Record de adrenalină. Cod roşu de enduro în Ţinutul Pădurenilor

„Enduro Panorama 2024 s-a remarcat clar faţă de ediţiile precedente. În primul rând, am avut record de participanţi. Niciodată în istoria de 16 ani a concursului nu am avut 558 de rideri înscrişi! Apoi am avut record de abandon: cred că vreo 35% dintre ei au reuşit doar să termine concursul. Cel mai special lucru? Ploaia! Asta a făcut ca ediţia de anul acesta să fie cea mai dură dintre toate”, povesteşte Felix Predescu, unul dintre membrii clubului organizator, Haita Deva, omul timpilor de concurs.  Ediţia din acest an s-a desfăşurat între 8 şi 11 mai, probabil singurele cifre care au rămas bătute în cuie: în rest, cam toate planurile s-au modificat sub codurile de vreme rea.

A turnat cu găleata primele două zile: s-au modificat trasee, s-au recuperat oameni rămaşi pe poteci, s-au reparat în draci motoare, s-au surprins imagini care vor rămâne cu siguranţă în istoria competiţiei de hard enduro din Ţinutul Pădurenilor. Urcări pe care motoarele se jucau în alţi ani, au devenit cuibare de coşmar pentru “viespile” din concurs. Caii putere s-au răzvrătit şi şi-au aruncat spectaculos stăpânii din şa, ba unele chiar au îndrăznit să îi ia la tocat cu cauciucurile lor aspre. Nu a fost doar potop de participanţi, ci a fost potop de-a dreptul: pământul roşiatic s-a făcut noroi, făgaşele au primit torenţi şi văile s-au umflat.

 

Natura a scos în calea enduriştilor propriile probe speciale şi, ca de obicei, riderii au primit provocarea. Unii s-au bucurat de noroaie din tot sufletul şi pe toată suprafaţa disponibilă, alţii s-au retras către tabără, o parte au cerut ajutor. Spectacolul zilelor a fost surprins excelent de fotograful Marius Dincă şi excepţional de Andrei Bunzac într-un video care îţi taie răsuflarea, plin cu imagini de top şi detalii care spun totul despre ziua cu băi pădureneşti de nămol. Imaginea riderului care se aruncă râzând în balta de noroi este memorabilă.

Nici munca organizatorilor nu a fost uşoară: cei de la Haita Deva au fost nevoiţi să rămână în alertă chiar şi noaptea, să se adapteze condiţiilor din teren mai abitir decât concurenţii. După prima zi, Federaţia Română de Motociclism anunţa: “…concurenţii vor pleca pe traseul care a fost iniţial pregătit pentru ultima zi de concurs (sâmbătă). Acest traseu are doar 45 de km şi este chiar în aceste momente adaptat noilor condiţii meteo. Traseul pregătit inţial pentru mâine (100 km) va fi parcurs sâmbătă, 11 mai.”

În ultima zi, soarele a pus reflectoarele pe pitorescul peisajelor din pădurenime: case şi şuri vechi din lemn cu temelie zdravănă de piatră, garduri de scânduri, mesteceni cruzi cu trupuri argintii, dealuri ţesute cu brâuri de verdeaţă, cireşi cu pumnii plini de fructe gata să strângă căldura zilei şi, în fundal, – grandios şi nins – uimitorul Retezat. Mai apoi, o probă unică în lume: înfruntarea cu marmura carierei din Alun.

Sâmbătă, dimineaţa începe devreme cu sute de motoare care se trezesc şi însufleţesc atmosfera din tabăra de la Pensiunea Panorama din Ghelari. Cât ţine drumul, la vale şi la deal, de-a dreapta şi de-a stânga, sunt şirurile de maşini ale participanţilor şi ale echipelor tehnice. Se pregătesc echipamentele, se bârâie motoarele, se încălzesc muşchii şi inimile. La start, staff-ul are o ditamai coadă care şerpuieşte colorat şi ordonat peste câmpul verde. Cei mai buni, cei înscrişi la clasele profi şi expert, pornesc către cariera abandonată, unde pereţii de marmură sunt gata să le dea de furcă.

Şi, dacă e o probă de mare belea, este trimis Gheorghe Furca, alias Ghiţă de la Haţeg, să o gestioneze, împreună cu echipa sa. Se instalează tabăra provizorie, se întind umbreluţe şi benzile pentru spectatori. Nici nu apucă oamenii să îşi savureze cafeaua când, hopa, primul intrus: o văcuţă vine la păscut taman în capătul de sus al specialei menită să testeze abilităţile celor de la clasa A, profi. Şi unde nu se porneşte o gâlceavă între staff şi rumegătoarea care priveşte calmă către oamenii agitaţi din vale care strigă, fluieră şi dau ordine pe care ea nu le pricepe. Concluzia e clară: “E un bou! Mă! Pleacă, mă, de-acolo, mă!”

