Povestea cânepii ţărăneşti: spusă, ţesută şi studiată la nivel internaţional

O poveste care se toarce de sute de ani prinde fir şi se adună într-o ţesătură aspră – rar ţi-e dat în ziua de azi să poţi lua parte la meşteşugul ţărănesc al prelucrării cânepii. Cândva românii se îmbrăcau singuri – semănau, culegeau, topeau, meliţau, torceau şi ţeseau planta care creştea în culturi impresionante în ţară. Acum, o cercetătoare de renume mondial are nevoie de aprobări şi avize pentru a cultiva planta şi a reface povestea.

Reîntoarsă din SUA, Florica Zaharia aduce în satul ei din Apuseni experţi în textile dornici să cunoască povestea cânepii româneşti. Cânepa pentru fibre este considerată o plantă multitalent. Este deosebit de rezistentă, deloc pretenţioasă şi utilizabilă în totalitate. Cumva Florica Zaharia îi seamănă – femeia este o adevărată enciclopedie când vine vorba de textile, a plecat din satul natal şi a făcut carieră de excepţie la Metropolitan Museum of Art (MET) din New-York.

S-a întors acasă cu un CV impresionant şi a deschis cu banii ei şi sprijinul familiei „Muzeul Textilelor” la Băiţa, singurul de acest fel din ţară. În casele moţeşti recuperate, Florica Zaharia reînvie vechile meşteşuguri.

La work-shop-ul despre fibrele de cânepă s-au înscris două experte în textile: Git Skgolung din Suedia şi Kristine Kamiya din Statele Unite care urmăresc cu uimire procesul tradiţional al prelucrării cânepii.

Notează, fotografiază şi apoi pun mâna şi lucrează sub supravecherea Floricăi şi a mamei sale. Victoria Tripon are 92 de ani şi a deprins generaţii întregi de femei cu torsul şi ţesutul. Ultimul ucenic este Teo, strănepotul ei de şase ani.

Toto, cum o alintă familia, lucrează molcom o pânză aspră de cânepă la războiul de ţesut aşezat în pridvorul casei unde şi-a crescut fetele, apoi nepoata, Ana Zaharia, reîntoarsă de copilă din America. Bunica Anei calcă apăsat iepele, un soi de pedale cu care mişcă iţele, apoi trage puternic de vătală ca să bată firele în ţesătură şi trece suveica printre zecile de aţe: „Numai cânepă e aici: cânepă urzit, cânepă bătut!”, spune femeia şi îşi continuă munca. Bătăile cadenţate te duc cu gândul la ritmul inimii. Sunt sute de fire care se întind pe metri întregi în faţa ei şi pare că doar măiestria deprinsă în atâta amar de ani de muncă le poate struni şi prinde în pânză. Face zeci de mişcări pentru un centimetru în plus la ţesătură.

Până şi războiul de ţesut este o piesă mai complicat decât un puzzle pentru veterani. Nu e simplu decât pentru femeile care au deprins de mici rostul ţesutului. Unele au lucrat kilometri de pânză. Satul românesc a iscat şi folclor pe tema asta: „De s-ar ţese pânza-n baltă/ Fără iţă, fără spată/ Fără fir şi suveicuţă/ Ar ţese ş-a mea mândruţă”, râde tanti Victoria Tripon. Femeia potriveşte firele cu două oase de pui pe care înfăşoară sfoara: „Puteam să pun şi băţ de lemn, dar aşa ne-am obişnuit.”

Afară, fiecare îşi vede de treaba sa: soţul Floricăi, Romulus Zaharia, cară lemne şi potriveşte focul sub căldarea afumată unde a fiert apa şi acum clocoteşte leşia. Alături sunt aşezate pârlogurile pe un pat de scânduri rânduite la o oarecare distanţă şi înălţate pe câteva cărămizi. Jos, leşia se adună în trocuţe de lemn.

 

De ani de zile, de când o urmăreşte la lucru şi o ajută pe soţia sa, a învăţat şi el cum se pârluiesc ţesăturile: „În pârlău, prima dată se aştern paie ca să nu se murdărească pânza, se aşezau ţesăturile şi, deasupra, un ţol mai murdar peste care se punea cenuşa”. Un fluture se aşează curios pe trocuţa de lemn şi Florica îl alungă de teamă să nu se atingă de leşia care a căpătat o culoare maronie, precum cafeaua . „Jirebiile şi pânza – după ce se ţese – se pârluiesc.

Pentru a le albi şi a le înmuia. Se pârluieşte o dată, de două ori, a treia oară – depinde cât de alb vrem să fie materialul, pe care l-am înmuiat, preferabil cu câteva ore înainte. Între materiale se pun straturi de cenuşă”, explică Florica.

