinţul s-a dus să ducă muncitorilor ajutorul şi cuvântul de îmbărbătare al Părintelui Său…”.

„La Pietroşani, Marele Voievod a împărţit, în ziua de 15 iunie, ajutoare şomerilor şi populaţiei locale nevoiaşe, suma de 500.000 lei. Fotografia ni-l arată cum, ajutat de colegul său Mircea Ionniţiu, Măria Sa împarte ajutoare lucrătorilor… Femei sărace, şomeri, copiii orfani sărutau plângând mâna Vlăstarului regal, din care fiecare îşi primea direct ajutorul…”.

Dar, după reîntoarcerea la Hațeg, a survenit o neprevăzută schimbare de program în agenda Marelui Voievod Mihai. Drept urmare a gestului de mărinimie regală, o delegație din Petroșani, formată din „români patrioți în toate fibrele ființei lor”, respectiv „inginerii conducători ai minelor” și liderii de sindicate, sub călăuzirea preotului Duma, s-a prezentat la tânărul prinț spre a-și arăta recunoștința, învitând, de astă dată, întreaga „Clasă Palatină” la o insolită lecție practică, „…prin munţii, prin minele şi uzinele” Văii Jiului.

Ziua a VII-a, 16 iunie 1935: Un periplu de neuitat, prin „Țara aurului negru”, la Petroșani, în adâncul minelor de la Petrila și în sălbaticul Defileu al Jiului

Drumul reluat, în 16 iunie 1935, spre Petroșani a debutat cu un scurt popas, „în marginea Râului Mare”, la Subcetate, unde profesorul Ion Conea le-a explicat învățăceilor palatini importanța strategică de odinioară a Cetății Hațegului. Apoi, urmând pitorescul traseu rutier, prin Pui și Baru Mare, ajung în Pasul Merișor, care leagă Țara Hațegului de Depresiunea Văii Jiurilor.

„Pornim înainte, pe Strei în sus. Mânios mai coboară Streiul şi frumoasă mai e lunca lui! O vale adâncă, muşcată în cea mai dură rocă cristalină, străjuită dinspre răsărit de un mal de munţi, cu sate frumoase, risipite pe coaste sau strânse în câte o capcană de teren, când pe o parte, când pe alta… Drumul suie mereu şi ne înfundăm tot mai mult între munţi. Iată, intrăm pe Defileul Merişorului, cea mai lungă din porţi, dacă ne putem exprima astfel. A treia poartă de ieşire sau de pătrundere în Ţara Haţegului, care şi ea, drept aceea, ca şi celelalte, trebuia întărită. Iată-ne, în adevăr, trecând pe lângă satul Crivadia, pe care-l domină un muncel încununat în vârf cu o veche zidire numită «Turnul Crivadiei». Zidirea e destul de bine conservată şi a servit în vechime ca turn de pază a drumului care ducea din Haţeg spre bazinul Pietroşanilor şi, de acolo, prin pasul Vâlcanului, până în Oltenia… Suntem în inima defileului. Priveliştea muntelui, şi într-o parte şi într-alta, e dintr-acelea care nu-ţi mai satură ochii şi sufletul. Voievodul şi camarazii o gustă cu atâta nesaț, că parc-ar sorbi-o în piept odată cu aerul. Ne apropiem de Merişor, satul care a dat numele defileului: sat de munte, răsfirat pe coaste şi văi, înecat în mulţimea de pometuri de la care îi va fi venit şi numele. Se cunoaşte că aici este inima defileului şi după aceea că linia ferată taie satul de mai multe ori, aci afundându-se în tunele, aci aruncându-se peste viaducte şi dâmburi înalte, de pe care ochiul soarbe, în dreapta şi stânga, tablouri de o frumuseţe care te uimeşte…”.

Ajunși la Merișor (comuna Bănița), sunt întâmpinați de întreaga obște sătească: „Satul e lung şi întortochiat, ca şi şoseaua care se întoarce ca un şarpe prin el. La o răscruce, lume multă ne închide drumul. Multe fete şi femei frumoase. În mijlocul mulţimii, o figură de patriarh – bătrânul, dar încă vigurosul preot Saturn Izidor…

– «Măria Ta!», începe bătrânul, cu ochii în lacrimi, «nimeni nu vă vede pe Tine şi pe slăvitul nostru Rege, nimeni nu Vă vede aşa de rar ca noi, pierduţi în inimă de munte cum suntem, dar nici nu Vă iubeşte cineva mai mult decât noi…».

