Profa de română care predă lecţii din izolare

“ Doamne,/ Ia-mă de mână/ Şi hai să fugim în lume,/ Să ieşim puţin, la aer.” Sunt versurile pe care Cristina Ciucu le-a ales pentru prima ei lecţie online în faţa calculatorului. Are 24 de zile de izolare la domiciliu după o călătorie în Italia. Vorbeşte elevilor nu doar despre autorii din manual şi despre necesitatea de a sta în casă, dar şi despre speranţă. E speranţa că ritmul vieţii lovite de pandemie se va calma, că nu doar elevii, ci omenirea îşi va învăţa lecţia şi va învăţa să rostească: “Împreună”.

“Începem lecţia de astăzi. Vom vorbi despre “Iona” de Marin Sorescu, vom face o mică introducere prezentând autorul operei puţin, apoi vom continua cu câteva detalii despre Iona, pentru că noi, dragi elevi, trebuie să stăm acasă şi să învăţăm acasă. Mesajul clar este : “Nu suntem în vacanţă, ci ne ferim de coronavirus”, transmite Cristina cu voce caldă şi hotărâtă.

În faţa ecranului, cadrul didactic vorbeşte nu doar despre dramaturgul din programele şcolare, dar şi despre remarcabilul poet care este Marin Sorescu. Şi, ascultând atent profesoara, descoperi nu doar autorul predat, ci şi omul care a ales versurile în care e prinsă ruga fiinţei prizoniere. O respiraţie adâncă mai încolo, Cristina recită plină de emoţie: “ Doamne,/ Ia-mă de mână/ Şi hai să fugim în lume,/ Să ieşim puţin, la aer./ Poate schimbând curenţii,/ O să mă simt şi eu în larg,/ Lângă Tine.”

“Marin Sorescu, acest fiu de ţăran, născut la Bulzeşti, în Dolj”, spune Cristina şi îşi continuă lecţia. Vorbeşte despre mitul biblic, despre text şi înţelesul lui: “Întrebat într-un interviu despre ce ar putea să spună despre tragedia Iona, Marin Sorescu a descris totul astfel: “Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu… Cel care trăieşte în Ţara de Foc e tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii.”

Este 17 martie 2020: profesoara are deja 22 de zile de stat în izolare şi o tristeţe calmă în privire: “O să continuăm ora următoare, nu înainte să vă spun – parafrazându-l pe Marin Sorescu – că Iona sunt şi eu, Iona sunteţi şi voi, Ioana suntem toţi în faţa vieţii şi a morţii. Depinde de noi cum avem grijă de noi să nu ajungem la Moarte.”

Lecţia a avut un răsunet neaşteptat: vizualizările curg, la fel mesajele de felicitari din partea comunităţii. La scurt timp, Cristina Ciucu a fost contactată de cei de la Inspectoratul Şcolar care încearcă să mobilizeze cadrele didactice pentru cursurile online: “Ne-am împărţit deja sarcinile. Sunt doi colegi care vor ţine lecţiile pentru clasele V-VIII şi eu cu încă doi colegi vom preda liceenilor. Eu am oricum grupuri pe whatsapp. Când alţi profesori încercau să le ia telefoanele, eu îmi învăţam elevii cum să le folosească pentru educaţie.”

Peste alte câteva zile de la prima lecţie, Cristina este tot în izolare la domiciliu împreună cu viitorul ei soţ, Daniel Stepan. Au de 24 de zile de aşteptare, zile în care au umplut “Jurnalul unui izolat la domiciliu” de cereri şi apeluri: “ Astăzi, 19 martie 2020, în cea de-a douăzeci și patra (#24) zi de izolare domiciliu și la zece (10) zile de la recoltarea probelor biologice în vederea efectuării testării la infectarea cu virusul SARS-Co-V2, încă nu mi-a fost comunicat niciun rezultat oficial. Nu am primit nicio dovadă cu privire la rezultatul acestor analize. Nici medicul de familie, nici eu nu am primit vreo adeverință în care să fie specificat dacă și pe ce perioadă de timp se dispune măsura rămânerii în izolare. Încă rezistăm! Împreună!”, scrie Daniel Stepan.

Cristina Ciucu predă la Liceul Tehnologic Lupeni. Este la catedră de zece ani. A terminat şi Facultatea de Drept, dar tatăl ei pare să fii avut dreptate când îi spunea: “Menirea ta e să fii profesor.” Predă limba română, dar şi franceza: “Îmi iau câteva ore, ca să nu îmi ies din mână.” Îi sunt dragii elevii şi cei de acum, dar şi generaţiile anterioare: “Cum stau în izolare de atâtea zile, vin jandarmii să ne verifice şi, printre ei, sunt foşti elevi de-ai mei. Îi văd că sunt fâstâciţi când ne cheamă la geam. Toată aventura asta a început de la dorinţa noastră de a călători. Eu aş fi vrut Nisa, dar Daniel e pasionat de fotografie şi a vrut să vadă Carnavalul de la Veneţia. A fost practic luna noastră de miere pentru că m-a şi cerut în căsătorie într-o gondolă.”