De ani de zile îmi doresc să revăd pârluitul pe care de-abia mi-l amintesc din anii copilăriei, dar nu mi-aş fi imaginat că sunt atâtea trucuri la mijloc: „Cenuşa trebuie să fie de la un lemn mai moale, să nu fie, de exemplu, de la stejar, un lemn care acumulează aciditate în compoziţie. Apa încălzită se toarnă treptat – se pune prima dată o găleată de apă pentru a se înmuia cenuşa şi se amestecă cu un băţ ca să se formeze o pastă. Apoi se lasă să se scurgă, după care se pune altă găleată de apă, la o temperatură un pic mai joasă, să nu fie fiartă – undeva pe la 80-90 grade. După asta, adăugăm încet, apă fierbinte”, explică Florica Zaharia, care a turnat până acum în pârlăul cu cânepă opt găleţi de apă. Lichidul strâns în trocuţ se toarnă din în căldare şi se repune la încălzit: „Am început procesul cu apa la un PH 7 – care este un PH neutru -, s-a urcat la PH 8 şi se merge până la 13, 14, un PH care este extrem de alcalin.” Kristine Kamiya şi Git Skgolung privesc şi îşi iau notiţe.

Pentru necunoscători, pârlăul trebuie explicat  –  este un soi de maşină de spălat ţărănească: „Funcţiona extrem de bine, era tare eficientă! Nimic nu se pierdea. Leşia care se formează este extrem de importantă, nu se arunca, ci cu ea se spălau podelele casei. De aceea casele ţărăneşti aveau podelele atât de frumoase!”, exclamă Florica.

Ţărăncile pârluiau o dată pe săptămână, dar familiile numeroase foloseau mai multe pârlaie, care sunt, de fapt, nişte trunchiuri masive scobite pe interior. „Femeia se trezea pe la ora 4 dimineaţa şi începea procesul. Trebuia să o facă în aşa fel încât să asigure şi orele de pauză – când se odihneşte pârluiala. Pânzele erau apoi cărate la vale, unde se băteau cu maiul, se clăteau în apă şi se uscau. Dacă femeia nu era mulţumită, mai ales pentru jirebiile care urmau să se ţese –  cele de fuior erau calitate superioară -, se mai repeta procesul. Cămăşile de sărbătoare cu siguranţă erau pârluite de trei ori! Închipuiţi-vă cât de eficiente şi harnice trebuiau să fie, mai ales că asta nu era considerată o muncă importantă. Cel puţin nu din punctul de vedere al bărbaţilor, pentru care alte munci aveau prioritate. Dacă ţi se spunea: „Hai la pădure, după lemne!”, lăsa-i munca şi plecai! De multe ori, munca femeilor era ignorată.”

Şi, în timp ce specialistele din străinătate, se descalţă şi îşi odihnesc picioarele pe lutul prispei, nepotul familiei apare îmbrăcat de sărbătoare, în costum tradiţional şi cizme bărbăteşti negre şi înalte. Femeile încep să toarcă, băiatul stă şi priveşte. Git Skgolung este istoric specializat în textile, dar este şi jurnalistă. A venit din Suedia să urmărească întregul proces. După ce cânepa este prelucrată şi se obţin câlţii, vine partea migăloasă. Cea mai grea este partea de tors. „E foarte, foarte dificil. Sunt obişnuită să ţes lâna, dar asta este mult mai dificil. Este o tehnică diferită. Este prima dată când ţes cânepă.” După Git, la tors, vine Kristine Kamiya. Este conservator textile la Metropolitan Museum din New-York, dar acum are de furcă din plin cu cânepa românească.

Priveşte câlţii de pe furcă, se uită la fus şi îi cere ajutorul Floricăi, lectorul de work-shop. Din câteva mişcări, femeia înşiră firul şi „predă tema”: „It’s all yours!” Şi când newyorkeza prinde a lucra, Florica explică: „Kristine toarce câlţii proveniţi din cânepa cultivată anul trecut. Este parte din experiementul pe care îl facem în cadrul acestui work-shop pe tema fibrelor de cânepă. Se toarce răsucit, tipic pentru cânepă. Nu se toarce îndrugat, cum se toarce lâna pentru bătătură. Cânepa are nevoie de o răsucire mai accentuată.” Ca să reuşească, cercetătoarea din Statele Unite deprinde întregul procedeu, inclusiv umezirea degetelor cu salivă. Hidratarea e asigurată cu apă rece din fântâna săpată în piatră şi trasă cu cumpăna, în găleată, la lumina zilei şi adusă cu ulcele către buzele însetaţilor.

