Klaus Iohannis a contestat la CCR modificările aduse la Statutul deputaţilor şi al senatorilor

În sesizarea trimisă CCR, Iohannis invocă noul art. 37 al Legii nr. 96/2006, care prevede: „În baza mandatului reprezentativ, deputaţii şi senatorii acţionează în interesul poporului, putând astfel să intermedieze în orice mod, fără a pretinde sau primi bani sau alte foloase materiale, relaţia dintre cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale şi locale şi serviciile şi direcţiile din subordinea acestora, relaţia dintre aleşii locali şi autorităţile publice centrale, dar şi dintre potenţialii investitori şi autorităţile publice locale”.

Preşedintele spune că, astfel, se instituie posibilitatea ca deputaţii sau senatorii să obţină foloase nemateriale, prin intermedierea pe care o fac între cetăţeni şi autorităţi.

„Prin modificările aduse de legea supusă controlului de constituţionalitate se instituie posibilitatea ca deputaţii sau senatorii să obţină foloase nemateriale, prin intermedierea realizată între cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale sau locale sau între aleşii locali şi autorităţile publice centrale, respectiv între potenţialii investitori şi autorităţile publice locale. Foloasele nemateriale pot fi reprezentate de oferirea unui titlu sau a unei distincţii, avansarea în carieră, oferirea unui loc eligibil în cazul unor alegeri locale sau parlamentare, promovarea unei iniţiative legislative etc”, argumentează Iohannis în sesizarea trimisă către CCR.

El spune că o astfel de prevedere încalcă dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Constituţie, prin instituirea unei excepţii, dispoziţia introdusă venind în contradicţie chiar cu reglementarea infracţiunii de trafic de influenţă.

„În primul rând, cu privire la persoanele aflate în funcţii şi demnităţi publice, Curtea Constituţională a dezvoltat o amplă jurisprudenţă arătând că exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice trebuie să se realizeze în coordonatele statului de drept: „Statul de drept presupune, pe de o parte, capacitatea acestuia de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea premisele pentru încrederea cetăţenilor în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele – iar cadrul legislativ este una dintre ele – pentru îndeplinirea funcţiilor statului de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală.” (Decizia nr. 258/2016). În Decizia nr. 32/2018, Curtea Constituţională a statuat că standardele de integritate stabilite de legiuitor constituie garanţii de integritate şi probitate morală pentru persoanele care ocupă funcţii sau demnităţi publice şi că eliminarea unui standard de integritate aduce atingere principiului statului de drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor. Însă, prin instituirea în legea criticată a posibilităţii deputaţilor şi a senatorilor de a pretinde ori de a primi foloase nemateriale, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, prin intermedierea „în orice mod” a relaţiilor dintre cetăţeni şi autorităţi, respectiv dintre aleşi locali şi autorităţi centrale sau dintre investitori şi autorităţi locale sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, restrângându-se cadrul de integritate aplicabil deputaţilor şi senatorilor şi eliminându-se un standard de integritate, aspect ce are un efect direct asupra încrederii cetăţenilor în membrii Parlamentului României şi în autoritatea legiuitoare”, arată Iohannis.

El spune că acelaşi lucru este valabil şi pentru faptul că acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, în forma incriminată de art. 291 din Codul penal care reglementează traficul de influenţă, nu se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor din această lege. Astfel, prin omiterea ipotezei în care un deputat sau senator acceptă promisiunea de bani sau alte foloase în intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţile publice centrale şi locale, este dezincriminată implicit această modalitate de comitere a infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile enumerate de legea penală, consideră preşedintele.

De asemenea, el arată că este neclară sintagma „să intermedieze în orice mod” şi „permite şi interpretarea conform căreia intermedierea realizată de deputaţi sau senatori ar putea avea loc chiar prin încălcarea unor dispoziţii din alte acte normative aflate în vigoare”.

„Mai mult, intermedierea realizată de deputaţi şi senatori între cetăţeni şi serviciile sau direcţiile din subordinea organelor administraţiei publice locale, structuri fără personalitate juridică este una neclară, din moment ce raporturile juridice sunt stabilite între cetăţeni şi respectivele autorităţi centrale sau locale, nicidecum între cetăţeni şi serviciile sau direcţiile din subordinea acestora, sau între cetăţeni şi funcţionarii publici din cadrul serviciilor sau direcţiilor competente să soluţioneze cererile acestora. Din acest text se poate interpreta că „intermedierea în orice mod” realizată de deputaţi sau senatori poate reprezenta chiar o interferenţă a acestora în activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat”, mai spune preşedintele.

În sesizarea trimisă CCR, Iohannis mai arată că, prin raportare la suprapunerea cu definiţia dată traficului de influenţă şi prin dezincriminarea implicită a acestei infracţiuni pentru deputaţi şi senatori în situaţia în care aceştia obţin un folos nematerial sau în situaţia în care acceptă promisiunea de bani ori alte foloase, este instituit un privilegiu pentru această categorie în raport cu ceilalţi cetăţeni, care „pot fi subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de dispoziţiile art. 291 din Codul penal”.

„Statutul de senator sau deputat nu poate constitui un criteriu justificat obiectiv şi raţional pentru excluderea acestei categorii din sfera subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă. Spre deosebire de deputaţi şi senatori, fapta altor persoane care nu ocupă aceste demnităţi publice şi care intermediază relaţia dintre cetăţeni şi organele administraţiei publice centrale sau locale, obţinând un folos nematerial pentru faptul că au influenţă sau lasă să se creadă că au influenţă asupra unui funcţionar public şi care promit că îl vor determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, va constitui infracţiunea de trafic de influenţă. În plus, potrivit art. 71 alin. (2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu cea de membru al Guvernului. Or, din această perspectivă devine neclar care este linia de demarcaţie între acţiunile exercitate în fiecare dintre cele două calităţi”, mai spune preşedintele.

