POVEȘTI DE SUCCES: Hunedoreanul Vio Onuţ, specialist de top la IBM

Abia terminase liceul când a plecat din Hunedoara, neştiind că lasă în urmă oraşul natal şi familia lui de copil unic la părinţi pentru totdeauna. Singur recunoaşte că, dacă nu ar fi fost respins, pe motiv că purta ochelari, de Serviciul Român de Informaţii, unde a încercat să obţină un post ca specialist în informatică, astăzi îşi punea mintea lui sclipitoare la treabă pentru România, nu pentru Canada! Ţara de peste Ocean, care avea să-l accepte, pe el şi pe familia lui, cu braţele deschise. Astăzi hunedoreanul Viorel Onuţ este specialist de top în securitate cibernetică la IBM şi, în plus, construieşte o biserică ortodoxă în Ottawa.

De ce ai ales să pleci din Hunedoara, Vio Onuţ?

Eu, la Hunedoara, făcusem Liceul Numărul 1, care avea secţie de informatică. Am plecat la facultate, la Cluj, unde am terminat automatizări şi calculatoare. La final, m-am sfătuit mult în familie, cu părinţii. Erau mulţi colegi de-ai mei care îşi continuau studiile la universităţi din străinătate. Eu chiar am lucrat, o vreme, în Cluj, dar nu mi-a plăcut.

 

Străin în Europa, acasă în America

Până la urmă, ţi-ai făcut lucrarea de licenţă la o faimoasă companie germană

Înainte de a pleca în Canada, am avut un internship la Daimler-Chrysler, în Berlin, ca să-mi fac diploma de licenţă, în colaborare cu cei de acolo. În timp ce eram în Germania, am vorbit să continui un doctorat, însă, între timp, m-am gândit să aplic şi la universităţi din Canada şi Statele Unite ale Americii. Cu un an înainte, în 2011 fusesem la un „student exchange” („schimb de experienţă pentru studenţi”) printr-un program „Work and travel”. Sigur, nu am mers în America să lucrez în domeniul meu: patru luni am fost chelner în New Hampshire. Mi-a plăcut mult societatea americană! În Germania lucrurile erau mult mai stricte, iar limba, pentru mine, era foarte grea. Aveam cursuri de germană cât am fost la Daimler-Chrysler, dar nu s-a prins nimic de mine! Plus că am simţit o reticenţă la nemţi faţă de străini. În cadru profesional nu se resimţea atât de mult, însă pe stradă sau într-un magazin, simţeam… ca o repulsie… că nu sunt de-al lor.

Cum ţi s-a părut „Lumea Nouă”, imediat ce ai aterizat în Statele Unite?

Pentru americani era foarte ok că noi suntem studenţi şi că vrem să facem un ban în ţara lor. Mi-a plăcut şi mie mult în America. Am făcut şi un tur… Era o societate multiculturală, în care, cu banii mei de chelner, dacă intram într-un magazin de electronice, puteam să-mi cumpăr tot ce voiam! Mi-am dat seama că, dacă aş fi lucrat în domeniul meu, situaţia ar fi fost şi mai bună! Plus că am văzut o deschidere foarte mare la oamenii din America. Mergeam destul de mult, ca să ajung la un magazin. Eram cu un coleg, când s-a oprit un domn lângă noi şi ne-a întrebat de ce mergem pe jos. Noi i-am explicat că suntem studenţi nu avem bani de maşină, iar el ne-a zis că ne dă el una, pentru că, oricum, are trei! Maşina pe care ne-a dat-o era o rablă, dar suficient de bună, încât am mers cu ea până în Chicago şi înapoi! Cât am lucrat acolo ca ospătar, am reuşit să adun bani să-mi organizez nunta la Hunedoara.

 

Cum să dai chiria din Cluj, pe o casă din Ottawa

Până la urmă, ai făcut un doctorat în Canada. Cum a apărut această schimbare de „traseu” şi cât de greu a fost doctoratul la canadieni?