„Câlţii se folosesc la ţeserea pânzei de o calitate inferioară. Cămăşile, costumele de sărbătoare se fac doar din firele toarse din fuior”. Profesoara îşi priveşte ucenica: „Kristine! Arăţi ca o femeie din Vietnam!”, strigă Florica şi toată lumea începe să râdă cu privirea aţintită către femeia finuţă care se străduieşte să-şi coordoneze mişcările, să scoată firul din câlţi şi să îl şi dea peste capătul subţire al fusului. Pe celălalt capăt de pridvor, Florica prinde o furcă şi înşiră rapid firul de care e nevoie la ţesut. Teo mustăceşte lângă ea: „Te rooog! Învaţă-mă şi pe mine!” Afară soarele se potoleşte şi stropii de ploaie înviorează curtea. Torsul molcom şi glasul blând al Floricăi Zaharia sunt calmante desăvârşite pentru puştiul care mai că adoarme privind mişcarea rotită a degetelor.

Mirosul de pâine coaptă îi face pe toţi să-şi lase treburile şi să se strângă roată în jurul Anei, fiica Floricăi, care vine din casă cu o pâine proaspăt scoasă din cuptor. Cu fiecare bucată ruptă, aburii şi aromele umplu curtea. Doar Toto refuză: „Eu nu am putut niciodată să o mănânc aşa! Orice să pun lângă pită, da goală, nu!” Cu foamea astâmpărată de verzarele cu ceapă şi pâinea caldă, lecţia se mută în vale unde Florica a lăsat la topit firele de cânepă.

Desculţă, scoate pe rând scândurile proptite cu bolovani aşezate peste grămezile de cânepă. „Here it is!”, exclamă ea, când legăturile eliberate de greutate se ridică la suprafaţa apei. „Avem cânepa de vară la topit, nu e făcută de tot, în afară de două mănunchiuri puse pentru experiment, pentru ca participanţii la work-shop-ul nostru să poată să observe procesul, înainte de terminarea cursului”, explică Florica.

Apa curge de pe tulpinile lungi care se desfac în fire subţiri când femeia le desparte. „Când fibrele se desprind de tulpină, sunt gata!” Ca să observe diferenţa, Florica îi întinde lui Git şi un mănunchi „netopit”. Oricât mişcă de tulpină, nu reuşeşte să o rupă, în timp ce cealaltă cedează dintr-o simplă mişcare. Florica începe să spele firele topite şi le cufundă de câteva ori în apa pârâului. Le ridică şi, când le desface, între plante, apar fibrele precum pânzele de păianjen. „Nu există un termen fix pentru topire, depinde de mai mulţi factori – de apă, de vreme. Soiului de vară îi trebuie de obicei un pic mai mult de-o săptămână, la cea de toamnă, pot să treacă şi două săptămâni şi să nu fie gata. Cânepa are o pectină care ţine fibrele legate de tulpină. Fără să fie oameni de ştiinţă, femeile noastre de la ţară ştiau că pectinele care ţin fibrele legate de partea lemnoasă trebuie topite, dar nu şi pectina care ţine fibrele legate între ele. Dacă laşi cânepa prea mult şi se topeşte al doilea rând de pectină, se rupe fibra”, adaugă specialista în textile.

Uimit, nepotul Teo ar vrea să ştie când a învăţat bunica sa toate astea?! „De la vârsta ta!”, vine răspunsul. Teo măreşte ochii: „Adică de la şase ani?!” Florica încuvinţează: „Poate chiar de la cinci ani. Noi ne amuzam, pentru noi era un soi de joc ca în piscină!”

Git se apropie cu aparatul foto: „Foarte interesant este! Am văzut procesul de mai multe ori, dar nu în detaliu ca aici, tradiţional, aşa cum oamenii lucrau mai demult. Fiecare pas e important în obţinerea fibrei de cânepă, dar aici avem o mulţime de trucuri. Asta, practic, este baza întregului proces, toată transformarea fibrei ţine de asta”. Vreau să aflu dacă mai sunt ţări în care se practică asta? „Se mai face în Turcia, cam toate ţările o fac într-un fel sau altul, dar mulţi se limitează la producerea de frânghii, nu pentru textile ca aici. În Asia, nu se face aşa! De asta studiez metodele europene şi cele asiatice şi diferenţele dintre ele. Este prima dată când eu văd cum se produce în mod tradiţional ţesătura de cânepă şi vă pot spune că este extrem de interesant”.

Florica zâmbeşte: „V-am promis eu că vă duc în secolul 19! Spun secolul 19 pentru că în jurul nostru sunt case, care sunt datate în aceea perioadă, dar procesul este mult mai vechi”, zice Florica şi aruncă din nou firele în apă, apoi repetă procedeul de câteva ori: „De fapt, aşa eliberezi fibra. Le desfaci şi le scuturi în apă, altfel cânepa nu va fi nici destul de curată”. Mănunchiul ud se aşează apoi la uscat în soare: „Se lăsa până se usuca bine, apoi se meliţa. Aveai nevoie de o zi însorită, câteodată nu e de ajuns doar o zi”.

