Povestea salvamontistului care străbate muntele cu o proteză în locul piciorului

Radu Isăconi are 40 de ani și este la un pas de a-şi împlini un vis drag – să devină salvamontist cu acte în regulă. Până aici însă nu i-a fost uşor. A rămas în copilărie fără o parte din piciorul drept şi,  după episoade grele de deznădejde, a decis că e vremea să se ridice şi să meargă înainte. A făcut drumeţii, căţărări, a învăţat să schieze, şi-a luat carnet şi motocicletă, apoi a întâlnit o echipă de la Salvamont Lupeni.

Radu Mihai Isăconi avea 11 ani când bunicul l-a dus la fân. A avut un accident şi coasa i-a străpuns piciorul drept în apropierea genunchiului: „Era în 1990 şi m-au dus la spital cu o Ambulanţă -Dacie papuc. Am ajuns la Spitalul Haţeg şi chirurgul mi-a cusut rana, dar a uitat de venele secţionate. Nu am multe amintiri pentru că am leşinat, dar mama mi-a povestit că m-au ţinut aşa cinci sau şase ore, apoi, când au văzut că nu e în regulă, m-au trimis la Deva. Când am ajuns la Timişoara, după 12 ore de la accident, profesorul universitar care m-a operat nu a mai avut ce face – se formase cangrenă, a trebuit să taie o bucată din laba piciorului. Am stat mult la Timişoara şi mama nu a plecat o clipă de lângă mine”, povesteşte Radu.

Când a ajuns înapoi acasă, la Cârneşti, s-a izolat de lume. Copilul de 11 ani a înţeles că viaţa i s-a schimbat. A trecut prin episoade crunte de depresie: „Fugeam de acasă, pe malul râului, mă ascundeam şi plângeam. Veneau copii mulţi la mine în vizită pentru că mă întorsesem cu multe jucării de la Timişoara. Se uitau la mine cum merg în cârje, se uitau la piciorul meu tăiat. Nu îmi doream decât să plece, să mă lase singur”, îşi aminteşte bărbatul.

Accidentul nu a schimbat doar viaţa copilului, ci a întregii familii: „Ştiţi cum sunt oamenii la ţară. Eram singurul în cârje, lumea vorbeşte, se întoarce. Bunicul meu pe care îl iubeam mult şi el ţinea tare la mine, s-a simţit vinovat pentru întâmplarea cu coasa. A şi făcut preinfarct şi a murit înainte de vreme.” Radu a întrerupt şi şcoala, iar părinţii au început să caute soluţii pentru băiat. Satul era înfrăţit cu o localitate din Elveţia şi s-a demarat o campanie pentru a strânge bani de proteză: „Au făcut un concert pentru mine, s-a strâns suma necesară. M-au dus la un spital în Bucureşti unde medicii au spus că nu pot să îmi pună proteză, că trebuie tăiat piciorul şi mai mult. Am plecat înapoi la chirurgul din Timişoara, un medic tare bun care mi-a spus: „Radu, eu ţi-am salvat câlcâiul. Faci cum vrei, dar eu aş refuza!” A refuzat şi operaţia, şi proteza, şi banii elveţienilor. A ajuns acasă unde, la un moment dat, şi-a dat seama că trebuie să se mişte, să umble. A fost nevoit să improvizeze.

„Erau ghetele alea Puma, albe, înalte. Îmi îndesam vată în vârf, apoi puneam ciorapi şi potriveam piciorul înăuntru. Am început să umblu, să joc fotbal. Îmi amintesc că, atunci când dădeam tare după minge, îmi sărea gheata cu totul. Tot aşa am învăţat şi să schiez la Râuşor, clăparul îmi venea ca o proteză. Veneam des aici la Râuşor, pe vremea aia erau alte pârtii, alte instalaţii. Mergeam pe munte în zonă – de la Lunca Negrii, plecam cu raniţa în spate la şapte dimineaţa până la Cârnic, apoi la Pietrele”. A terminat clasa a VIII-a la Haţeg, apoi s-a înscris la Colegiul Tehnic Matei Corvin, a făcut tot felul de cursuri, inclusiv de agricultor. Radu are gospodărie la sat, grădină cu minisolarii, animale şi pământ unde pune cartofi şi grâu.

