Profesoara de cadouri. Tânăra preoteasă din Apuseni care are darul meşteşugului

Un drum şerpuit printre culmile împădurite te poartă către satul de munte, al cărui nume, Glodghileşti, încă duce gândul la accesul greoi de odinioară şi la valea de-a lungul căreia sunt înşirate căsuţele. Aici o găseşti pe Emilia Cîrcoană, într-o casă parohială modestă. Locul unde desenează, sculptează sau pictează nu e decât o masă ţărănească aşezată direct în lumina ferestrei. Cât e ziua de lungă, soarele îşi trimite razele să se bucure de harul preotesei.

În urmă cu şapte ani, un preot tânăr ajungea împreună cu soţia sa în Parohia Glodghileşti, din comuna Burjuc. Erau vremuri grele pentru comunitate după ce frumoasa biserică, monument istoric de la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a făcut scrum. Ca să nu lase oamenii fără slujbe, părintele Liviu Cîrcoană a deschis casa pentru rugăciune şi pentru credincioşi. Acum, după şapte ani, satul are biserică nouă, din zid, iar familia preotului s-a îmbogăţit cu doi micuţi. Emilia este profesoară de engleză la şcoala din sat, dar sătenii au descoperit uimiţi că soţia preotului este binecuvântată cu mâini de aur. S-a dus vorba printre localnici că tânăra crescută într-un sat moţesc din Alba a adus cu ea darul de a realiza tot felul de obiecte care înfrumuseţează casa.

Cea care stârneşte uimirea tuturor este „arta îmbuteliată”. Oricine priveşte sticlele cu licoare tare de prună, în care plutesc adevărate minunăţii sculptate în lemn, nu are cum să nu se întrebe de ce trucuri e nevoie să prinzi piesele meşterite în sticlă. Primul impuls e să cercetezi capetele să vezi dacă nu cumva e o lipitură pe butelcă. Nu e!

Profesoara-artizan nu îşi arată pe loc secretul, dar te lasă să îl descoperi pe măsură ce lucrează. Cum „glaja” e luată de-a gata, atenţia e toată îndreptată asupra bucăţilor de lemn care vin alese din miez cu textură caldă. Pentru miniatura ce urmează să fie introdusă în sticlă, Emilia trasează conturile, taie, scobeşte, finisează, potriveşte şi apoi, dacă e necesar, trece la partea de pirogravură: „Trasăm liniuţele cu grijă, încet, pentru că nu se mai poate şterge”, explică tânăra, în timp ce detaliile minunate ale unei căsuţe ţărăneşti apar cu rândul. Dar tot nu înţelegi cum strecoară totul pe gura îngustă a sticlei! Surpriza vine la final: piesa se desparte în bucăţi ţinute laolaltă de beţe precum cele de chibrite.

Emilia meştereşte sub ochii atenţi ai celor mici. David şi Toma sorb totul din priviri: „Cu aparatul de pirogravură e prea periculos, dar, când eu pictez, îi las şi pe ei să mă ajute. Aşa am învăţat şi eu de la tatăl meu”, spune femeia şi scotoceşte între sutele de materiale din fereastră după o pensetă lungă. „Totul se asamblează într-o anumită ordine; fiecare părticică, la locul ei. Punem înăuntru prima parte din căsuţă, apoi cuiul de lemn care va ţine piesele şi tot aşa… Dacă ne grăbim, nu reuşim! Fac asta de vreo zece ani, de asta m-am învăţat”, povesteşte femeia, în timp ce mâinile se mişcă uşor, dar sigur: apasă şi potrivesc lemnul pe lemn şi totul în sticlă. Nici acum nu pot să îmi dau seama de câtă răbdare are nevoie un începător care s-ar apuca de meşterit până ar introduce acele de lemn între piese.

Copiii sunt trimişi în altă cameră doar atunci când mama lor se apucă de gravura pe sticlă. Este momentul în care lucrează cu o mască specială care împiedică granulele fine să pătrundă în plămâni. Nici zgomotul făcut de aparatul care zgârie suprafaţa lucioasă nu e uşor de suportat. După nici un minut, cu o simplă trecere a degetului, Emilia descoperă caligrafia perfectă pe sticlă. Odată adăugată licoarea preferată a ardelenilor, darul e gata. Ţuica nu doar că e bună de degustat, dar ajută şi la păstrarea lemnului.