Prin poarta de piatră a carierei intră primele motoare: sunt rideri care au venit să privească spectacolului şi îşi fac tribună pe bolovan uriaş. „Enduro Panorama este singura din lume, unde se face un asemenea traseu pe piatră, de fapt, pe marmură, pentru că suntem la Alun. Pe piatră mai există trasee, dar nu ca acesta. Presupune abilități deosebite pentru piloți. Am avut noroc că nu a mai plouat, dar dificultatea este mare, mai ales că sunt două terase: prima urcare, pentru ambele clase, direct pe patul de marmură, este cum este, a doua, unde se despart A de B, este mai greu de urcat, este mai tehnică”, spune Ghiţă serios, apoi schimbă tonul: „Anul ăsta chiar ne-au dotat organizatorii: ne-a dat Paul Grecu (iniţiatorul competiţiei – n. red. ) o tabletă performantă să putem urmări traseul!”, zice el şi scoate din maşină o bucată de carton: „Iote, tableta!”

Cât timp se aşteaptă concurenţii, fotografii şi privitorii îşi caută locuri bune. Se strâng deja cu zecile şi uneori e greu să îi lămureşti pe oameni să se ţină departe de pericol: „Anii trecuţi chiar am avut o persoană care s-a apropiat de marginea de piatră şi, cu ochii după motor, a căzut el în gol. Noroc că nu a păţit mare lucru”, povestesc cei din organizare. „Anul acesta va fi mai grea proba asta”, apreciază un rider din afara concursului, privind cu îngrijorare spre băltoaca din chiar faţa peretului de urcat: „Se udă cauciucul, piatra, o să alunece mai uşor…” Primul care urcă vijelios, fără nici o problemă este chiar „Sorinelul”, unul dintre copiii care a crescut deodată cu competiţia. Nu trece mult şi, pe podeaua de marmură a carierei, parchează şeful Haita Deva, Paul Grecu. Se propteşte în şa şi începe să strige la telefon instrucţiuni de recuperare a unui concurent dintr-o vale, de pe traseu. „Uite-l şi pe „Sultan”, exclamă Ghiţă, spre nedumerirea celor din jur care ştiu că porecla organizatorului este „Grizzly”. El este cel care a avut curajul să iniţieze competiţia şi să o transforme în „Micul Romaniacs”.

De la o prietenească cu câteva zeci de pasionaţi de enduro de la cluburile din ţară, Paul Grecu a făcut din Enduro Panorama o etapă din Campionatul Naţional de Hard Enduro şi competiţia care aduce cei mai mulţi străini în judeţul Hunedoara: „Avem 558 de participanți la patru clase: profesioniști, experți, hobby și alții care merg pe un traseu redus, la shorthy. Sunt veniți din 30 de țări, avem câțiva rideri și din Singapore, chiar și din Caraibe. Bineînțeles, cei mai mulți sunt din țările europene, precum Anglia, Germania, Danemarca, Austria, plus rideri români foarte experimentați.”

Cum era de aşteptat, după mai bine de o oră de la startul de lângă Ghelari, apar primii rideri de la clasa profi. Trec fără probleme în încurajările gălăgioase ale mulţimii şi oftatul fotografiilor care şi-ar dori ceva mai mult spectacol. Cât de curând dorinţa le este îndeplinită: nu prima, ci cea de-a doua pantă le pune probleme piloţilor din cele două clase. Motoarele împroaşcă de-a valma, pământ, bolovani şi bucăţi de iarbă ori apucă să îşi arunce oamenii din şei. Nimeni nu se dă bătut: nărăvaşele se iau de coarne, se ridică şi se repun pe traseu. Se coboară din nou pe platou şi încercarea se reia până la reuşită, când motocicliştii urcă obstacolul de piatră şi pleacă mai departe pe traseu.

Când organizatorii şi privitorii se agită, ştii că apare în zonă unul dintre preferaţi. De data asta, este Raul Pătrău, un tânăr care are o mulţime de fani şi nici nu este de mirare: este om de-al locului, pădurean din comuna Lelese, care a reuşit să devină medic rezident ortopedie-traumatologie la Cluj Napoca, face campanii umanitare şi reuşeşte să ajungă de multe ori direct pe podium. A urcat de două ori ultima parte a specialei de la Alun, dar a terminat competiţia pe locul II.

