Profesorul Mircea Lac, tezaur viu al omenirii
Dacă e cineva care să mai poată desluşi arta populară, dar şi să meşterească precum străvechii oameni ai satului hunedorean, acela e Mircea Lac. În faţa ştiinţei sale, dar mai ales a priceperii, se înclină cu respect până şi profesorii universitari. Copiii îl urmează, iar artiştii se minunează admirându-i colecţia de piese trudite chiar de el sau de învăţăceii săi de-a lungul anilor. E un dascăl complet aşa cum tot mai rar găseşti – un om cu ţinută, o enciclopedie în privinţa artei ţărăneşti şi meşter care transformă brutul în piese de colecţie. Acum, profesorul Mircea Lac e oficial un tezaur al omenirii.
A fost numit „dascălul de tradiţii” şi despre el s-au scris zeci de articole, chiar şi cărţi. Oricine îl cunoaşte pe Mircea Lac are binecuvântarea cerului de a păşi bine îndrumat în fantastica lume a artei ţărăneşti. Odată ce ţi-a deschis uşa atelierului, mirosul de lemn refăurit te înconjoară. Mii de piese îţi fură sufletul şi nu mai ştii pe care să o admiri prima dată. Profesorul zâmbeşte blând, semn că e deprins cu asemenea reacţii. Şi nu e de mirare: Mircea Lac struneşte talentul în elevi din anul în care am venit pe lume. „Din 1975. De atunci, am avut câte 30, chiar 40 de elevi în fiecare an. Nu ştiu exact o cifră. Contează mai mult cât sunt de talentaţi. Aproape toţi mă caută, chiar şi cei care au plecat în străinătate. Vin să vorbim, să-şi vadă lucrarea, să simtă mirosul de lemn şi de praf. Am mulţi elevi care au continuat ce am făcut aicea. În asta am o mulţumire sufletească foarte mare că mulţi dintre elevii mei au mers la Sibiu, la restaurare. Deja îi şi cunosc profesorii de acolo – când se aude că vin de la Deva, de la clasa aceasta sunt primiţi altfel, recunoscuţi imediat. Copiii mei ştiu multe lucruri să facă şi nu mai trebuie să piardă timpul. Acolo, învaţă alte lucruri pentru că ei deja cunosc tehnicile tradiţionale”, spune profesorul şi mândria i se citeşte uşor în glas.
Pe perete, un podişor de lemn poartă simboluri străvechi: „Sunt rămăşiţe ale cultului soarelui din vremea dacilor”. Alături un set de furci sunt orânduite anume pentru a arăta cum simbolistica antichităţii a ajuns ornamentaţie de fală: „Sunt etape istorice. Prima vine din zona Haţegului, din satele acelea din dreapta Streiului, către podişul Luncanilor. De pe primele două, motivele sunt culese din zona Haţeg la începutul secolului 20, reproduse în volumul lui Dimitrie Comşa. La prima, modelul este pur şi simplu o mască, cu coarne, doi ochi şi reprezenta foarte probabil un duh care ajuta femeile în muncile lor casnice. Celţii, de exemplu, aveau un zeu – Cernunnos – un zeu celebrat de femei. S-ar putea să avem o rămăşiţă a acestui cult. Următoarea furcă păstrează ceva din model – ochii, coarnele, împletitura. Apoi încet, încet, aceste elemente dispar – se mai văd la a treia coarnele şi ochii, dar între ornamente; la a patra, ochii şi gura sunt contopite. S-a ajuns apoi la o formă de furcă foarte bogat ornamentată. Eu am trei modele din Mărginimea Sibiului unde furca face parte din obiceiul de a-ţi cere soţia. Acolo, pentru că mulţi sunt bogaţi, nunţile se aranjau după averi, fata nu avea vreun cuvânt de spus. Exista o cutumă – o lege nescrisă- care spunea că, dacă fata rupea furca cu care băiatul o cerea, se întreruprea orice discuţie. Era singura ei şansă de a refuza. De aceea, aceste furci au ornamente bogate pentru că nu te puteai duce la fată cu orice lemn. Până nu demult a rezistat obiceiul ăsta”, explică Mircea Lac.
De fapt, multe dintre piesele sale nu sunt simple obiecte casnice. Multe au poveşti extraordinare şi ţin de obiceiuri din negura timpului. Două linguri de lemn prinse laolaltă printr-un lanţ, tot de lemn, îşi deapănă rânduiala: „Trebuia ca mirii să mănânce cu ele şi să rămâne legaţi pe toată viaţa ca lingurile astea! Undeva prin Nordul Moldovei, când murea unul dintre soţi, se rupea lanţul şi se aşeza în coşciug lingura sa”. Şi oricât ai căuta, lanţul de lemn nu are nici o lipitură – practic, zalele se sculptează aşa înlănţuite dintr-o singură bucată: „Trebuie doar să lucrezi cu atenţie şi să cunoşti foarte bine fibra lemnului că, dacă nu, îl rupi!”