Pasiunea pentru munte i-a rămas aproape de suflet. Fiecare pas pe stâncă, fiecare traseu încheiat erau pentru tânăr o dovadă că poate răzbate. Muntele vindecă răni, alină singurătăţi. Într-o incursiune pe munte, a dat de salvamontişti: „În zona Poiana Pelegii, în urcarea către Bucura, i-am cunoscut pe băieţii de la Salvamont Lupeni de care am prins foarte mult drag. I-am ajutat la o acţiune, a urmat a doua, am ţinut legătura cu ei şi m-au primit în echipă. E de nouă ani pasiunea asta pentru salvare, de atunci am devenit aspirant Salvamont, am trecut de testele de începători, acum sunt la cele pentru avansaţi”, povesteşte râzând bărbatul.

Cu vocea un pic răguşită şi zâmbetul pe buze, Radu spune o poveste care ar fi putut deveni prea uşor un coşmar. Însă Radu a ales să lupte. A aflat din copilărie că viaţa este dură. A bănuit că, dacă eşti puternic şi lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, poţi îndrăzni să visezi şi poţi deschide drumuri acolo unde alţii văd doar fundături şi finaluri triste. S-a zbătut şi a avut încredere, a crezut în fiecare pas. A reuşit.

Salvamontiştii sunt mândri că au un om ca el în echipă: „Radu este un băiat deosebit. E atras de salvare, a mers prima dată la băieţii din Lupeni, unde a făcut mare parte a uceniciei. Pentru că noi suntem mai aproape de Cârneşti, localitatea unde stă, am zis că e mai uşor şi pentru el şi l-am chemat la Râuşor. Va pleca în februarie la Şcoala Naţională Salvamont unde îşi va finaliza pregătirea şi va deveni unul dintre salvatorii de bază ai Serviciului Judeţean. E un tip deosebit şi nici unul din colegii lui nu îl tratează ca şi când ar avea o problemă. Mulţi nici nu ştiu că el nu are un picior, are o proteză în partea de jos a piciorului, dar asta nu îl împiedică să meargă pe munte. Poate să schieze, să se caţere şi poate face tot ceea ce face un salvator montan. A fost dat exemplu în Şcoala Salvamont când instructorii au fost surprinşi de abilităţile lui şi de puterea lui de a face ceea ce îşi doreşte. Au zis că, dacă Radu nu a avut probleme în şcoală, ceilalţi nu au nici o scuză! S-a integrat imediat în echipă, un lucru foarte important. Ca să ai o problemă la un picior şi să mergi pe munte nu e chiar uşor. Are voinţă, ne mândrim cu el”, spune Ovidiu Bodean, şeful Serviciului Judeţean Salvamont Hunedoara.

Radu confirmă spusele sale – chiar a fost lăudat de directorul Şcolii Naţionale Salvamont, Ciprian Lolu, un om care i-a intrat la suflet: „Mai aveam colegi care ba nu făceau, ba aveau teamă de înălţime şi el le zicea: „Băi, dacă Radu poate, şi voi trebuie să puteţi. Dacă nu, acasă!” Este un om de nota 20 care m-a motivat foarte mult: nu am crezut că pot să mă caţăr pe 4b, 5b, grade mult mai dificile de escaladă. Am mers la etapa de vară şi cei de acolo nu au ştiut că nu am picior. A pornit examenul şi, înainte să fac căţărarea la stâncă, am început să îmi strâng ceva la proteză. Instructorul m-a întrebat ce am păţit, i-am explicat, apoi şi-a adus aminte de mine din 2017 când am fost la Şcoala de iarnă din Parâng. M-a poftit pe traseu, am atins o buclă. Totul a fost OK până la urmă. Mi-a spus chiar dânsul că sunt o lecţie de viaţă pentru toţi.” Radu a legat prietenii strânse cu băieţii din „Grupa Strunga” şi cu toţi instructorii: „Asta mi-a dat o motivare în plus. Eu având problema asta cu piciorul, vă daţi seama că, şi la schiat şi la căţărare, trebuie să fiu foarte atent, e o muncă mai mare faţă de un om care are ambele picioare. Nu am crezut că pot să fac căţărări atât de dificile, dar eu am braţe puternice şi asta m-a ajutat mult. În salvare, te ajuţi de orice ca să ajungi unde trebuie, să scoţi rănitul.”