În jur, bătrânii şi bătrânele au lacrimi în ochi şi privesc pierduţi spre Voievod. Când preotul Saturn încheie cu urarea de sănătate pentru Rege şi Voievod, toată lumea izbucneşte în urale şi aruncă cu flori spre Voievodul care strânge, mişcat de-a binele, mâna părintelui. Au fost clipe din cele mai mişcătoare acestea de la Merişor…”.

Trecând de Bănița, cu cetățuia sa dacică, prin cătunul Dărăneștiului, automobilul „Clasei Palatine” pătrunde în Petroșani. Primirea, la porțile orașului, a fost cu adevărat demnă de un „fecior de împărat”.

„Iată-ne în Pietroşani. Toată lumea a venit să-l întâmpine pe Voievod, la intrarea în oraş, pe podul Jieţului. Urale, discursuri, ochi care-l privesc să-l soarbă şi flori multe. O bătrână în zdrenţe îl arată copilului, pe care-l duce în mână: «Iată-l, mamă, iată-l pe feciorul Împăratului, care ne-a dat banii, ieri». Dar, e prea multă lume. Ca la un meeting… Pornim pe jos, la sediul Societăţii Pietroşani, apoi la Uzine. Mulţimea creşte mereu. Unii aleargă din urmă înainte, să ajungă şi să-l vadă pe Voievod, alţii merg în pas cu noi, alţii dau buzna de pe lături spre noi, căutând pe Principe cu privirile”.

La uzinele miniere, vlăstarului regal îi este prezentată o prelegere asupra geologiei, geografiei și mineralogiei zonei. Ulterior, se îndreaptă cu toții, către Petrila, pentru a coborî într-una din minele de cărbuni!

„…Plecăm la Petrila, unde vizităm una din mine… Aflăm, de pildă, că rezerva totală de cărbuni din Valea Jiului se poate cifra aproximativ la 200.000.000 de tone, că anual se extrag în medie 1.500.000 de tone şi că, prin urmare,… bazinul Pietroşani poate alimenta România, pe 125 de ani de acum înainte!…”.

Lucrarea de control, dar și prânzul, au avut loc la Petroșani. Mai pe urmă, vor face o excursie prin Defileul Jiului, trecând de ruinele vechii granițe dintre Imperiul Austro-Ungar și Regatul României, pe la monumentul ridicat în cinstea memoriei Generalului Ioan Dragalina și Schitul Lainici. Ajung, chiar, până în coasta Olteniei, la Bumbești-Jiu.

„Ne înapoiem la sediul Societaţii, la Pietroşani, unde, într–o sală dinainte amenajată în acest scop, profesorul de fizică dă o temă scrisă, cu subiect din cele auzite şi văzute în mină şi uzine… După masa luată la restaurantul cu nume care ne aduce aminte de Bucureşti – «Gambrinus»,… pornim îndată, pe Jiu în jos, să vedem defileul, despre care mulţi afirmă că ar fi cel mai frumos şi mai sălbatic din toţi Carpaţii Meridionali. Mulţi din noi l-au mai văzut. Voievodul, însă, nu. Şi iată că-i place straşnic. Oprim mereu, să admire şi să ia fotografii. Oprim un sfert de oră, la punctul «Polatiştea», unde râuleţul cu acelaşi nume se aruncă în Jiu şi unde era vechea frontieră. Marele Voievod fotografiază sugestiva ruină a fostului pichet de graniţă, ca şi podul pe sub care apa Polatiştei se azvârle în Jiu”.

„Pereţii Văii Jiului stau parcă să se împreune, aşa de apropiaţi sunt unul de altul. Pornim înainte. E de o frumuseţe de basm, în adevăr, această vale a Jiului. Şi iată, ca un simbol neperitor, ridicat aproape de vechea frontieră, stă chiar pe malul Jiului, în punctul unde eroul General Dragalina a fost rănit, Monumentul acestuia. Fericit prilej pentru un scurt colloqvium asupra Războiului nostru de Întregire… Profesorul de istorie face o scurtă expunere asupra eroicei «Divizii de la Cerna» şi a comandantului ei, Generalul Dragalina”.