Obiectele vorbesc însă şi despre importanţa celui ce le poartă – o dovadă a găsit-o Mircea Lac în bâta pădurenească a nănaşei: „Femeia acolo e un personaj important. De multe ori, când mi-am făcut cercetările în ţinut şi întrebam ceva, femeia imediat dădea bărbatul la o parte şi zicea că vorbeşte ea. Şi bărbatul se supunea – bănuiesc că e ceva rămăşiţă matriarhală acolo. Pe bâta nănaşei, sunt nişte inele care sună tare când mişti lemnul şi era semn că vine nănaşa! Rolul ei era foarte important şi după căsătorie”. Şi tot din Ţara Pădurenilor, Mircea Lac a realizat o teacă din lemn excelent ornamentată cu metal pentru nişte cuţite superbe. „Le-am dus la o expoziţie la Paris unde au venit nişte artişti. Se uitau la ele ca la aur!”
Şi tot aşa, într-o călătorie în Munţii Orăştiei, Mircea Lac a dat peste un mic tezaur: „Eram la Târsa şi mă uitam la o ladă de zestre. Furca asta era aruncată într-un colţ. Am întrebat-o pe femeie ce este cu semnele de pe ea şi s-a încruntat la mine: „Cum să nu ştiţi!? Astea sunt păsările sufletului, alături de cele nouă ceruri, pe margine e Calea Laptelui şi în vârf e bradul de ţine luna cu soarele şi stele”. Mi-a fost ruşine! Era o întreagă mitologie pe o furcă simplă. Mai am una de la Clopotiva, mai nouă, bogat ornamentată, dar meşterul nu ştia să-mi spună ce e pe ea. Era doar decor. Pe cele din Alba, o să găsiţi câte o mică oglindă. Nu sunt puse ca să se uite fetele în ea, ci au rolul de a alunga duhurile rele”, povesteşte maestrul. Şi câte poveşti cu capete de balaur sau simboluri complicate nu poate istorisi dascălul. Trebuie doar să ai suflet să-l asculţi!
Acum, datorită lui, judeţul Hunedoara are un nou nume în patrimoniul mondial UNESCO, după ce Ministerul Culturii a informat oficial că dascălul Mircea Lac a fost declarat “tezaur uman viu”. „E o onoare asta pentru mine, pentru că e recunoaşterea unei activităţi îndelungate însă eu sunt aceeaşi persoană ca înainte de a primi tilul – nici mai bună, nici mai rea, nici mai bogată, nici mai săracă. E o mare onoare, mai ales că e vorba de o iniţiativă UNESCO”. De o modestie aleasă, caracteristică marilor suflete, profesorul îndreaptă meritele şi către elevii săi: „Ştiţi, titlul acesta ar trebui să-l împart cu toţi elevii mei. Pe de o parte, ei sunt şi mai vii decât mine, dar sunt şi tezaure mai mari. Fără ei, eu mi-aş fi terminat demult activitatea. Dacă nu erau ei, să mă împingă înainte, poate că demult n-aş mai fi lucrat”, mărturiseşte profesorul care e acum parte din patrimoniul UNESCO.
Pe pereţii şi pe mesele atelierului, stau aranjate mii de piese care alcătuiesc împreună o colecţie care te impresionează, dar şi te pune pe gânduri. Simboluri străvechi cioplite măiastru în lemn sau os, pictate pe sticlă sau modelate în metal, aşează cu fală cultura populară în rândul lumii bune. „Încet, toate vechile simboluri se pierd în ornamentaţie. Puţin mai ştiu să vorbească despre formele pe care le pun în lemn”, spune profesorul.
Profesorul Mircea Lac este o adevărată enciclopedie în ceea ce priveşte arta populară – lucrează pe mai multe materiale – pe sticlă, piatră, metal, os, textile, dar preferă lemnul: „Sunt multe domenii în arta populară şi am încercat – la dorinţa copiilor – să le facem pe toate. Cred că lemnul este cel mai special, e mai organic, mai aproape de natura omului. Zice şi zicala că „românul e frate cu codrul” şi e legat de civilizaţia lemnului. Era la îndemână şi se prelucra uşor.” La loc de ciste, profesorul ţine o icoană sculptată în coajă de mesteacăn.
