Regele Mihai și „Clasa Palatină”, în județul Hunedoara (II)

Față în față cu istoria neamului românesc, la Sântămăria-Orlea, Hațeg, Mănăstirea Prislop, Poarta de Fier a Transilvaniei

Înființată în anul 1932, pentru a-i asigura educația liceală principelui moștenitor Mihai de România, „Clasa Palatină” a efectuat numeroase călătorii de studii în diferite regiuni al României, printre care și în locurile istorice ale județului Hunedoara. Acele „lecții de sinteză” i-au facilitat viitorului rege, prin experiența la fața locului, o mai bună cunoaștere a geografiei, istoriei, precum și realităților țării.

Coordonatorul expedițiilor, geograful și profesorul Ion Conea, a întocmit o veritabilă „cronică” a călătoriilor hunedorene întreprinse de „Clasa Palatină” în 1935, apărută de sub tipar cu titlul „Cum învăța a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai” (București, Editura „Cartea Românească”, 1936). Cartea, ajunsă o raritate bibliofilă, surprinde lecțiile de sinteză desfășurate în Județul Hunedoara, în perioada 10-21 iunie 1935, respectiv excursiile „Clasei Palatine” prin: Țara Hațegului (10-14 iunie, 18 iunie), Valea Jiului (15-16 iunie), Munții Retezat (17 iunie), Hunedoara și Ghelari (19 iunie), Deva și Ținutul Zarandului (20 iunie), Ținutul Orăștiei și Cetățile dacice (19 și 21-22 iunie).

Având ca temei această prețioasă mărturie documentară, vom reînsufleți vocea cronicarului, încercând să dăm lumină și culoare memorabilului periplu hunedorean, de acum opt decenii și jumătate. După cum s-a văzut într-o primă parte a acestui articol, echipa „Clasei Palatine” a ajuns pe pământ hunedorean, la Hațeg, în dimineața zilei de 10 iunie 1935, după care a vizitat străvechea biserică medievală de la Densuș, precum și fostul conac al Generalului Henri Mathias Berthelot din localitatea omonimă – Berthelot (fostă Fărcădinul de Jos).

Ziua a doua, 11 iunie 1935: Vizita la biserica medievală din Sântămăria-Orlea și lecția despre orașul și Țara Hațegului

Pentru cea de-a doua zi, agenda „Clasei Palatine” avea prevăzute două lecții – prima, în incinta bisericii monument istoric de la Sântămăria-Orlea, iar cea de-a doua, cu referire la Hațeg și Țara Hațegului. Astfel, la 11 iunie 1935, dis-de-dimineață, fără a aștepta vreun sunet de clopoțel, clasa regală părăsea pentru câteva ore Hațegul, luând drumul spre Sântămărie.

Acolo, întregul efectiv al școlii din comună le face o primire entuziastă. Sfântul lăcaș cu origini cneziale este prezentat elevilor de reputatul istoric Constantin Daicoviciu, pe atunci conferențiar la Catedra de Antichități Clasice și Epigrafie a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj.

„…Intrăm în sat, la ora opt. Ne întâmpină, la poarta zidului care împrejmuie biserica, învăţătorii şi copiii de şcoală, toţi. Intrăm în curte, cercetăm cimitirul vechi. Măria Sa fotografiază de zor curioasa turlă a bisericii, din toate poziţiile posibile. (Dan) Cernovodeanu o desenează, aşezat pe iarbă, cum a desenat-o ieri şi pe cea din Dânsuş. S-a strâns întreg satul la biserică, în drum. Vine cineva şi ne spune că lumea cere să-l vadă pe Marele Voievod (Mihai). Însoţit de generalul Grigorescu, Principele se duce din nou la poartă. Un învăţător spune câteva cuvinte, după care lumea izbucneşte în urale şi-l acoperă cu flori. Se întoarce vesel şi cu braţele încărcate… Profesorul (Constantin) Daicovici face lecţia asupra exteriorului bisericii. Intrăm înăuntru. Aici, ca şi la Densuş, are, în adevăr, ce să-ţi aprindă şi să-ţi ţină trează curiozitatea: inscripţii cirilice aproape şterse, două straturi de zugrăveală, dintre care cel mai vechi a fost, sigur, de pictură bizantină…”.