Eram la masterat, ca să scap temporar de armată, iar în timpul ăsta am aplicat la doctorat. Ca să te înscrii la doctorat în Statele Unite sau Canada, trebuie să susţii două teste: TOEFL şi GRE (Graduate Record Examinations). Evaluatorii de la Bucureşti trimit rezultatele direct la universităţile alese de tine. Eu am aleş vreo şapte-opt. Ideea era ca o universitate să mă accepte şi să dea şi bani pentru mine. Chestia interesantă e că soţia mea a ales pentru mine o universitate: University of New Brunswick. Tocmai aici am fost acceptat cu o bursă, care se obţine foarte greu! Cu bursa mi-am permis să-mi plătesc taxele la facultate, chiria, facturile, să trăiesc din ea, eu şi soţia mea, şi să vin acasă, o dată pe an, ca să-mi văd părinţii. Ori, în România, din banii pe care soţia mea îi câştiga într-o lună ca inginer chimist, nu ne puteam permite nici măcar să plătim chiria pentru apartamentul din Cluj!

După doi ani, soţia ta s-a înscris la un masterat, la aceeaşi universitate. De ce aţi decis să nu vă mai întoarceţi, conform planului?

Când am plecat, ziceam că o să ne întoarcem. Însă, după doi ani, am aplicat pentru o rezidenţă. Până să o obţii poate dura unul sau doi ani. Din 2003, până în 2008, am făcut studiile de doctorat în domeniul securităţii reţelelor. Ulterior, am obţinut două oferte de lucru, dintre care una la IBM. Aşa ne-am mutat, acum nouă ani, cu serviciul în Ottawa.

 

Supervizor în toate proiectele de cercetare IBM

Ce înseamnă să lucrezi pentru un gigant renumit, cum este IBM?

Puţină lume ştie că IBM are un sediu inclusiv în Hunedoara… la Cluj, la Bucureşti… E o companie multinaţională unde există posibilitatea să te dezvolţi din punct de vedere al carierei. E un gigant cu o istorie de 100 de ani în Canada, iar munca mea e foarte interesantă. Eu am început ca software developer, dar nu am acceptat oferta lor, până când nu m-au lăsat o zi pe săptămână, să lucrez cu universităţile. Apoi am ajuns „team lead”, un şef de echipă, cum ar veni. Ulterior am ajuns arhitect IT şi făceam produse de securitate pentru reţele. Spre final, am avut chiar şase proiecte de cercetare cu diferite universităţi, pe care le duceam în paralel unul cu celălalt şi, pe toate, cu munca mea. Astăzi supervizez toate proiectele de cercetare care se desfăşoară în Canada, toate parteneriatele între IBM şi universităţile canadiene. Slujba se numeşte “principle research and development strategies” (director în cercetare şi strategii de dezvoltare). Asta înseamnă că supervizez 44 de proiecte de cercetare. Avem 77 de studenţi pe care îi coordonez şi sunt 42 de profesori cu care lucrăm. Fiecare ajută platforma. Lor li se adaugă 35 de specialişti, care mai aduc încă 62 de specialişti colaboratori, iar eu decid care proiect are sens să-l derulăm, care nu, care şchioapătă, care merge bine…

Ţi s-a întâmplat vreodată peste Ocean să te simţi respins, la fel ca în Germania? Cum sunt văzuţi românii în Canada?

Aici românii sunt văzuţi foarte bine! În primul rând, nu orice român ajunge aici. Există un triaj în baza căruia eşti acceptat. Noi avem profesori universitari aici, doi dintre ei sunt chiar decani la Universitatea din Ottawa. Foarte mulţi români foarte capabili! Românii sunt văzuţi aici ca nişte oameni foarte serioşi care, dacă sunt puşi la un lucru, îşi fac treaba bine!

Tocmai ai fost premiat, alături de echipa ta. Despre ce este vorba?

Sinergy Award este un premiu prestigios, o recunoaştere internaţională. Printre cei premiaţi, se numără profesori foarte apreciaţi. Premiul pe care l-am primit eu nu este pentru mine, deşi eu m-am dus în Argentina să-l primesc, este pentru cei 30 de ani de activitate ai Centrului pentru Studii Avansate din cadrul IBM.

Care este nivelul de salarizare în zona IT, în Canada?

