Poveştile din Sântandrei. Strigoii satului şi Vâlva lupilor din Apuseni

În satele de munte din felurite zone ale judeţului, acolo unde misterele vechi îşi mai întind firele până în secolul 21, oamenii mai poartă în vorbă povestea strigoilor sau a altor fiinţe cu puteri peste cele ale omul obişnuit. Mai cu seamă noaptea de pe 29 spre 30 noiembrie este renumită pentru mulţimea de spirite care părăseau mormintele şi se întorceau în locurile în care au trăit.

În calendarele populare, ajunul sărbătorii de Sfântul Andrei se numeşte „Sântandreiul” sau „Noaptea strigoilor”. Mai că nu e sat departe de oraşe în care bătrânii să nu ştie a povesti despre aceste suflete blestemate. Munţii Apuseni au însă propriile lor mistere. În aşezările moţilor, poveştile se umplu de vâlve, spirite care stăpânesc elementele naturii. Există astfel Vâlva apelor, Vâlva pădurilor, Vâlva pietrelor, a comorilor şi cea a băilor.

Se spune că, în această noapte, Vâlva lupilor cheamă sălbăticiunile şi le împarte sarcinile pentru anul care vine. „În zona noastră, se crede că este un conducător al haitelor de lupi. Se spunea că, în ajun de Sfântul Andrei, chema toţi lupii dintr-o regiune şi îi pregătea pentru anul următor: le spunea unde urmau să atace sau unde nu, în funcţie de prieteniile sau antipatiile Vâlvei”, povesteşte Monica Duşan, muzeograf la Expoziţia de Istorie Locală şi Etnografie, secţia din Brad a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

Ultima asemenea vâlvă cunoscută a trăit într-un sat din comuna Ribiţa. Gheorghe David era un bătrân cam ciudat, dar şi foarte educat. Timp de mai bine de 40 de ani, omul a fost stăpânul fiarelor. „De ce îi zicea Vâlva lupilor?! Dacă el era şeful lupilor! Era un om foarte deştept! Avea acasă o bibliotecă, de cred că nu există la Academie, în Bucureşti. Povestea de oriunde îl întrebai – din ţară, de peste hotare. Era deştept şi arăta o ţâr ciudat, da’ mai arată ei oamenii şi mai ciudat şi-n zâua de azi. Nu ştiu dacă o transmis la cineva daru’ lui. Habar nu am”, spune Petru Mateş din satul Dumbrava de Sus.

Mai că nu este om în zonă care să nu fi auzit de bătrânul citit care stăpânea lupii. Gheorghe Rus a lucrat ca pădurar în zonă vreme de 17 ani şi l-a cunoscut destul de bine pe om: „Zâceau oamenii că omul aduna lupii. Şi casa lui era mai altfel, că sus, pă ţiglă, era plină de lanţuri. Şi el avea o figură mai aşa… şi umflături pe cap de ziceai că-s început de coarne. În ultimu’ timp, povestea că n-o mai vorbit cu lupii, că i-o dat la o fată, la o muiere, da’ nu ştiu cine-i”, povesteşte omul din Dumbrava.

Muzeograful Monica Duşan stă în Ribiţa şi nu doar că ştie povestea vâlvei, dar l-a şi întâlnit: „Ultima vâlvă renumită a fost David Gheorghe. Avea porecla de Buzgaru sau Gigel. A murit prin anul 2006. Povestea multe despre darul său, chiar ne invita să participăm la o chemare a lupilor. Ne spunea că trebuie să mergem noaptea la Izvoarele Crişurilor. La miezul nopţii, sufla într-o sticlă de lampă şi aşa chema lupii, dar, bineînţeles, că nu am fost niciodată ca să ne demonstreze cum cheamă el lupii.”

Muzeograful a luat la pas mai toate cărările muntelui şi a mers de mai multe ori la casa vâlvei. Îşi aminteşte multitudinea de cărţi bune, închise sub lacăt, dar şi modul în care era privit de mulţi oameni: „El nu prea avea treabă cu oamenii din sat, mai mult oamenii cu el, pentru că îl considerau un ciudat. Avea gospodăria oarecum izolată, pe vârful dealului, un comportament mai aparte şi era un om învăţat, ceea ce îl făcea diferit de ceilalţi. Avea o bibliotecă impresionantă. Am văzut chiar eu: nu avea romane, ci multe enciclopedii şi dicţionare. Ştia multă istorie şi geografie.”

Vâlvele fac parte din mitologia locurilor, iar Monica Duşan a luat aminte la poveştile celor din comună: „Oamenii din sat aşa spuneau, că lupii atacau când şi cum le spunea el. Povestesc oamenii de aici că, la cei care îl batjocoreau, le-a venit lupul şi le-a luat oi sau le-a omorât în ţarcul de lângă casă.”