Fără a zăbovi prea mult în fosta ctitorie a lui Cândea – Kendeffy, cu toții se repliază în localitatea-gazdă Hațeg. Precum o frescă răzbătând peste timp, rămâne și descrierea chipului edilitar al micului oraș: „De la gară, o stradă nouă – Mihai Viteazul – te duce drept spre nord, să treci Râul (Galbena) pe un pod de fier, îndată după care, pe dreapta, se înalţă Școala Comercială Superioară, unul din edificiile cele mai de seamă ale orăşelului. Trecem, după aceea, prin piaţă, destul de încăpătoare, pentru forfota de oameni, foarte numeroasă, care în fiece luni – ziua de târg a săptămânii – o umple ca o apă răscolită. Patru biserici, dintre care numai două româneşti, celelalte două, ungare, reţin privirile. Dăm apoi în „Strada Lungă”, care-şi merită cu prisosinţă numele, şi apucăm la dreapta, pe dânsa. Ai impresia că treci printr-unul din satele de pe Strei sau din cele dinspre Poarta de Fier (a Transilvaniei)…”.

„Pe o înălţime din nordul oraşului”, la marginea Pădurii Slivuț, lângă o troiță, s-a desfășurat lecţia de geografie și istorie despre oraşul şi despre Ţara Haţegului. Din acel loc panoramic, profesorul Conea desfășoară, celor de față, un tur de orizont:

„…Să venim la Haţegul din faţa noastră, pe care iată-l colo jos, la 320 de m. deasupra mării, tăiat în două de apa care, numită când Hăţegel, când Fărcădinul, când Galbina, vine dinspre apus, tocmai dinspre Poarta de Fier şi merge, trecând prin dânsul, să se unească cu Râul Mare colo mai spre răsărit, la Sfânta Maria Orlea. Am trecut prin el, adineaori, pornind din gară şi venind încoace, în căutarea locului unde acuma vom face lecţia despre Ţara Haţegului. Dinspre nord, îl păzeşte şi-l domină promontoriul acesta, pe care Munţii Poiana Ruscăi îl proiectează spre Subcetate, parcă spre a închide drumul Streiului spre Mureş. Din toate celelalte părţi, îl înconjură şesul, neted ca în palmă. Asta, însă, pe mică distanţă şi suprafaţă, pentru că şi într-acolo, domină mai din fund zidul munţilor… Coasta care-l domină dinspre nord şi de pe care privim noi acum e plantată cu pomi şi cu vii, iar creştetul i-l acoperă păduri vechi de stejar(…). Altimetrul nostru arată, pentru punctul în care ne aflăm, 420 m. Suntem, aşadar, exact cu 100 de metri mai sus decât oraşul. Îl privim, şi privim, de aici, toată Ţara Haţegului, cum am privi o apă stătătoare întinsă, de pe un mal înalt. Am venit azi, aici, pentru ca, rotindu-şi privirile peste tot, copiii să aibă ocazia a prinde, în aşa fel ca să nu mai poată uita niciodată, ce este aceea o «Țară» în înţelesul popular românesc, transmis de tradiţia noastră istorică şi adânc înrădăcinat în conştiinţa poporului…”.

Urmărind cu privirea conturul crestelor montane, viitorul rege compară mărețul tablou al depresiunii hațegane cu o citadelă naturală:

„– «Domnule profesor, îmi daţi voie să spun ceva?», se adresează Marele Voevod unuia din profesori…

– «Da, Măria Ta, spune».

Şi, întinzând dreapta spre miazăzi, Măria Sa o poartă în aer din direcţia Merişorului spre apus, peste linia Retezatului, apoi peste Poarta de Fier, apre apus; apoi peste masivul Poiana Ruscăi din nord şi, întorcând-o pe deasupra capului, o duce iar peste Munţii Sebeşului, în direcţia Pasului Merişor de unde a pornit, şi spune, frumos, vorbele lui Bălcescu: «Un brâu de munţi ocoleşte, precum zidul o cetate, toată această mândră ţară…»”.

În expozeul său, profesorul Ion Conea „…insistă acum mai mult asupra legăturii dintre geografia şi istoria ţinutului, mai bine spus asupra chipului în care conformaţia reliefului a dictat, mai mult sau mai puţin, istoria şi viaţa din trecut a regiunii…”.