În aceste condiţii, privilegiul instituit pentru deputaţi şi senatori nu numai că elimină un standard de integritate, afectând dispoziţiile referitoare la statul de drept din Legea fundamentală, dar încalcă şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie potrivită cărora „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege”.

Potrivit modificărilor aduse legii, „eputaţii şi senatorii se pot adresa, personal sau prin intermediul birourilor parlamentare, în scris, verbal ori prin mijloace de comunicare electronică, organelor administraţiei publice centrale şi locale, respectiv serviciilor şi direcţiilor din subordinea acestora, pentru a transmite sau a se informa asupra solicitărilor şi petiţiilor cetăţenilor din circumscripţiile electorale în care au fost aleşi, pentru rezolvarea, în conformitate cu prevederile legale, a problemelor acestora sau pentru a obţine informaţii cu caracter public necesare exercitării mandatului”. Astfel, faţă de dispoziţiile aflate în vigoare este adăugată posibilitatea deputaţilor şi a senatorilor de a se adresa organelor administraţiei publice centrale şi locale şi personal, nu doar prin intermediul birourilor parlamentare. În plus, conform modificărilor, deputaţii şi senatorii se pot adresa şi serviciilor şi direcţiilor din subordinea organelor administraţiei publice, iar modalitatea de adresare în scris este completată cu sintagma „verbal ori prin mijloace de comunicare electronică”. Aceste modificări aduse vizează atât solicitările şi petiţiile cetăţenilor, cât şi obţinerea de informaţii cu caracter public, necesare exercitării mandatului.

„a) Dispoziţiile art. 111 alin. (1) din Constituţie reprezintă o expresie a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice. Potrivit acestui text din Legea fundamentală, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora”.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat: „controlul parlamentar se exercită asupra activităţii Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, iar nu şi asupra oricărei autorităţi publice centrale” (Decizia nr. 317/2006). În aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a arătat că „solicitarea de informaţii şi documente, ca modalitate de exercitare a controlului parlamentar, se poate face numai prin intermediul preşedinţilor Camerelor sau ai comisiilor parlamentare”.

Această interpretare dată de instanţa constituţională este confirmată şi de dispoziţiile regulamentare ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Art. 179 alin. (3) din Regulamentul Senatului statuează că fiecare senator are dreptul de a cere informaţiile şi documentele necesare referitoare la domeniul lui de activitate „prin intermediul preşedintelui Senatului sau al preşedinţilor comisiilor”. Potrivit art. 207 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „Camera Deputaţilor şi deputaţii au dreptul să obţină informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii lor din partea organelor administraţiei publice”. Art. 208 din acelaşi Regulament stipulează faptul că „(1) Deputatul poate solicita de la organele administraţiei publice centrale şi locale alese, printr-o cerere adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui comisiei permanente din care face parte, orice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea activităţii sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de importanţă deosebită. Refuzul se aduce la cunoştinţa Camerei Deputaţilor care va decide în şedinţă secretă. (2) În cazul în care informaţiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, secrete de stat, Guvernul informează Camera Deputaţilor despre aceasta, iar Camera decide în şedinţă secretă. (3) Documentele se restituie după consultare.” Aşadar, modalitatea reglementată de Legea fundamentală şi de regulamentele parlamentare prin care deputaţii şi senatorii pot obţine informaţii necesare exercitării mandatului lor de la Guvern şi organele administraţiei publice este cea prevăzută de art. 111 alin. (1), respectiv numai prin intermediul preşedinţilor comisiilor parlamentare sau al preşedinţilor celor două camere”, mai spune Iohannis.

Potrivit acestuia, introducerea posibilităţii ca deputaţii şi senatorii să se adreseze personal organelor administraţiei publice centrale şi locale, respectiv serviciilor şi direcţiilor din subordinea acestora încalcă Constituţia. Aceste argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte modalitatea de adresare prin birourile parlamentare, dispoziţiile depăşind cadrul prevăzut de Constituţie.

„În egală măsură, modificările aduse art. 39 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În primul rând, nu este clară natura juridică a adresărilor realizate de deputaţi şi senatori în sensul art. unic pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, „prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice”.  În primul rând, petiţia nu este adresată unei direcţii sau unui serviciu din subordinea organelor administraţiei publice centrale sau locale, ci chiar instituţiilor sau autorităţilor administraţiei publice. Din această perspectivă, dispoziţia care permite deputaţilor şi senatorilor să se adreseze în mod direct serviciilor şi direcţiilor din subordinea organelor administraţiei publice centrale şi locale este una care contrazice chiar definiţia dată de legiuitor petiţiei, în O.G. nr. 27/2002, aspect ce generează o neclaritate a normei şi contravine exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie”, mai spune şeful statului.

În al doilea rând, reglementarea care priveşte posibilitatea deputaţilor şi a senatorilor de a se adresa verbal organelor administraţiei publice este una incompletă, în condiţiile în care nu sunt prevăzute dispoziţii pentru înregistrarea sau gestionarea solicitărilor verbale şi nici a momentului de la care curge termenul de 30 de zile de răspuns, consideră el.

„Solicitările adresate de deputaţi şi senatori au un regim juridic distinct de cel al petiţiilor reglementate de O.G. nr. 27/2002, chiar dacă termenul de răspuns este similar, potrivit art. 39 alin. (4) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor. În condiţiile în care actul normativ de bază care reglementează soluţionarea petiţiilor nu prevede posibilitatea înaintării unor petiţii verbale ci doar „în scris ori prin poştă electronică”, reglementarea incompletă din cuprinsul art. I pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate ridică probleme de claritate, precizie şi previzibilitate şi contravine art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală”, adaugă sursa citată.