 

„Pornim înainte… Ajungem în Schitul Lainici. Era vorba, ca de aici, să ne întoarcem. Marele Voievod, însă, vrea să vadă defileul tot. Şi iată-ne, după trei sferturi de oră, la Bumbeşti, de unde prindem în priviri groapa depresiunii subcarpatice oltene, până dincolo de Târgu-Jiu… Pornim repede înapoi. Şi iată-ne, după o nouă vizionare de două ceasuri, a unuia din cele mai frumoase filme geografice româneşti, iată-ne, la ora opt, asistând la obişnuita partidă voievodală de volley-ball, pe terenul special amenajat din ţara Haţeg”.

Ziua a VIII-a, 17 iunie 1935: Călăuziți de Partenie Iovănesc din Hobița, în expediția cercetășească prin Munții Retezat, la Baleia

Orice adăstare a drumețului în Țara Hațegului ar fi o experiență neîmplinită, fără o incursiune pe coama Munților Retezat. Așadar, în zorii zilei de 17 iunie 1935, „Clasa Palatină”, în frunte cu liderul ei regal, pornea într-o autentică expediție pe Muntele Baleia.

„Vom merge astăzi sus, aşa dară, pe Muntele Baleia. E a opta zi de când suntem în Ţara Haţegului… De aici, din gara Haţeg, se vede foarte bine muntele în vârful căruia ne vom găsi, peste patru ore şi de unde vom privi spre Haţeg, aşa cum din Haţeg, privim acum spre el. E ora opt dimineaţa; cerul e limpede ca lacrima şi silueta munţilor se taie pe el cum nu se poate mai clară şi mai precisă. Iată, spre sud-est, ce bine se vede coridorul Merişorului, prin care Streiul scapă din munţi şi se aruncă în «ţară». Pe dreapta, adică spre apus de el, porneşte şi se desface impresionant «la formidabile muraille du Retezat». Prima ferestruire în lanţul lui, mai spre apus de aceea a Merişorului, şi care se vede iarăşi bine de aici, e defileul prin care scapă din munţi apa Râului Bărbat. Şi dincoace de el, tot mai spre apus, se vede un munte masiv, cu înfăţişare blândă şi care suie domol dinspre est spre vest. Parcă-i un plai întins, răsfăţându-se în soarele care-şi varsă acuma răsăritul pe pieptu-i. Acela-i muntele Baleia…

– «Toată lumea la maşină!» – se aude glasul lui (Gheorghe) Duşa, cel de serviciu astăzi. Iată-ne, dar, spre Baleia…”.

„Trecem prin Sfânta Maria Orlea, apoi prin Ciopeea, prin Ohaba de Sub Piatră. Lumea e toată la porţi, aplaudând cu nativitate, spontan, la trecerea maşinii din care Marele Voievod, în picioare, răspunde zâmbind, cu mâna sus. În dreptul şcolilor, copiii şi învăţătorii ţin flori într-o mână şi cu cealaltă salută cu pălăriile sus. Când ajungem în dreptul lor, oprim şi Marele Voevod se dă jos şi strânge mâna preotului şi a învăţătorului. Uneori, unul din aceştia spune câteva vorbe de bun sosit Măriei Sale; alteori, numai dă să spună, pentru că emoţia îi ineacă glasul. Marele Voievod zâmbeşte, ia florile care i se oferă, le strânge din nou mâna şi vine sus. În clipa plecării, copiii şi lumea dau buzna spre maşină şi aruncă flori deasupra, să cadă înăuntru – spre Copilul regesc, la vederea căruia multe din femeile bătrâne nu-şi pot opri lacrimile. Alt sat: Băieştii. Un arc de triumf, din flori şi ramuri verzi de mesteacăn, uneşte pe deasupra drumului primele două case din marginea satului. Primarul, preotul, învăţătorul, copiii – toată lumea – întâmpină maşina regală, care trece acum, pentru a treia oră, prin satele de pe Strei, şi a ajuns s-o cunoască toţi copiii de pe aici. Ajungem, acum, în Ruşor. Aici, arcul de triumf e din cetină. E satul în care, un document din 1398 pomeneşte de un cneaz Băsărabă. Iar se ridică în picioare Marele Voievod. Îl acopăr, deopotrivă, uralele şi florile aruncate de mulţime. Femeile, mai ales, se îmbulzesc spre maşină, voind să-l vadă şi să-l privească de aproape…”.