Sub impresia magnificei priveliști, elevii devin de-a dreptul electrizați, în timp ce principele Mihai fotografiază unul dintre monumentele închinate eroilor Răscoalei lui Horea, fișând și câteva date despre acesta:

„E târziu şi, totuşi, parcă n-am mai coborî de aici. Nu se mai satură copiii, privind la silueta Retezatului, pe care o potopeşte soarele nămiezii. Petecele de omăt de pe el par plăci de argint aprinse… Marele Voevod fotografiază splendida Troiţă lângă care am făcut lecţia şi pe care, din iniţiativa cohortei de cercetaşi din Haţeg, a ridicat-o populaţia oraşului când s-au comemorat cei 150 de ani de la Revoluţia lui Horia, (în 1934). Îşi notează în carnetul de cercetaş închinarea de pe ea: «Eroilor Neamului Românesc, din parea intelectualilor din Haţeg, 6 VI 1935»”.

La revenirea în Hațeg, surpriză! Dacă de dimineață, oaspetele regal trecuse aproape neobservat prin urbe, de astă dată, localnicii îi rezervă Marelui Voievod de Alba-Iulia o primire triumfală: „Toată populaţia orăşelului e pe străzi, la porţi şi în balcoane: ştie că, tot prin Haţeg, vom da, la întoarcere. Trecem printr-un «Ura!» continuu şi printr-o ploaie de flori neîntreruptă, de la intrarea în oraş şi până la gară. Aici, altă surpriză: o delegaţie de cercetaşi, în frunte cu comandantul cohortei locale, aşteaptă pe Marele Voievod…”.

După prânz și după scrierea temelor, „… copiii nu acceptă repaosul care li se acordă, ci, dând buzna prin cabinele (trenului regal – n.n.), ies de acolo cu tot soiul de mingi: volley-ball, foot-ball, oină etc. Începe o aprig-disputată partidă de volley, sub conducerea colonelului Pălăngeanu. S’a strâns tot tineretul oraşului, venit să-L vadă pe Voievod şi să-L privească la meciul de volley”.

Ziua a treia, 12 iunie 1935: Prin Silvașul de Jos și Silvașul de Sus, la Mănăstirea Prislop

Era într-o zi de miercuri a lunii lui Cireșar, când tânărul Principe de Coroană Mihai a pornit pe urmele lui Nicodim de la Tismana și ale Domniței Zamfira, luând „Calea Sfântului” către Mănăstirea Prislop. Pitorescul micii depresiuni a Silvașurilor transpare din însemnările profesorului Conea: „Plecăm spre Mănăstirea Prislopului. Soarele abia s-a ridicat peste Munţii Sebeşului, dar îngroapă în lumină toată „ţara” şi toţi munţii. Trecem prin oraş, drept spre nord. Suim uşor şi, după un sfert de oră, avem în faţă panorama Munţilor Poaiana Ruscăi. Mergem, de altfel, pe ei şi prin ei, dar cum întreg masivul are cam aceeaşi înălţime, îl cuprindem cu ochii până departe, ca pe un podiş. Iată, în faţa noastră, o groapă, iar în groapă, un sat înstărit, de toată frumuseţea. Frumos şi de departe, frumos şi de aproape. Intrăm în el”.

La Silvașul de Jos, poporenii și elevii, în frunte cu preotul și dascălul, le rezervă o primire neașteptată și emoționantă: „În faţa şcolii, în jurul preotului şi al învăţătorului gorjan Berca, ne aşteaptă nu numai toţi şcolarii, ci toată populaţia satului. Un «Ura!» unic, milităresc, acoperă pe Marele Voievod, Care s-a dat jos şi strânge mâna preotului şi a învăţătorului. Când a mai venit, oare, în sat, un «fiu de Împărat», ca acum? Şi încă un fiu de Împărat românesc? Copiii de şcoală bat din palme sau agită pe sus florile, pe care, după aceea, le aruncă spre Voievod. Principele dă să urce în maşină.