Alţii de-abia apucă să ajungă lângă organizatori pentru a cere ajutor. Timo Bergmann sare din şa şi strigă tare, în engleză, după specialiştii în intervenţii. În câteva secunde este înconjurat de bărbaţi, cine va fuge după geanta cu chei şi, în câteva minute, motorul este gata. Neamţul, care stă de câţiva ani la Bucureşti, mulţumeşte, sare în şa şi goneşte. După câteva zeci de treceri, încep să apară tot mai mulţi piloţi şi staff-ul se descurcă într-un ritm ameţitor cu noii sosiţi care trebuie îndrumaţi, în funcţie de clasă, fiecare pe proba lui. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, tot mai mulţi cad şi trebuie ajutaţi. Tiberiu Covaci este cel care se aruncă în marginea de marmură să întindă o mână prăbuşiţilor, să strige încurajări şi să tragă cu putere de motoare.

În curând, riderii dau un adevărat recital de prăbuşiri spectaculoase pe piatră, unele chiar dureros de privit. Unul dintre ei este Jakob Sandersfeld: „Cursa este cu adevărat dură, eu de obicei mă dau la clasa hobby, dar m-am înscris la experţi şi s-a dovedit prea mult pentru mine. Mai grele au fost prima şi a doua zi, din cauza ploii. Eram în pădure, de prea multă vreme în pădure, apoi a venit ploaia şi terenul era aşa de alunecos că nimeni nu mai putea urca, rezervorul de combustibil era gol şi o mulţime de concurenţi au abandonat pentru că era mult prea greu.”

Oricât de grea ar fi săritura din şa şi izbitura de stâncă, bărbaţii se ridică şi încearcă din nou şi din nou.  Un rider pare să se fi lovit serios şi organizatorii sar să îl ajute: îi trag motorul la deal, în timp ce bărbatul se ridică şi îi linişteşte: „Sunt OK, încă simt adrenalina, nu durerea.” Cei din staff îl recunosc şi Ghiţa vine să îl salute pe Lorand Ferent: „Cică ediţia asta e fără căzături!”, râde omul de-abia ridicat de pe stânci. „Nu am mai fost din 2017, dar a fost foarte fain. Panta asta tot timpul îmi dă de furcă și acum, la fel! În rest, super organizare, marcaje bune, atmosferă faină.” Încalecă şi sare spectaculos coama de marmură, în timp ce Ghiţă povesteşte: „Nu-mi fac probleme pentru el! La una din ediţiile trecute, când eram rupt de spate şi nu mă mai puteam îndrepta, a venit omul la mine, m-am întins pe jos, m-a apăsat, m-a durut, dar m-a îndreptat. Face minuni omul ăsta!” Omul este, de fapt, doctor chiropractor, unul bun, cu o mulţime de pacienţi puşi pe picioare.

După o salbă lungă de căzături, Tiberiu, îşi freacă mâinile şi braţele de durere: „Am o grămadă de mănuşi bune în maşină, dar mă învăţ eu minte, cândva? Ştiam că aici va fi rupere şi trebuie să trag de ei la deal!”. Track managerul competiţiei, Paul Harpa, şi campionul Haitei, Sergiu Grecu, sunt rupţi de oboseală după atâta amar de alergat pe trasee, de refăcut rute şi de salvat abandonaţi de prin păduri. Îşi trag un pic sufletul pe terasa de marmură şi mai dau un sfat celor care au nevoie: „Cel mai bun mod de a urca o asemenea pantă, în condițiile actuale, cu piatra puțin udă, este să vină tare din timp, a doua la maxim, și să țină accelerația constantă pe piatră. În momentul în care accelerează brusc pe piatră, roata se învârte în gol, se pierde aderența și de asta sunt atât de multe căzături”, explică Sergiu Grecu. Mai sunt zeci de kilometri de aici până la finalul competiţiei, dar unii de-abia îşi trag sufletul: „Cursa este foarte bună, dar acum e foarte cald şi eu sunt terminat! Trebuie să fiu puternic şi să termin cursa”, se motivează Marcel Gebhardt din Germania.

Jos, pe podeaua carierei, un alt rider proaspăt adunat după căzătură ridică cu atenţie din nămol şerveţelul încă alb, căzut din mâna care tremură de emoţii. Îşi şterge mâlul de pe faţă, apoi cu un băţ îşi „repară” motorul: „Oh, i-a intrat pământ în tobă!”, pune diagnosticul un privitor. Fotografii au deja o recoltă bogată de cadre: „Îmi plac săriturile, căzăturile, chestii care sunt atractive. M-am urcat doar un pic pe motor, dar îmi place să îi urmăresc cu aparatul foto. Vin de câțiva ani pe trasee la această competiție, nu am mai fost de câţiva ani în carieră, uitasem ce fain este”, exclamă fotograful devean Marius Peptan. Şi, când soarele se prinde sus, pe bolta cerului, Ghiţă face focul sub ceaun şi aruncă virşli în apa clocotită. În curând, locul se umple de altfel de arome şi tânărul care a surprins anul acesta cele mai faine momente ale competiţiei, este poftit la prânz. Cineva face o fotografie şi Andrei Bunzac scrie pe pagina sa: „Nu este doar despre hard enduro sau filmări … e mai mult despre mâncare şi oameni faini, mâncare din Sălaş de sub Retezat şi oamenii din Haita.”