În tot locul, viitorul rege a fost primit în triumf, de către întreaga suflare a satelor hațegane din istoricul Ținut al Puiului.

„Ajungem în satul Galaţi, al cărui nume miră pe copii şi ne miră pe toţi: ca şi al portului de la Dunăre… Şi uitasem să spun: pe zidurile caselor, pe porţi, pe garduri şi oriunde a găsit gospodarul un loc mai curat şi mai potrivit, aproape fiecare om la casa lui a scris, cu var sau cu culoare roşie ori albastră, ba unii au scris chiar cu cărbuni luaţi din vatră: «Trăiască Marele Voievod Mihai!» sau «Trăiască Prinţul Mihai!» sau, pur şi simplu, cum vedem scris pe o poartă, cu var – «Trăiască Mihai!». Măria Sa râde cu poftă. Urmează, la rând, Puiul, un sat care nu mai e sat, ci e mai degrabă oraş sau, cel puţin, orăşel: localitate mare şi frumoasă. E numai lume, de o parte şi alta a drumului. În dreptul primăriei, mulţimea ne baricadează înadins drumul, ca să oprim. Multe autorităţi. În Pui, sunt mai multe şcoli, e judecătorie, notariat, sunt apoi destui oameni cu stare. Aşa că, Măria Sa, coborând din maşină, are de strâns mai multe mâini decât aiurea. Se îmbulzesc femeile şi copiii de şcoală să-l vadă pe Voievod, de-ţi vine să crezi că ar vrea să ieie maşina cu asalt. Întind mâinile spre Dânsul şi-i aruncă flori mereu… Suie în maşină cu noi, călăuză în plus, domnul Tiberiu Bocăneciu. Pornim. Trecem pe pod apa Râului Bărbat şi facem, după puţin timp, la dreapta, drept spre munţii din faţă. Drumul duce mereu, pe valea largă a râului… Iată, am ajuns în satul Râu Bărbat… E un sat foarte frumos, mai frumos decât multe din câte am văzut până acum şi din câte vom vedea până la plecarea din Ţara Haţegului. Case mari, învelite în ţiglă, cele mai multe. Uliţele, în schimb, întortochiate de parc-ar fi pâraie şerpuinde prin şes. Fiecare casă are grădină mare, plină cu pomi; şi în loc de garduri de lemn sau nuiele, toată curţile sunt împrejmuite cu ziduri de piatră de râu, tencuite. Toate casele albe, parc-ar fi acuma văruite. Apa Râului Bărbat se împarte, în dreptul satului, în două braţe care trec vijelioase prin el… Este, încă o dată, un sat nespus de simpatic, începând cu numele lui cel cu aromă de cronică şi sfârşind cu obrajii aceştia, ca piersica, ai copiilor cari se îmbulzesc să-l vadă pe Principele despre care învăţătorul satului le-a vorbit, încă de ieri, la şcoală. Maşina merge la pas, abea strecurându-se prin ei”.

„Dar iată, pe stâlpul de piatră al unei poti boiereşti, un băieţaş stă în picioare şi ţine în mână, în poziţie de drepţi, un steag în culorile naţionale, mare de două ori cât el. Marele Voievod… cere aparatul şi-l fotografiază el pe băieţaşul care l-a întâmpinat şi salutat în chip atât de original… După aceea, Măria Sa coboară din maşină şi dă mâna cu preotul şi cu învăţătorii, ba şi cu un bătrân simpatic, care împingea de zor mulţimea să-şi facă loc până la Marele Voievod”.