«Stai, să Te văd şi eu! Vadă-Te Dumnezeu, să te vadă!», strigă o bătrână, care de abia-şi face loc spre maşină. «Stai, să Te văd de aproape şi să mă uit în ochii-Ţi!». Și-i ia mâna în mâinile ei, i-o strânge şi i-o acoperă cu sărutări. A fost unul din momentele cele mai mişcătoare pe care le-am trăit, în cele două săptămâni de umblet prin Huniedoara.

Pornim, în urale şi flori. Copiii toţi aleargă cât pot după noi, aruncând cu flori spre Voievod. În picioare, Marele Voievod le face continuu semn cu mâna şi le mulţumeşte”.

Limuzina „Dodge”, cu elevii și dascălii, își continuă drumul spre așezământul monahal, prin Silvașul de Sus, unde au parte de o nouă baie de mulțime: „Drumul ne poartă spre apus, pe vale. Alt sat, la fel de frumos. Îl cheamă, ca şi pe celălalt, tot Silvaş – dar Silvaşul de Sus, celălalt fiind cel de Jos. Sunt sate vechi, de nemeşi; deci sate înstărite. Case mari, încăpătoare, toate văruite şi aproape toate acoperite cu ţiglă. Parcă-s glastre cu flori, aşa pare fiecare casă. Flori roşii, în glastre albe. E soare şi aşa, toată lumea e la porţi, îmbrăcată în cămăşi albe, albe ca soarele, ca lumina care umple văzduhul şi ca varul caselor. Bărbaţii ridică liniştit pălăriile, iar femeile ridică mâna sus şi mişcă degetele ca cei ce rămân pe peron, cu ochii umeziţi după cei cari pleacă. Oprim la şcoală, unde copiii, ca şi dincolo, acoperă cu flori pe Voievod… Din nou, Mihai Voievod strânge mâna preotului şi învăţătorului, şi urcă în maşină. Ne smulgem din urale şi ieşim din sat, spre mănăstire. E foarte frumos ţinutul! Vedem, pe dreapta, departe, sate căţărate ca nişte cuiburi, pe culmi – ba unele, de-adreptul pe vârfuri. Despre unul din ele, care nu se vede şi care se cheamă Curpenul (Silvașului – n.n.), ni se spune că s-a format, acum vreo două sute de ani, din populaţie olteană, refugiată dincoace de munţi… Ne pare rău că nu e Curpenul mai aproape, să verificăm faptul”.

Deîndată, întreg cortegiul „Clasei Palatine” purcede la locul de pelerinaj, așezat în «Prislopul» sau pasul care leagă Ținutul Hunedoarei de Țara Hațegului: „Iată, în faţa noastră, Mănăstirea. Ca toate mănăstirile, şi aceasta e aşezată într-un fermecător cadru de natură… Să observăm că, în realitate, «Prislop» e un nume foarte vechi şi foarte răspândit în toponimia românească: e de origine slavă, având însemnarea primitivă de trecătoare…”.

Lecțiile despre însemnătatea monumentului sunt ținute de preotul Nae Popescu și de istoricul Constantin Daicoviciu: „După o introducere geografică, în care e vorba de aşezarea acestei mânăstiri şi care se face îndată după coborârea din maşină, începe lecţia propriu-zisă – de istorie şi religie, care se face pas cu pas, pe măsură ce se vizitează clădirea, atât pe dinafară, cât şi în exterior. Lecţia aceasta, ca şi celelalte două biserici amintite, o fac aceeaşi profesori: părintele Nae Popescu şi profesorul Daicovici de la Cluj. Ne ţinem şi noi de copii şi de cei doi profesori, şi învăţăm, ca şi ei, cu acest prilej, multe. Urmează lucrarea scrisă. Înşiruiţi pe scaune, în jurul unei mese lungi, la umbra nucilor, copiii scriu de zor. E o vreme superbă şi Măria Sa, după chipul cum priveşte cu jind la pajiştea din faţă, acoperită cu iarbă de măstase, pare că-i tare dornic să zburde. Se adresează unuia din profesori: «Putem scrie numai două pagini? Şi cine isprăveşte, poate pleca să se joace?». Profesorul încuviinţează şi una şi alta. Iar Măria Sa porneşte a scrie harnic. În acest timp, noi, ceştialalţi, fără treabă, trecem la umbră de mesteacăn şi ascultăm ce ne spune, din cele trecute vremi, părintele Vicar al Haţegului, care a primit pe Măria Sa aici”.