Totul s-a sfârşit brusc, în 23 februarie: “Duminică totul s-a oprit. Am văzut jandarmii cu măşti şi seara am primit un sms din ţară de la un prieten, care întreba dacă suntem bine. Luni era pustiu. La hotel, era o cameristă româncă care ne-a spus că nu mai avem ce face, că toţi au plecat în cursul nopţii. Am decis să vedem Murano, să ne mai plimbăm cu gondola, apoi m-am panicat şi ne-am decis să ne întoarcem. Am refuzat trucurile cu maşini închiriate, am ales avionul. Deja la aeroport era pază militarizată. Când am ajuns la Cluj, am întrebat de teste, dacă trebuie să facem”, povesteşte Cristina.

La Deva, au ajuns în prima zi de “scenariu”: “Nimeni nu ştia ce trebuie să facem, unde ne înregistrăm. La spital, ne-au vorbit de după uşi, nu înţelegeau ce căutăm acolo, nu erau instruiţi”, îşi aminteşte Daniel. Au anunţat DSP şi au intrat în izolare la domiciliul din Lupeni. “În cea de 12-a zi, Daniel a început să se simtă rău, să facă febră. Am contactat autorităţile şi, în cea de-a 14-a zi, au venit şi ne-au luat probe. De atunci, aşteptăm confirmarea rezultatului negativ. Sunt oameni care ne susţin, dar şi cei care s-au purtat cumplit cu familiile noastre. La un moment dat, mi s-a cerut să postez pe facebook că nu am coronavirus ca să se liniştească unii”, spune Cristina.

Cazul lor este probabil unicat în ţară şi cei doi au probabil record de zile de izolare la domiciliu: pur şi simplu, rezultatele nu apar. Prima saptămână a trecut cum a trecut, apoi orele au devenit tot mai greu de numărat: “Am început să fac curăţenie, să spăl geamuri, înlocuiesc lenjeria de pat tot la două zile. Oh, cât mi-ar plăcea să ies măcar jumătate de oră!”

Cristina a intrat în izolare iarna şi vede primăvara din spatele geamurilor: “Îmi place să cred că am primăvara în suflet. Îmi lipsesc florile, îmi lipsesc copiii, părinţii, nepoţii. Cel mai greu a fost când s-a născut nepoţica mea, pe care nu o cunosc. La ea va fi probabil primul meu drum. Îmi lipsesc îmbrăţişările, vreau să strâng oameni în braţe!”

Cristina ştie că, şi atunci când vor veni rezultatele, pandemia şi starea de urgenţă îi vor îngădui prea puţine momente de libertate. Şi-a pus deja în gând să lucreze la teza de doctorat şi va continua să scrie poezie. Cea postată în ziua 23 a izolării are sute de aprecieri: “Pământul nu vorbește azi,/ Vrea să se odihnească-/ Să nu mai simtă pașii tăi,/ Să stai mai mult în casă./ Pământul te-a trimis acum,/ Să îți cunoști copiii,/ Ți-a dat un timp ca să auzi-/ Ce griji îți spun părinții./ Nu te mai plânge de nimic,/ Stai liniștit în casă!/ Ești tu cu tine și ai tăi,/ De câte ori în viață?”

În 17 martie, profesoara nota pe pagina sa de facebook un gând al lui Antoine de Saint Exupery: “Războiul nu este o aventură, este o boală, este ca tifosul.” Cristinei nu i-au plăcut aceste zile de la începutul luptei anti coronavirus: “Cred că e mai apăsător ca la puşcărie, măcar acolo mai ies, dar noi ne învârtim în 64 de metri pătraţi. Dacă nu am fi avut telefon şi facebook, fară tehnologie, am fi luat-o razna”, crede profesoara.

Cristina Ciucu şi alţii asemenea ei se gândesc deja la planuri pentru întărirea comunităţii, pentru continuarea educării copiilor: “M-am gândit în aceste 24 de zile în izolare la ceea ce înseamnă timpul. Am luat o mică pauză de la cotidian. O pauză ce m-a supărat la un moment dat, dar pentru care mulțumesc acum. Sunt pregătită să stau în izolare cât va fi nevoie (nimic nu este întâmplător). Concluzia mea vi se adresează tuturor: timpul e mic în fața vieții. Între “subtilul timp” și viață încercați, vă rog, din suflet, să vă alegeți timp pentru o viață. Acum timpul este pentru mai multe vieți. Sănătatea e viața de fapt, indiferent cum înțelegem să trăim fiecare dintre noi timpul. Și când sănătatea altora depinde de ale noastre decizii, atunci acest subtil timp este ceva neînsemnat. Că suntem români de aici, “de acasă”, că suntem români “de acolo”, cu toții avem o singură datorie în momentele acestea ale unui război cu arme invizibile: boala provocată de un virus și arma este aceea de a proteja și a ne proteja. Am înțeles a o mia oară că suntem singuri într-un sistem încurcat în ițele unei crunte neputințe și din experiența-mi proprie vă pot da un sfat: stați acasă, nimeni nu moare în izolare, doar așa vă puteți salva. Conștiița fiecăruia dintre noi ar trebui acum să construiască frontiera binelui pentru sine și alții. Putem fi acum cu toții împreună. E șansa noastră să avem timp pentru o viață.”

Profesoara din Lupeni face parte dintre cei conştienţi că vor urma zile mult mai grele. Se întrezăresc deja momentele în care omul îşi va înfrunta sufletul şi va cere şi trupului ultimul strop de putere în lupta cu ceea ce vine. Fără panică. Oamenii sunt chemaţi să răzbească împreună, nu umăr lângă umăr, ci suflet lângă suflet. Umanitatea din fiecare este cea care va trebui să supravieţuiască în războiul cu umbrele.

Laura OANA

VIDEO | Galerie foto