Prețul lacrimilor șterse cu greu

Dan GRIGORESCU, Șef secție chirurgie plastică și reconstructivă la Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov:

„Așa nu se mai poate! Am lăsat să treacă suficient timp pentru ca aceia care ar fi putut face ceva la modul omeniei profesionale s-o facă. N-au făcut-o! Pentru asta, voi ăia, medici ca și mine, aveți lipsa mea definitivă de stimă!
Și acum, povestea!
În urmă cu vreo doi ani, o femeie devenea victima unui accident de muncă, prin prinderea mâinii drepte, dominante (a tuturor celor 5 degete și a palmei) la un calandru fierbinte dintr-o călcătorie industrială. Rezultatul final, obținut după mai mult de 10 intervenții chirurgicale succesive, este cel din imagini. Atât s-a putut. Eforturile au fost mari, deoarece pacienta a vrut să aibă cât mai mult din mâna originală. Numai că o are, cum spunem, noi, plasticienii, mai mult „la inventar”, pentru că nu este funcțională aproape deloc (vezi imaginile 3 și 4). E însă deosebit de importantă pentru pacientă din punct de vedere psihologic, atât timp cât nu se uită lumea la ea ca la circ, așa cum ar fi dacă i-ar lipsi de tot. Sau aproape deloc.
Evident că a venit și momentul evaluării de către specialiștii în domeniu LA NIVEL NAȚIONAL a capacității de muncă și, evident, și a încadrării într-una din variantele de pensie de boală cuprinse în lege.
Verdictul?
Deficiență funcțională MINIMĂ, capacitate de muncă PĂSTRATĂ, NU SE ÎNCADREAZĂ în grad de invaliditate!
FĂRĂ PENSIE DE BOALĂ, deci…
„V-au rămas falange la degete!”- i-au spus, doct, unii din comisie, fără să-i examineze funcțiile actuale ale restului de mână, mai întâi strivită și arsă, iar mai apoi reconstruită în multe ore de intervenții chirurgicale. „Nu aveți decât 40% deficit, așa că, ASTA E!”- au concluzionat, în dispreț față de situația DEFINITIVĂ a pacientei, unii ăia…
Oameni buni! Toată lumea medicală știe că o structură fără funcție nu are, practic, nicio valoare în afară de cea psihologică (hai să vă dau, în trecere, exemplul reconstrucției de sân după îndepărtarea celui original în cancerul mamar). Ce să mai spunem despre mână, care la om este organul esențial al muncii? Dacă nu poate „prinde” nimic cu ea, chiar „întreagă” fiind, cu toate degetele și falangele „originale” (ce ați zice, de pildă, de o mână paralizată?), poate oare cineva de pe Pământul ăsta munci?
Adică dăm ajutor social unor persoane integre fizic 100% și nu dăm o amărâtă de pensie unuia care s-a nenorocit la muncă?
Rușine să ne fie!
Zău că, în asemenea circumstanțe, mă încearcă rău de tot regretul că nu i-am amputat Marinelei Farcaș încă de la început mâna și ne-am chinuit (și noi, cei din echipa medicală și pacienta, atâta amar de timp)!
Măcar avea de-o pensie, acolo…