Astfel că, la finirea orarului prevăzut, tuturor le rămâne un generos răgaz pentru:- recreație, un meci de fotbal, un pahar de lapte bătut sau chiar „bere de Hațeg”, masa de prânz, dar și pentru un mic ceremonial al cercetașilor.

„Şi peste un ceas, când «lucrarea e gata», ţâşnesc de pe scaune copiii ca nişte resorturi, în cap cu Măria Sa. Zadarnice sunt toate invitaţiile la lapte bătut, la un pahar de bere. Niciunul n-aude sau, mai bine spus, nu vrea să ştie de aşa ceva. Se tăvălesc în iarbă ca mieii, scăldându-şi trupurile în potopul de lumină a soarelui. Începe o partidă de foot-ball, la care se pomenesc luând parte şi profesorii. E cald, deşi suntem între munţi, la 620 m. altitudine, în cadru de pădure. Oboseşte toată lumea, de atâta goană. Gata partida de foot-ball. Puţină odihnă şi, după aceea, paharul de lapte bătut. Măria Sa preferă unul de bere. Iar odihnă, în care timp se pregăteşte o masă lungă, la umbra de mesteacăn. Masa se ia într-o vervă şi o dispoziţie,şi, uitam!, într-o poftă, ca să spunem aşa – unice. După masă, maiorul (Teofil) Sidorovici face cu copiii o şedinţă de cercetăşie. Le împarte insignele de cercetaşi şi-i laudă pentru purtarea lor frumoasă, de care i-au vorbit toţi profesorii”.

Desigur, pelerinajul la Prislop ar fi fost nedesăvârșit, fără vizitarea chiliei Sfântului Ioan de la Prislop, săpată în piatra muntelui: „Plecăm, pe urmă, la peşteră. E departe cam la un sfert de oră şi e săpată mai mult de mâna omului, decât de natură. Se deschide într-un perete de stâncă cristalină, la câţiva metri deasupra drumului de picior care trece sub ea. E o asemănare izbitoare între această peşteră şi cea de la Tismana, în ceea ce priveşte forma şi aşezarea ei…”.

În încheiere, se mai găsește timp pentru o mică drumeție, menită să verifice, în cazul de față, veridicitatea toponimului „Prislop”. Și iată, așa se face că principele Mihai, alături de colegi și dascăli, descoperă în teren acea trecătoare, între dealurile Milteș și Cetățuie, pe hotarul dintre moșia mănăstirii și satele Găuricea și Tuștea, probabil calea prin care venise însuși Sfântul Nicodim, legendarul întemeietor:

„Ne convingem că şi aici e vorba tot de o trecătoare. În adevăr, după vizitarea mănăstirii, suim pe o potecă în partea dinspre apus şi miazăzi. După o jumătate de ceas de drum, ne pomenim pe o minunată şea între două muncele, de pe care drumul de picioare coboară spre miazăzi, în Ţara Haţegului, la satul Tuştea. Nici că se poate închipui o şea sau o trecătoare mai clară decât aceasta. Măria Sa e încântat că a dat de cheia numelui Mănăstirii, care mănăstire îl preocupă tot aşa de mult ca şi celelalte două biserici vizitate: Densuş şi Sf. Maria-Orlea… Culegem de pe pajiştea ei atâtea flori, că nu le mai putem duce. Sunt o splendoare, deşi sălbatice. Parcă-i o grădină de flori, toată curmătura asta în munţi! Tocmai spre seară, am pornit spre Haţeg”.

Ziua a patra, 13 iunie 1935:

„După minunile lumii, după priveliştile naturii, nu este nimic mai măreţ şi mai vrednic de luarea noastră aminte, decât istoria!” – Lecția de geografie și istorie la Zeicani și Poarta de Fier a Transilvaniei

După o binemeritată odihnă, în dormitoarele trenului regal garat în stația C.F.R. Hațeg, pe aparținătorii „Clasei Palatine”, următoarea zi îi aștepta cu o incursiune, tocmai în pasajul dintre Transilvania și Banat – Poarta de Fier de la Zeicani. La bordul aceluiași „Dodge”, cu principele Mihai la volan, palatinii evadează din Hațeg, pe Drumul Banatului.