Radu Mihai Isăconi a stat ceva ani pe la Straja, lângă băieţii de la Salvamont Lupeni, până când în urmă cu trei ani durerile au devenit atât de crunte că nu mai putea folosi piciorul. Un prieten doctor l-a sfătuit să caute o proteză şi l-a îndreptat către o firmă din Oradea. În 2017, Radu îşi scria povestea, gândurile de a ajunge salvamontist şi ataşa o fotografie. Cei de la Theranova, l-au căutat după o săptămână: „Am condus până la Oradea şi, când cei de acolo m-au văzut cu adidasul plin de ciorapi, mi-au cerut permisiunea să filmeze. Mi-au spus că ei nu au mai văzut aşa ceva. Mi-au oferit mai multe variante şi am ales un model care s-a potrivit, o proteză oferită de firmă, ca donaţie. Mi-au zis să o încerc treptat, să nu forţez. Nu i-am ascultat: duminică am ajuns acasă, luni mi-am făcut bagajul, m-am urcat pe motor şi, din Poiana Pelegii, am urcat până la Bucura. A fost greu, m-am împiedicat, am căzut, m-am ridicat, dar măcar puteam să merg!”

Radu este pasionat şi de motociclism: „Motocicletele m-au ajutat să mă deplasez. Mi-am luat carnetul la 19 ani, am am trei motoare, un touring cu care merg pe orice drum, o Honda mică şi una de viteză. Nici nu m-am gândit la maşină până să mă căsătoresc şi să vină copiii”, mărturiseşte Radu. S-a căsătorit în 2013, cu Alina, iubirea vieţii lui şi au două fetiţe – Briana şi Natalia. Motocicliştii, mai ales cei din zona Haţeg, îl cunosc şi îl respectă. „Radu este un băiat extraordinar, un om echilibrat, muncitor. Băiatul ăsta chiar este un exemplu, un luptător. Este atât de OM că nici nu îmi găsesc cuvintele să îl descriu. Nu se vaită, nu cere, tot timpul este cu zâmbetul pe buze, nu-l auzi odată spunând „Nu mai pot”. Este unul de-al nostru, din cei care spunem „Nu ne lăsăm!”, spune Gheorghe Furca, care îl ştie pe Radu de mic fiindcă amândoi sunt din comuna Toteşti.

După o vreme, a avut nevoie de a doua proteză, una mai scumpă care să absoarbă şocul atunci când Radu punea piciorul jos. L-au ajutat colegii salvamontişti, dar mai ales unchiul său din Deva. Are acum o proteză care îi permite să meargă mult mai bine pe munte şi i-a fost de mare ajutor în turele montane şi la şcolile Salvamont. Deşi i s-a recomandat, nu a fost niciodată într-un centru de recuperare: „M-a interesat să pun proteză doar ca să nu mai doară şi să pot umbla.” Prima dată, Radu a trecut de etapa de iarnă a Şcolii Salvamont pentru începători, apoi, în vara lui 2019, a trecut de etapa de vară – începători, apoi de avansaţi. S-a „transferat” la Râuşor unde îl găsiţi pe pârtie toată ziua. A reuşit să devină instructor de schi. Mai are de trecut hopul la „avansaţi”, iarna, şi va dobândi atestatul de salvator montan.

Te întrebi ce îl motivează şi atunci Radu îşi aduce aminte de un moment din urmă cu şapte ani când era în Poiana Pelegii: „Au urcat două persoane mai în vârstă spre Bucura şi unul a căzut vreo 60 de metri într-un hău. Eram pe tură cu mai mulţi băieţi care m-au chemat să văd să ajut – am văzut atunci toate sistemele pe care le făceau, cum se legau de copaci, făceau un sistem de elevare. Am fost uimit. Apoi, omul pe care l-am scos şi adus jos şi l-am predat la SMURD, tot timpul drumului cât l-am cărat cu UT-ul (targă universală – n. red.) plângea şi ne mulţumea. De atunci am simţit că ceva se potriveşte şi atracţia a fost şi mai mare. Săptămâna următoare, am urcat iar pe munte, dar am prins altă echipă de băieţi. Încet m-am integrat şi, uite acum, mai am o săptămână şi, dacă totul merge bine, voi dobândi atestatul. Îmi doresc să ajut cât mai multă lume, să mă simt folositor. E incredibil cât de bine te simţi când salvezi un om. E o senzaţie care dă dependenţă!”

Cumva, fostul copil care plângea pe malul râului, a reuşit să îşi adune puterile şi să înfrunte viaţa într-un mod care te umple de admiraţie. Pasiunea pentru munte i se potriveşte la perfecţie din moment ce el însuşi e un munte de voinţă. „Dacă dă Domnul să fie totul bine, e un vis pe care mi-l doresc de foarte mult timp: să devin salvator montan. Nu m-am gândit mai departe. Fiecare vis la timpul lui. Ridicăm capul şi mergem mai departe!”

Laura OANA