Primăvară cu gust de Nemurire
Mai întâi se aude un tril neașteptat. Vocea, fermecată parcă, a unei păsări apărută din noianul de ghețuri și zăpezi, mai ales pentru cei care nu se bucură, încă, asemenea orășenilor, de confortul căldurii, la simpla atingere a celor mai inteligente aplicații tehnologice.
La sat, ca să-ți fie bine, e mult de muncă: cumpără lemne, taie tulpinile în butuci, crapă butucii, cară lemnele, fă focurile, scoate cenușa, curăță sobele!… Treaba asta, dacă e casa mare, poate să-ți mănânce cam tot timpul… Însă tot acolo, la sat, întotdeauna dinspre pădure, se aude pentru prima oară cântecul diafan al primăverii. Mai întâi mai slab, abia părut, când întunericul tot ne dă ghes la somn, în puterea nopții. Apoi, pe măsură ce crește lumina, crește și cântecul. Poate să fie februarie sau chiar ianuarie, păsării măiastre nu-i pasă! Trilul ei anunță că, deși zăpezile încă acoperă curți și dealuri și case, Primăvara e tot mai aproape și se va întoarce, negreșit!
Apoi e cântecul râului. Din tulbure și vijelios, numai ce, într-o dimineață, apele se limpezesc iar tumultul se transformă în prima oară freamăt, apoi în sursur și, după aceea, în muzica dimineților care aruncă tot mai mulți bulgări de lumină, peste orele aspre ale dimineților înghețate, în cântec de lumină.
În zilele care urmează, razele subțiri, ca o apă neîncepută, se fac fuioare mai groase și mai groase, pătrunzând până la oase firele subțirele culcate sub ger. Printre ierburi vechi, necosite, sub pleoapele călduțe ale soarelui, vor apărea mai întâi niște fire plăpânde, verzulii, cu căpșoare mici, înfruntând curajoase frigul și zăpezile mieilor. Apoi căpșoarele se umflă voinicește, până când, încurajate de soare, iese la iveală albul curat vestind nu ninsori, ci un alb fericit, dătător de miraculoasă renaștere și viață. O floare mică și plăpândă, smerită și pură, care pune botniță Iernii și ne anunță că, da, Primăvara e acum, aici!
Pădurile se pătează cu galbenul cornilor înfloriți, în locurile însorite își ițesc capetele delicatele flori crucea voinicului și din bulbii mititei îngropați de cu toamnă răsar brândușele primăverii, aducând pe cerul zilelor “verde crud, verde crud, te mai văd, te mai aud…” și punți violet, gata să te-arunce spre cel mai înmiresmat cer, în palmele parfumate ale Primăverii, împrăștiind în lume esențe de hiacint alb, roz și mov. Când trece primăvara prin curți cu gleznele ei subțiri de fecioară, în urmă-i înflorește forsiția, copacul de aur, iar bobocii gutuiului japonez explodează în lume flori de un roșu-aprins. Cerul e senin, un albastru-etern, desfofolind, ici-colo, vălătucii albi ai norilor cumulus humilis. Acesta e momentul când Primăvara e încoronată ca regină!
Când își aruncă mantia ei de ploaie albă și roz peste lume, toate cele se umplu de petale. Delicate flori de cireș, dalbe-dalbe flori de măr, iar între ghimpii prunilor, florile râd în soare, fericite! Tot mai mult verde, într-o explozie de bucurie și viață, verde și flori, verde și flori, ca și cum o vrajă mare îmbracă mai întâi luncile soarelui, apoi dealurile, urcând până sus, către cușmele de nea ale munților! E tril de păsări în aer, toate cele vibrează și cântă, iar cine se trezește în puterea nopții aude, începând cu luna lui Prier, glasul melodios și răsfrânt în sine al privighetorii.
Sevele urcă prin arterele arborilor, până sus, la frunzele cerului. Când pășește ea peste lume, Primăvara împrăștie în lume nu doar culoare, lumină, căldură și îmbătătoare miresme, ci și vraja iubirii. Căci nu odată îndrăgostirea ne-a ieșit în cale, “leoaică tânără”, în chiar inima Primăverii. E-atâta grație și delicatețe, e-atâta viață, e-atâta soare în toată această splendidă și efemeră fragilitate, încât, pentru toate acestea și pentru nesfârșitele bucurii pe care ni le prilejuiește, pentru că simt că nu e suficient timp cât să-i sorbim nesfârșita frumusețe, vă mărturisesc: în fiecare martie care vine îmi pare rău că, în această lume de poveste pe care-o naște Primăvara, nu suntem nemuritori…
Ada BERARU
Featured picture: foto Alin Brotea
Citește de același autor