„La şapte şi jumătate, plecăm spre Poarta de Fier transilvană. Programul zilei prevede: geografie, istorie şi cercetăşie. Trecem prin Grădiştea (Ulpia Traiana – n.n.), pe lângă amfiteatrul roman dezgropat; apoi, pe lângă satul Zăicani… Aflăm că îl păstoreşte preotul Pașca, un adevărat patriarh al ţinutului. În marginea şoselii, la răscrucea ei cu drumul care merge în Zăicani, stă urâtul monument unguresc, amintitor al unei mari fapte de arme româneşti. Îl vom privi de aproape, la întoarcere, când programul prevede o oprire aici de o jumătate de oră. În aerul proaspăt al dimineţii de iunie, la drum de munte, e o minune să călătoreşti cu Măria Sa la volan. Suim pe grumazul Porţii de Fier. Iată-ne sus, pe el. Privirea lunecă departe, spre apus, poate până în Caransebeş. Privim înapoi, spre Haţeg, până dincolo de Haţeg. Aproape aceeaşi privelişte, spre ambe părţile: munţi străjuiesc şi, privind la mijloc, Valea Haţegului spre răsărit, pe a Bistrei spre apus. Păduri, munţi, ape… E, aici, cumpăna apelor între Țara Haţegului şi bazinul Timişului”.

Într-un cadru bucolic, elevii au parte de o „lecție de istoria patriei” și de istorie militară, deopotrivă. Rând pe rând, sunt reînviate episoadele încleștărilor dintre strămoșii daci și romani, dar și una din confruntările eroice cu turcii, ale Cruciaților hațegani conduși de voievodul Ioan de Hunedoara.

„Ne împărţim în mai multe părţi, în căutarea locului unde vom face lecţiile. Alegem, în cele din urmă, un punct pe versantul de miazăzi al Porţii, cu exact o sută de metri mai sus decât altitudinea gării: în marginea pădurii, într’o poiană acoperită cu iarbă de măstase verde, pe care-ţi pare rău că trebuie să calci, şi cu splendidă vedere spre est, vest, nord. Măria Sa întreabă de numele satelor, pe care-i lunecă vederea spre apus: Bucova, Băuţarii, Marga etc. Și cere să nu începem încă lecţia, ci să mai privim, „că prea e frumos”!…

Începem lecţia. Fiecare pe scăunaşul lui portativ, copiii stau acuma cu ochii ţintă la profesor. Cu creionul în mână şi cu caietul de note pe genunchi, ei aşteaptă – şi profesorul nu mai începe. Lecţia va fi una despre istoria şi geografia Porţii de fier din faţa noastră. General Grigorescu, cerber-de-aproape al tuturor lecţiilor, s-a aşezat pe iarba de măstase şi aşteaptă şi dânsul…

– «Copii, începem lecţia despre ţinutul acesta, atâta de frumos, cu vorbele altuia – şi anume, cu vorbele cu care şi-a început, cândva, o vestită lecţie Mihail Kogălniceanu…. Iată-le, deci: «După minunile lumii, după priveliştile naturii, nu este nimic mai măreţ şi mai vrednic de luarea noastră aminte, decât istoria!»…

Instinctiv, copiii simt de ce e vorba şi ascultă, aproape cu evlavie, măestrul început al prelegerii despre istorie naţională… În vorba profesorului, apar, dinspre Caransebeş, armatele romane şi suie, în primăvara anului 102, şi trec dincoace, pe latura de est a Porţii… Apoi, rând pe rând, apar lupte sângeroase, Longinus, victoria romană, pacea… Urmează, apoi, târziu încoace, lupta pe care a dat-o, în 1442, în această aceeaşi Poartă, Ioan Huniade cu Turcii… Lecţie din istoria patriei, într-un cadru ca acesta, impresionează cu adevărat şi rămâne pentru totdeauna, în sufletul unui copil…

Masa, pregătită în timpul lecţiunii, ne aştepta sub un umbrar de crengi de mesteacăn. Mai buni ca orice au fost păstrăvii. După masă, puţină odihnă. Dar nu şi pentru Măria Sa şi colegii, cari au zbucnit în sus, spre munte, ca un stol de porumbei veşnic odihniţi. Larma lor umplea toţi munţii din jur. Aerul lunecă încet, de pe o parte pe alta a grumazului Porţii: un fel de briză de munte, cu aroma brazilor pe aripi. Pe unii din noi, îi mângâie dormind, pe copii, îi scaldă jucându-se. Soarele se lasă către Banat şi clipele cad, una câte una, pe munţi şi pe văi”.