Pentru că în zonă casele bătrâneşti au păstrat şi mobilier ţărănesc, Emilia a învăţat şi să recondiţioneze piesele şi să le redea strălucirea căzută sub povara timpului. Tânăra pregăteşte lemnul, alege desenul şi culorile la înţelegere cu clientul, creionează conturul apoi umple totul cu culoare: „Mai tot timpul am de lucru! Dintotdeauna mi-a plăcut să pictez, să sculptez. Am făcut piese, multe le-am dat cadou şi aşa a pornit – am fost rugată să fac şi pentru alţii, pentru că majoritatea pieselor pe care le fac sunt obiecte care se dau drept cadouri.” Un devean proaspăt mutat la ţară, în apropiere, a găsit o ladă de lemn veche de un veac şi nu a vrut să renunţe la moştenire. Petre Cozma a căutat în schimb pe cineva care să îi picteze vechitura: „Din vorbă în vorbă, am aflat că e aici o posibilitate. Am sunat şi am stabilit o întâlnire cu doamna Emilia. Am lăsat lada şi sunt foarte, foarte mulţumit. M-am gândit deja să mai aduc obiecte. Sunt impresionat de lucrarea dânsei. Când am văzut-o am dus mâna la inimă: Ioiii! E minunată!”

Talentul femeii se vede peste tot în cele două cămăruţe din căsuţa bătrână, cu ziduri groase şi trainice de piatră. Emilia a îndreptat şi a vopsit totul cum a ştiut mai bine aşa că uşile au primit balamale noi desenate după modelul porţilor de castel, iar bucătăria are mereu mirodenii verzi şi înflorite pictate măiestrit pe var.

De pe pereţi, chipuri de sfinţi îi binecuvântează munca. Unele dintre icoane sunt făcute chiar de gospodina casei: „Prima icoană, cea a Sfântului Nectarie, am pictat-o în urmă cu şapte ani. Au urmat altele şi altele. Ca să pictezi icoane este nevoie de o stare anume: pictura merge mai uşor cu rugăciune, dar şi pictând icoane curge rugăciunea mai bine!”

Cei doi micuţi au biroul lor într-un colţ al casei, chiar lângă locul unde mama lor lucrează toate aceste piese minunate. David şi Toma au şase şi patru ani, dar sunt sunt uimitor de cuminţi şi creativi. Nici nu e de mirare. Mama lor le face tot felul de jucării din lemn – roboţei, săbii, chiar şi o chitară pe un lemn, pe care sunt prinse corzile. Acum lucrează, la cererea celor mici, la o căsuţă pentru Moş Crăciun.

E ridicată pe o felie tăiată subţire dintr-un butuc masiv de lemn şi e ornată din sute de bucăţele tăiate din jordiţe sau din scoarţă pentru acoperiş. Ca să le potrivească lesne programul, Emilia a desenat un ceas inedit la care limbile indică micuţilor că e vremea de joacă, de masă sau de citit: „E un ceas cu program pentru copii – cu auriu, sunt orele de citit; cu indigo e ora de joc, cu albastru deschis este ora de desene, mărul întruchipează timpul pentru gustarea, care include fructele. Aşa ştiu copiii când au voie la desene, la telefon. Nu respectăm programul chiar strict, dar este un bun îndrumător”.

Emilia munceşte de voie şi de nevoie. „Aici în zonă sunt puţine locuri de muncă şi pentru noi contează că e un venit în plus. Mai mult, pot lucra în timp ce stau cu copiii. Eu am făcut asemenea obiecte şi înainte să ne mutăm în sat, în urmă cu şapte ani. După ce am ajuns aici am făcut mult mai multe obiecte decorate. A trebuit doar să am timp şi totul a venit de la sine. Modelele le fac în funcţie de ce comandă clienţii. Nu mi-e teamă să încerc altceva, dimpotrivă. Îmi plac noutăţile. Nu cred că am făcut două lucrări identice”, mărturiseşte tânăra preoteasă. „Prima dată când am văzut ce lucrează, am rămas uimit! Asta a fost în urmă cu zece ani. Atunci am văzut prima ei lucrare şi de atunci m-a convins că ea are har de la Dumnezeu. Cred asta pentru că nu toată lumea are talent să facă asemenea lucruri”, şopteşte părintele Liviu Cîrcoane.

Casa lor, deşi e modestă, are o tihnă aparte, de parcă un glas neauzit ar depăna poveşti peste suflete. La liniştea frumoasă a satului, pe şoaptele copiilor şi la duduitul lemnului din sobă, se adaugă lumina care se strecoară aurie prin ferestrele cu cruce de lemn. Atmosfera calmă, alinătoare, te lasă să crezi că zidurile sunt clădite pe aripi de îngeri şi nu pe poveri de piatră. Un ceas petrecut cu această familie e ca o plimbare straşnică prin pădure. Brusc, dispar grijile, pandemia e departe. În căsuţa lor, culori potrivite, forme din lemn şi cuvinte molcome alungă zbaterea deşartă a lumii. Viaţa lor nu e plină de lux, nici măcar de comfort, dar merge pe calea cea dreaptă şi lasă în urmă puzderie de bucurii.

Laura OANA