După ce bătrânul a murit, casa lui a fost devastată şi multe lucruri furate. Au rămas însă vii poveştile cu vâlve şi faptele sale. Meşterul Petru Mateş vorbeşte chiar cu drag despre el: „El mi-o spus că-i Vâlva lupilor! El coordona lupii. Mie nu mi-a fost frică de el, că, dacă nu îi făceai rău, nu îţi băteai joc de el, nu păţeai nimic. Care ş-or bătut, or păţât-o cu oile! Îl luau oamenii păstă picior, că umbla cu o raniţă tătă unsă în spate. Tăt ş-or bătut joc şi numa’ bine că or vinit lupii! Şi numa’ p-a lor oi le-or omorât, pă altele nu! Că doar or mai fost oi p-acole. Asta am văzut eu, cu ochii mei!”

Fostul pădurar povesteşte că mai nu îţi venea să-l crezi că poate porunci lupilor, dar prea s-au întâmplat multe care s-au potrivit apoi cu vorbele sale: „O fost un om di ci’, mai jos, de-o-mpuşcat o lupoaică. După ce-o omorât-o, o ascunsă după o piatră să nu să afle. Omu’ o ştiut! O tăt căutat vreo săptămână până când o dat de ea. Îi tăt zicea: „Spune, mă unde-ai pus-o, că nu am treabă cu tine, da’ mi-ai puşcat fetiţa! Cea mai faină fetiţă!” Zicea că îi trăbă numa’ gâtlejul de la ea. Omu’ n-o păţit rău, da’ oile, da! Aşa le zicea la lupi „copiii lui”.”

 

Despre păţania asta, a aflat şi Monica Duşan: „Cineva din Dumbrava de Jos mi-a povestit că s-a certat cu el şi apoi ziua, în amiaza mare, au intrat lupii în gospodărie şi i-au omorât toate oile.” Mai mult, Gheorghe Rus crede că Vâlva lupilor avea şi alte puteri de neînţeles: „Când eram pădurar, ne-am dus la Brad într-o dimineaţă. Pe drum, ne-am întâlnit cu el lângă un izvor: „Une’ mei, mă, creştine?” Io zâc: „Iacă, la lucru!” El mi-o zâs că meie pe-acolo în sus, în vârfu’ dealului, la un om. Când am ajuns în Brad, la autogară, l-am găsât acolo! Pe une, s-o dus, io nu ştiu!”

Muzeograful din Ribiţa a reuşit să îl descrie tare bine într-un vechi articol: „Li se ridica părul în vârful capului, chiar şi aşa ud cum era, când îl vedeau pe Gigel sau Buzgaru, cum îi spuneau unii, sau şi mai bine „vâlva lupilor”, cum îl ştia toată răsuflarea din împrejurimi. Venea tiptil, parcă neauzit, ca o jivină, cu pălăria lui soioasă trasă pe ochii cu uitătura piezişă de sălbăticiune hăituită, cu nelipsita lui raniţă jerpelită în spinare. Dinspre raniţă se auzea mereu un zornăit metalic, parcă de monede sau alte mărunţişuri metalice. Păşea încet, cu grijă, peste pietre, prin apă, prin urzici, brusturi şi alte bălării, aruncând priviri iscoditoare în jur. Copiii se strângeau ciotcă unul în altul, urmărindu-l cu teamă. Toată vitejia şi zbenguiala le trecea la vederea lui.”

Nimeni din zona Ribiţei nu pare a şti cine e acum Vâlva lupilor, pe cine a ales David Gheorghe să-i moştenească „darul” şi să-i conducă lupii. Unii cred că timpul ori va şterge poveştile, ori va face ca numele vâlvei să fie aflat.

Adunarea lupilor nu este singurul eveniment de temut al acestei nopţi: „Prin Apuseni se vorbea mai rar de strigoi, dar, mai demult, oamenii se protejau de strigoi cu cununi de usturoi sau făceau cruci cu var pe uşile grajdurilor vitelor.”

Tinerii satelor nu mai ştiu multe de sufletele neîmpăcate care bântuiau în ajun de Sântandrei. Au rămas în poveştile bătrânilor. În Ţinutul Pădurenilor, nana Cosana Vinca de la Cerişor nu ştie ca, la cei 88 de ani ai ei, să fi prins vreun strigoi, dar a aflat de unul de la tatăl ei. Sătenii ar fi căzut pe gânduri când au început să le moară vitele, una după alta. După cum era mersul vremurilor, s-au gândit că e vina unui „om strâcat”: „S-o dus oamenii într-o sară, or dezgrobat vreo trei şi, când l-ar dezgropat p-al patrulea, iacă-l acolo! Omu’ în sicriu era întreg, roşu în obraji, cu barbă mare. Oamenii or zis că ălă s-o strâcat ş-o omorât vitele. L-or scos din sicriu şi or făcut un foc mare, mare şi l-or împins cu furcile acole. Când or ajuns la inimă, omul numa’ o icnit odată tare. După ce-o ars, s-o gătat! Nu or mai murit vacile şi boii.”

Noaptea dinaintea sărbătorii era considerată în vechime momentul perfect pentru ca fetele de măritat să-şi afle viitorul bărbat prin farmece şi vrăji. În Ajunul Sfântului Andrei, nu ai voie să dai nimic cu împrumut din casă, nici măcar jăratecul din vatră.

 

Laura OANA