Din carieră, înapoi spre linia de finish şi tabără, riderii, dar şi însoţitorii lor din echipele tehnice  admiră peisajul unic al Ţinutului Pădurenilor. Nu doar buna organizare, traseele care oferă doze zdravene de adrenalină, ci şi farmecul acestor locuri îi atrag aici pe pasionaţii de enduro, nu doar în luna mai. Cât ţine competiţia, cazările sunt pline din vârful munţilor, până în zona Hunedoarei şi Valea Mureşului: „Este singurul eveniment care animă Ghelariul, văd în reacţiile la ceea ce postez că foarte mulţi din cei plecaţi afară, să lucreze, se bucură. În plus, magazinele au vânzări de top, nu doar eu câştig. A început să apară şi o categorie de localnici care îşi pun casele la punct să primească turişti, mai sunt şi cei care fac curat în faţa casei să fie frumos. Aceasta a fost ediţia de top, cred că au fost doar aici peste o mie de oameni, cam câţi mai suntem în toată comuna”, spune Sergiu Tenţ, proprietarul Pensiunii Panorama, locul unde este stabilită tabăra de bază a competiţiei. Are şi o supărare – că reacţia autorităţilor nu este pe măsură, că locurile ar putea fi mai bine îngrijite…

Cei care nu au stat în rulote sau la cort, s-au împrăştiat în toată zona şi au umblut cazările: la localnici, la pensiuni sau hoteluri: „Enduro Panorama 2024. Ce fac motocicliștii, băieții aceștia teribili, este un sport al curajului, foarte spectaculos. Privindu-i de aproape, constați că sunt oameni extraordinari. Europeni educați, buni vorbitori de limbă engleză, interesați de istoria locului, a țării, a hotelului. Dornici să știe, să afle, să trăiască experiențe deosebite. Îmi face mare plăcere să-i avem oaspeți. Vin adesea și se cazează la noi, la WERK Hotel & Spa. Enduro este mai mult decât un eveniment care a reunit, ca în fiecare an, motocicliști din mai multe ţări. A devenit un fenomen european, un mod minunat de promovare a țării, a județului, a Ținutului Pădurenilor”, a notat Carmen Hărău, proprietara hotelului fanion al judeţului.

Enduro Panorama a urcat pe podium sportivi cunoscuţi, dar a oferit şi surprize: „Câştigătorul clasei expert, Ott Kornel, are 15 ani. A vrut să se înscrie la Profi, dar nu putea, pentru că limita de vârstă este 16 ani”, povesteşte membrul MC Haita Deva, Felix  Predescu. Şi a mai fost un concurent, care de câţiva ani îi uimeşte pe organizatori şi colegii de cursă cu curajul şi voinţa sa: Marcel Michitsch, bărbatul care concurează cu o proteză, pentru că are piciorul amputat de la genunchi. „Este supranumit „one legged racer” şi a vrut să concureze cu proteza în rucsac, dar nu l-am lăsat decât cu ea montată pe picior, din cauza condiţiilor meteo dificile”, spune Felix Predescu.

Fostul pilot de uzină KTM, Michael WALKNER, era marele favorit al clasei profi, dar austriacul a abandonat şi i-a lăsat italianulul Sonny Goggia marele premiu, urmat de Raul Pătrău, pe poziţia secundă şi Manuel Preuhs pe locul III. Ott Kornel, de la Go Racing București, s-a impus la clasa expert, urmat de cehul Michak Dornak şi Marius Fabian de la Extrem Motors Orăștie.

Ineditul şi provocările acestei ediţii au fost notate şi de oficialii de la Federaţia Română de Motociclism: „Ediţia cu numarul XVI a enduroPanorama nu va fi uitată uşor. A fost concursul de hard enduro românesc cu cei mai mulţi sportivi din toate timpurile, dar și prima ediție a enduroPanorama în care organizatorii de la Haita Deva s-au văzut nevoiți să modifice ordinea zilelor de concurs. În ciuda unor condiții meteo potrivnice care au marcat primele două zile de concurs, organizatorii au reușit să ducă la bun sfârșit un concurs adevărat de Hard Enduro.”

 

Laura OANA

GALERIE FOTO