Profesorul Mircea Lac a împlinit 72 de ani şi predă la Şcoala Populară de Artă din Deva. Cei de la Centrul de Cultură şi Artă Hunedoara unde lucrează profesorul au primit vestea cu entuziasm. „În cei 50 de ani de activitate în domeniu, profesorul Mircea Lac a realizat expoziţii cu obiecte tradiţionale şi artizanale în toată lumea. De asemenea a reuşit, împreună cu elevii săi, să obţină premii importante la zeci de concursuri naţionale şi internaţionale de artă populară reprezentând cu onoare atât județul Hunedoara cât și instituția noastră. Felicitări, Domnule Profesor!” Elevii, dar şi colegii vorbesc cu deosebit respect, dar şi cu bucurie despre titlul primit de profesorul lor drag: „Sunt onorată că lucrez lângă un asemenea Om. I-au trecut prin mâini o mulţime de copii de care s-a ocupat cu răbdare, talent şi dăruire. Un asemenea titlul îi recunoaşte munca. Sunt mândra posesoare a unui astfel de copil care acum face artă tradiţională cu plăcere datorită acestui mare dascăl”, spune profesoara de canto Roxana Olşanschi, mama Andreei Oprean, o tânără artistă în clasa maestrului Mircea Lac.
„Nu cred că eu am ales arta populară. Cred că m-am născut acolo unde îmi era rânduit – în Munţii Apuseni. Acolo, toată lumea îşi făcea de toate, acasă. Toţi erau meşteri buni şi, fiind în mediul ăsta, am început şi eu să-i imit oarecum”, zâmbeşte profesorul. Cu sufletul scăldat în amintiri, povesteşte: „Prima lucrare a fost o scrumieră din piatră făcută după una pe care o aveam acasă. Ţin foarte bine minte fiindcă am fost pedepsit pentru că am folosit o pilă de-a bunicului şi am stricat-o. Se găseau greu unelte atunci, costau şi lui îi trebuia să ascută fierăstrăul. Nu i-am cerut voie să o folosesc şi îmi amintesc de momentele acelea cât oi trăi.” Nu ştie însă pe care să o aleagă drept cea mai dragă: „În fiecare lucrare, pui un pic de suflet, nu aş ştii ce să aleg. În ultima vreme, nici nu mai lucrez aşa mult pentru că îndrum copiii, lucrez cu fiecare. Cineva chiar m-a întrebat: „Dumneavoastră, mai ştiţi sculpta?” Asta după ce toată ziua ascuţeam la dălţi!”
Lângă atelier, în camera de documentare, sunt sute de volume despre cultura populară – unele sunt reviste în care sunt publicate articolele lui Mircea Lac, iar câteva zeci sunt chiar volume încropite de profesor împreună cu elevii săi în mulţii ani de muncă de teren în toate zonele etnofolclorice ale judeţului. Dacă cauţi printre ele, dai şi de volumul „Mircea Lac, dascăl de tradiţii”, scris de prof. univ. Dr. Ilie Moise în care cercetătorul scrie: „Mircea Lac are –în primul rând – omenia lui homo folcloricus, acea atitudine participativă clară faţă de problemele celorlalţi, liniştea, măsura şi echilibrul atât de necesare stabilirii dialogului cu lumea în care trăim. Apoi, acest dascăl crede cu tărie în educaţie prin exemplul personal (al tatălul, bunicului, preotului, dascălului) care ne-a ţinut laolaltă sute şi sute de ani. O educaţie rotundă şi completă (…) Spirit haretist, Mircea Lac ştie că modelele tradiţionale sunt verificate de timp şi de viaţă, că numai educaţia şi cultura sunt ziditoare”.
Potrivit legii, titlul de Tezaur Uman Viu este viager, personal și netransmisibil și se acordă în România de către Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. În judeţul Hunedoara, mai există doar o singură persoană care deţine acest titlu – taragotistul Pera Bulz. Acum, mai avem o comoară – profesorul Mircea Lac. Elevii si tocmai s-au ]ntors de la Olimpiada de Artă Tradiţională cu şase premii. Poate că are 72 de ani, dar ochii, vocea îi trădează dascălului voiciunea. Talentul şi spiritul sunt gata pentru noi provocări : „Ce să îmi doresc? Cât mai pot, să merg înainte, că colaborez cu aceşti copiii extraordinari, să îi ajut să înţeleagă nişte elemente de identitate a lor, a neamului din care fac parte, să le înţeleagă şi astfel să se poată caracteriza ca români şi să poată bănui drumului pe care să meargă. Dacă nu îţi ştii originile şi locul de care te sprijini, nu ştiu cum să înaintezi pe un drum alunecos.”
Laura OANĂ