Din Hobița, li se alătură o călăuză de nădejde, „flăcăul Partenie Iovănesc”, cel căruia regele îi va păstra simțăminte de prietenie.

„Suntem în marginea muntelui, chiar acum, la intrarea în satul Hobiţa. E un sat mic, sărac, dar bogat în verdeaţă şi oameni frumoşi. Deşi, de aici începe panta, Măria Sa încarcă maşina cu încă un tovarăş de drum: e flăcăul Partenie Iovănesc, pe care zărindu-l prefectul şi recomandându-l Măriei Sale ca bun cântăreţ, Măria Sa opreşte şi-l cheamă sus, lângă dânsul. Îl înconjură cu toate atenţiile posibile. Ba încă, la o oprire în drumul spre vârf, îl pune să pozeze zâmbind, cu mâna în şold, şi-i face fotografia pe care, iată, o dăm aici. Partenie Iovănesc parc-ar fi de nobilă viţă veche, aşa de bine, aşa de frumos şi de adecvat ştie să se poarte în faţa Măriei Sale. Şi nu-şi pierde de loc firea, parc-ar fi prieten de când lumea cu Măria Sa. Nu aşteaptă să fie rugat de două ori şi porneşte a cânta o doină, de sună codrul. E cioban de meserie: cunoaşte şi iubeşte munţii ca pe fraţii de acasă”.

În amonte de Uric, de la stâna Marginea, Principele de Coroană Mihai, împreună cu colegii și dascălii din „Clasa Palatină”, însoțiți de autoritățile județene, au continuat „per pedes” expediția montană, către Baleia.

„Ne oprim să bem apă, la un izvor care tâşneşte din marginea drumului chiar, şi luăm o fotografie în grup lângă cel dintâi brad, despre a cărui graniţă inferioară, unde el se află în luptă cu fagul, unul din profesori spune câteva cuvinte copiilor. «Nu mai e mult.», spune Partenie Iovănesc. În stânga noastră, o poiană întinsă, cu stână la mijloc: «Îi spune Marginea.», ne informează, înainte de a fi întrebat, Partenie Iovănesc… Din Marginea, facem pe jos drumul… De aici şi până la Casa de adăpost – înălţată de secţia Haţeg a Turing-Clubului – mai sunt încă 5 km de drum… Dar nu casa de adăpost a Baleii e ţinta noastră pe ziua de azi… Noi, însă, trebuie să mergem de aici înainte pe jos şi să suim…, până sus la Izvorul Rece. Iar cărarea pe care mergem suie muntele pieziş. În uniforma de cercetaşi, camarazii Măriei Sale merg după dânsul, avându-l în fruntea coloanei. E o probă de alpinism din cele mai veritabile…

E după ploaie, cerul e fără umbră de nouri şi văzduhul e albastru şi curat ca lacrima sau, cum spune unul din colegii Voievodului, «ca ochii Măriei Sale». Şi totuşi, azi nu e cald – aşa cum te-ai aştepta pentru această zi de Iunie, – chiar la înălţimea aceasta de 1500 m, la care ne găsim acum. Am ieşit din brazi – «la gol», cum se spune. Facem ultimul popas la umbra de brad… Lăsăm umbra bradului şi pornim în sus, pe iarba de măstase a golului alpin.

– «Obosit, Măria Ta?», întreabă colonelul Pălăngeanu.

– «Da’ de unde! Ce vorbeşti?», şi coloana suie mereu…

Şi iată-ne, în sfârşit, la «Izvorul Rece». E un izvor puternic, ieşind de sub straşina unei lespezi de rocă cristalină, şi despre el se spune că ar fi cel mai rece din câte cunosc, în Carpaţi, turiştii noştri… Măria Sa, stergându-și fruntea, se aşază pe o stâncă ieşită ca o sprânceană de sub fruntea muntelui…”.

După un ceai reconfortant și o gustare „rustică”, încropită cu brânză de burduf, lapte dulce, lapte acru, mălai și… ciocolată, s-a desfășurat o mică lecție de istorie despre Muntele Tulișa. Între altele, profesorul Conea îi edifică pe elevii palatini asupra crâncenelor lupte desfășurate, aici, în Primul Război Mondial, dar și în legătură cu un hrisov aproape necunoscut, din anul 1520, emis de cancelaria domnească de la Târgoviște, cu ocazia încheierii unui tratat de bună vecinătate între domnitorul muntean Neagoe Basarab și voievodul ardelean Ioan Zapolya, cu ocazia trasării hotarelor dintre Țara Românească și Transilvania, hotare care treceau și pe la… Tulișa.