Pe drumul de întoarcere, „Clasa Palatină” poposește, în proximitatea Zeicaniului, pentru a vedea „Buzduganul” și ascultă, de la venerabilul părinte Pașca, povestea acelui monument istoric (astăzi, dispărut):

„…La patru şi jumătate, plecăm. Iată-ne, la monument. E un fel de ghioagă nestrunjită. Se spune că, mai înainte, a fost, în locul lui, un altul – mult mai frumos, purtând în vreme amintirea victoriei româneşti din 1442… E urât monumentul, dar vibrează, parcă, inscripţia de pe el: «În această trecătoare, au bătut Ioan Huniade, cu ajutorul altor cincisprezece mii viteji ai săi, în şase Septembrie 1442, armata lui Şehabedin de optzeci de mii»… Ne aştepta, la monument, ştiind că lângă el vom face popas la întoarcere, întreg satul Zăicani, în frunte cu învăţătorul şi cu părintele Pașca. Am ascultat, în viaţa noastră, multe cuvântări, rostite de talent din cele mai mari, dar niciodată până la superba scurtă cuvântare pe care ne-a ţinut-o părintele Pașca, despre victoria lui Huniade, aici, n-am regretat că nu cunoaştem stenografia… Şi părintele povesteşte fermecat, fermecându-ne pe toţi, de parc-am asculta o pagină măiastră dintr-o cronică veche… Ce impresionantă figură, părintele! Nouăzeci de toamne se înşiră înapoi, pe zbuciumata lui viaţă, trăită prin tot Ardealul – din Maramureş, de unde-şi trage obârşia, apoi prin Solnoc şi Bihor şi pe Mureş, pentru ca, acuma treizeci de ani, să poposească, pentru totdeauna, pe acest glorios colţ al pământului românesc. Măria Sa îl priveşte şi-l ascultă vădit mişcat. Cineva-i şopteşte un cuvânt, la ureche: «Fotografiază-l!», şi iată, reprodusă şi aici, figura de patriarh a preotului Pașca, spunând Măriei Sale povestea luptei de la Poarta de Fier a Zăicanilor.

Cred că n-a rămas nimeni în sat. Toată lumea, de la mic până la mare, e aici, îmbulzindu-se să-l vadă pe «ficioru Împăratului».. Dar e ora şase şi trebuie să plecăm. E un timp superb şi iar e Măria Sa la volan…”.

Cina are loc, în „casa” peregrinilor palatini – trenul regal. Pe la orele asfințitului, când cuptorul zilei se va fi domolit, principele Mihai, împreună cu ai săi ortaci de studii, încing, din nou, un insolit meci de volei, având drept galerie de conjunctură tineretul hațegan:

„După masă, seara, se joacă volley-ball. Niciodată n-a dat Haţegul, la vreo competiţie sportivă, atâţia spectatori câţi a trimsi acuma, şi câţi a trimis şi ieri şi alaltăieri, la partidele de volley pe care le joacă Măria Sa cu colegii. Toţi copiii şi toţi elevii din oraş sunt aici. Și toate domnişoarele, mari şi mici. Şi e un timp superb. Un incendiu uriaş era, adineaori, cerul  şi toţi munţii dinspre apus… S-au îngropat în noapte munţii şi Ţara Haţegului, toată. De pe un cer splendid, licuricii de foc ai stelelor îşi aruncă luminile, ca şi privirile noastre, pe Munţii Retezatului”.

O altă etapă a „lecțiilor de sinteză” hunedorene a avut loc, între 14-16 iunie 1935, când „Clasa Palatină” a efectuat un prim popas în fosta capitală a Daciei Romane – Ulpia Traiana Sarmizegetusa și, ulterior, în mijlocul minerilor năpăstuiți de soartă, din Petroșani, detalii pe care le vom urmări într-un episodul următor.

 

Dorin PETRESC