Depinde de la firmă la firmă şi de la oraş, la oraş. Un student abia ieşit din Universitate e angajat cu vreo 60.000-70.000 de dolari pe an,  iar un om care este în profesia respectivă trebuie să aibă peste 100.000 de dolari pe an. Cu banii ăştia poţi să îţi permiţi ca nimeni din familia ta să nu fie nevoit să lucreze, să susţii de la doi, la patru copii, să ai o casă, două maşini şi să-ţi permiţi să mergi în vacanţă, o dată pe an, unde vrei tu.

 

Biserica ortodoxă, „puntea” către România

Unde mergeţi voi, cel mai des, în vacanţă?

După ce s-au născut copiii, am încercat să venim cât mai de acasă, cel puţin o dată pe an. Soţia mea chiar stă două luni pe ani acasă, pentru că vrem ca ei să ştie româneşte. Părinţii şi limba, cultura, sunt singurele lucruri care ne mai leagă de ţară. Asta e drama românilor care se aciuiază în diferite locuri ale lumii.

Ai călătorit mult în delegaţii, la conferinţe… Pe unde ai umblat şi unde ţi-a plăcut cel mai mult?

Am fost pe toate continentele, mai puţin în Australia, iar cel mai mult mi-a plăcut în Spania şi Argentina. La Buenos Aires e la fel ca în România! M-am simţit de-al locului, ca în Bucureşti. 

Ce îţi place şi ce nu îţi place în Canada?

În fiecare ţară sunt lucruri bune, proaste şi foarte proaste. Pe de o parte, aici nu ai grija zilei de mâine, totuşi, taxele care se plătesc sunt cele mai mari din lume. Dincolo de 55.000 de dolari pe an, jumătate din tot ce câştigi, merge în buzunarul Guvernului.  De acasă, totul pare foarte wow, foarte frumos, dar şi aici încă există oameni fără o casă, homeless. Pe de altă parte, venind aici te rupi de cultura în care te-ai născut, cu care eşti familiar. Cultura occidentală e foarte diferită de cultura noastră, a ţărilor latine, e foarte detaşată de partea spirituală.

Eşti un specialist care lucrează ca vârf de lance în domeniul inovativ al tehnologiei. Cum s-a întâmplat că eşti şi dirijorul corului „Incognito”, al Parohiei Sfântului Apostol Matei şi al Marii Muceniţe Hristina şi coordonezi construcţia bisericii ordotoxe care poartă acest hram.

Eu am făcut şi pian la Şcoala de Muzică cu doamna Adriana Cheţe, iar un prieten de familie mergea la cor. El m-a invitat, mi-a plăcut şi am rămas. Acolo am cunoscut-o şi pe soţia mea, Lenuţa. Apoi am fost în corul „Intermezzo” din Cluj-Napoca. Am cântat şi în Canada în cor. Mie mi-a plăcut foarte mult arhitectura, deşi nu am făcut niciodată. Şi, pentru că „mă ştiam” la calculatoare, am pus, repede, la punct nişte planuri de biserică. Apoi am rămas foarte implicat în procedurile pe care le-am avut de făcut, înainte să începem să construim biserica. Şi, de la o chestie la alta… am condus… nu, nu am condus!, am pus umărul să facem treaba asta… Românii care tind să ţină de ţară se întâlnesc, în Statele Unite şi Canada, la biserică. Practic, comunitatea românească se menţine în jurul bisericii. În plus, eu nu am auzit de niciun om de ştiinţă care, pe patul de moarte, să se declare ateu.

Este ceva ce regreţi, ce n-ai reuşit să faci?

Păi… că am plecat în Canada nu regret. Că nu pot să ajut România, da, regret! Dacă nu aş fi fost respins, pe motiv că aveam ochelari, de Serviciul Român de Informaţii, unde am încercat să obţin un post ca specialist în informatică, n-aş fi plecat din ţară! Dar asta e aşa… mai mult o chestie anecdotică… Probabil nu am vorbit eu cu cine trebuia. Şi, probabil, ei au înţeles că eu vreau să fiu poliţist, nu informatician…

 

Ada BERARU