„Drept în faţa noastră, stă muntele Tulişa. Comunicatele oficiale din 1916, toamna, i-au pronunţat deseori numele, iar istoria Războiului de Întregire i l-a reţinut pentru totdeauna. Aduce la chip, culcat cum e în soare şi întins,… cu o imensă vietate care, lovită în grumaz de fierul vânătorului, a căzut învinsă pe brânci, cu botul întins pe labele dinainte. Se vede bine Crucea comemorativă a luptelor de care pomeneam şi care adună, pe fiece an odată, lumea satelor din jur la pioasa comemorare. Dar pe Tulişa, n-a trecut numai fulgerul luptelor din 1916, ci pe el a trecut, din vechi timpuri şi până azi, străvechiul drum care continua, în nord de Jiu, Pasul Vâlcanului – cel prin care totdeauna, fără întrerupere, şi pe deasupra graniţelor politice, neamul românesc de pe ambele versante ale Carpaţilor Jiului a fost în permanenţă legătură. Am semnalat, de altfel,… un fapt deosebit de important: că la cele două extremităţi ale acestui drum transcarpatin, adică în satele care stau în ele ca la nişte capete de poduri peste munte, se întâlnesc şi astăzi familii cu numele de «Băsărabă» – descendente din Basarabii cei amintiţi în documente pe la 1398 şi cari, din satele Ruşor şi Paroş, au trecut pe versantul sudic, în Oltenia. Dar nu numai atât: există un document din 1520, al cărui original slavon se păstrează, astăzi, la Muzeul Bruckental din Sibiu, şi în care se arată cum, în acel an, oamenii domnului Munteniei Neagoe Basarab şi ai voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, suindu-se pe Munţii Lotrului la Câineni, au pornit de acolo spre apus, «tot din vârf în vârf, şi au tras hotarul dintre Ardeal şi Oltenia, până la Porţile de Fier, tot pe culme. Când trece la apus de Jiu, documentul arată hotarul trecând «pe muntele Tulişei»…”.

Oamenii voievodului ardelean au fost, așa cum o mărturisește amintitul hrisov, „nemeșii Hațegului”: Cândreș Ianoș și Cânda Lațco, Sărăcin Freanți din Răchitova, Zlaști Petru din Mujina, Miclăuș din Tuștea, Iacov din Râu Bărbat, Stanciul din Mățești și Iancul din Săcel.

Apoi, sub comanda Principelui de Coroană Mihai, a avut loc o solemnitate a Cercetașilor, prilej cu care, s-a rostiti „Legea cercetașului”.

„Închipuiţi-vă acum, în acest cadru de magnifică natură, în mijlocul căruia te simţi parcă evaporându-te spre Dumnezeu, închipuiţi-vă o şedinţă cercetăşească, în care sunt citite, ca o pagină de Evanghelie dinastică, rândurile lui B. Powell: «Emotions de scouts»…”.

În drumul de coborâre de pe Baleia, la puntea de peste Pârâul Sohodolului, hațeganii și momârlanii din satele mărginașe le-au pregătit surpriza unei petreceri câmpenești de toată pomina.

„După două ore de coborâş greu, ajungem, flămânzi din nou, la punte. E bine c-am flămânzit, fiindcă, pe masa întinsă cât ţine puntea, ne aşteaptă toate bunănăţile muntelui: brânză de burduf, fragi, păstrăvi… Devorează, Măria Sa, ceapă cu mămăliguţă caldă, de-ţi face poftă… A venit de jos, din satele de sub munte, o mulţime de lume: femei, copii, bătrâni, să-l vadă pe Măria Sa… Şi a fost, astfel, masă mare. Partenie Iovănesc a cântat din frunză şi din fluieră… La patru şi jumătate, plecăm: pe jos până la «Arsuri», şi de acolo, mai departe, cu maşinile. Coborâm încet, nu numai pentru că aşa e prudent pe un drum cu pantă de munte, ci şi pentru că ne pare rău să ne despărţim violent de peisagiile fără păreche de frumoase, pe care le vom purta totdeauna sub pleoape. Munţii, acuma, dispar mereu, unii după alţii, în fundul zării, pe măsură ce ne cufundăm în depresiune ca într-o apă… Vârfuri din zare pier din vederea noastră şi rămân în lumea lor de cer, iar noi, coborând, ne aducem tot mai mult aminte că suntem pământeni…”.

Replierea către Hațeg îmbracă atmosfera de tabără școlară, iar localnicii din satele aflate în drum îl întâmpină pe vlăstarul regal ca pe un fiu de împărat. La Pui, un prinț – Mihai de România și un ciobănaș hațegan – Partenie Iovănesc, își iau rămas bun, aidoma unor vechi prieteni.

„Şi iată-ne, astfel, coborând în Hobiţa. Măria Sa şi colegii au cântat tot timpul, în picioare, «Marşul Cercetaşilor» şi «Pe-al nostru steag», acompaniaţi de Partenie Iovănesc. La intrarea în Hobiţa, în marginea drumului, un bătrân agită într-o mână o ramură de mesteacăn verde, ţinând căciula în cealaltă. Îşi exprimă şi el, cum poate, bucuria că vede pe Prinţul Moştenitor. De mult ce ne place atitudinea lui, oprim puţin. «Să trăiască Împăratu’ al Mic!», strigă bătrânul, cât poate. Ştiţi cine era bătrânul? Era Mihăiasă Iosâv… Ne bucură deopotrivă pe toţi noul titlu cu care Măria Sa merge astă-seară la Haţeg… Oprim în Hobiţa, să se dea jos Partenie Iovănesc; dar Partenie nu vrea; spune că vrea să meargă, măcar până în Pui, în tovărăşia Măriei Sale, şi că de acolo, s-o întoarce el şi pe picioare, la Hobiţa. S-a strâns tot satul în jurul nostru. Bătrânii şi bătrânele hobiţene îl indiviază pe drept cuvânt, pentru această cea mai frumoasă zi din viaţa lui.

La Pui, oprim. Lăsăm aici mai mulţi tovarăşi din localitate, care ne-au însoţit sus, şi-l lăsăm şi pe Iovănesc. Măria Sa şi colegii se despart de el cu o vădită părere de rău. Emoţionat, dar fără pic de stângăcie în gesturi şi atitudine, Iovănesc ia drepţi în faţa Principelui: «Să trăieşti, Măria Ta!», şi până să-i întindă Prinţul mâna, i-o întinde el pe a lui şi Prinţul i-o stânge ca pe a unui prieten intim: «Să trăieşti, Iovănesc, şi când oi mai veni prin locurile astea, am să trimit după tine, să ştii!». Şi astfel, ia sfârşit ziua cea mai frumoasă din viaţa lui Partenie Iovănesc, cel din Hobiţa de sub Tulişa Haţegului.

Din Pui încolo, am vrea să mânăm mai repede, că e târziu, dar nu se poate: azi a fost zi de târg la Haţeg şi e plină şoseaua de căruţe şi de lume care se întoarce de la târg. De departe, la vederea maşinii pe care acum toată lumea o cunoaşte, oamenii opresc carele şi se descoperă la trecerea Principelui, care trebuie să stea mereu în picioare, fiindca toată lumea strigă într-una că vrea «să-l vadă pe El».

– «Frumos e maică, trăi-l-ar Dumnezeu!» – nu mai puţin ştim de câte ori am auzit cuvintele acestea, pe care acum, la toate opririle în drum, le auzim mai de multe ori ca oricând… Într-un loc, în marginea satului Ohaba-de-Sub-Piatră, un grup de femei şi copii bat furtunos din palme, când trecem, şi aruncă după noi cu flori. A fost cu adevărat o zi de soare, de cântec şi poezie”.

Alte etape ale periplului „Clasei Palatine” pe meleagurile hunedorene le vom urmări, în episoadele următoare.

 

Dorin PETRESC