 

Atenţia specialistelor e atrasă apoi de cuvintele Floricăi: „Înăuntru, am ceva urzică de anul trecut…” Din cauza frigului, femeia nu a mai apucat să o proceseze, aşa că tulpinile uscate de urzică ajung acum în mâinile experţilor care se minunează de … lungimea firelor care ating aproape doi metri. „Înalte sunt urzicile româneşti!”, se miră Git măsurând cu privirea mănunchiul. Primeşte ca dar câteva fire şi fuge cu ele la meliţă.

Juniorul Teo profită de pauză şi se aşează în război: „Eu de o săptămână am învăţat! Îmi place, mă simt mai bine, mă relaxează!”. Străbunica Toto îl urmăreşte şi îi mai îndreaptă firele. „Pot să şi cânt? Îmi vine să cânt…” zice puştiul şi începe uşor o melodie : „Rău mă dor ochii mă dor, de lumina stelelor …” Intră apoi în război Florica care le arată participantelor la work-shop alte trucuri româneşti: „Firele se ung cu mânjala de tărâţe de grâu, care ajută la pregătirea lor pentru ţesere. Fără ea, e greu să ţeşi fără să se rupă.

Cu specialişti de talie internaţională încercăm să înţelegem procesul tenologic al prelucrării cânepii, nu doar în fluiditatea lui, dar şi impactul acestuia în selectarea calitativă a fibrei şi relaţia acestor fibre cu obiectul final, respectiv pânza din care se confecţionau costume sau textile de interior. Pentru costumele de sărbătoare se folosea un anumit tip de pânză: femeile trebuiau să obţină firul fin, subţire pentru care trebuia să manevrezi cânepa într-un anumit fel, s-o procesezi diferit – e un proces extrem de complex, cu o tehnologie detaliată pe care o stăpâneau femeile din ţară”, povesteşte Florica în timp ce lucrează. Se opreşte şi pufăie: „Suveica asta îţi dă de lucru,Toto!”

Pânza are urzeală și bătătură. Urzeala conține fire lungi, strecurate prin spată și ițe, care se tot deapănă de pe un sul, iar bătaia sau bătătura sunt firele bătute în urzeală. Cursul de prelucrat cânepa nu înseamnă doar urmărirea procedeelor tradiţionale şi desprinderea cu tehnicile arhaice. Toată practica de la Hărţăgani, va fi urmată de cercetare în laborator: „Dincolo de procesul tradiţional, pe care încercăm să-l transmitem şi altor specialişti din lume, e înţelegea ştiinţifică a materialului folosit în trecut.

Vedem diferenţele între cânepa de toamnă şi cea de vară, încercăm să aflăm de ce ştiau femeile că cea de vară era mai bună şi făceau din ea cămăşile de sărbătoare?! Până nu pui mâna şi nu treci prin procesarea acestor fibre, e doar o întrebare. Răspunsul îl capeţi din literatura de specialitate, din conversaţiile cu cei care cunosc procesul. Făcând tu însuţi, poţi să estimezi altfel: monstrele selectate din fiecare categorie urmează să fie duse la analiză miocroscopică, unde se va determina morfologia longitudinală, transversală, vedem evoluţia fibrei. Vedem şi ce se întâmplă cu cânepa lăsată în lan alte săptămâni până la coacerea seminţei, care e impactul asupra fibrei”.

După cercetarea fibrei româneşti, vin comparaţiile: „Mergem şi mai departe – dacă vom compara o monstră din Asia cu cele româneşti, fără să ştii cărei culturi îi aparţine, rămâi puţin confuz. În Asia, cânepa se recoltează o singură dată, nu se separă pe vară/ toamnă. Cânepa de sămânţă se seamănă în altă parte. La ei, se colectează fibra imatură şi astfel se poate confunda cu fibra urzicii. Se ridică şi nişte probleme de identificare a materialului istoric, pe care încercăm să le rezolvăm, cu care am lucrat în trecut, le aplicăm acum culturii noastre, româneşti.”

Obţinerea firului de cânepă este un proces complex şi anevoios, care lua mult din timpul ţărăncilor în satul tradiţional. Cânepa topită şi uscată la soare se bate cu meliţa, apoi se trece prin piepteni.

La work-shop, cercetătoarele sosite din străinătate urmăresc uimite şi alte treburi de-alea casei. Dorin Popa greblează iarba din curte şi mai îngrijeşte cânepa de toamnă, în timp ce soţia sa Lenuţa frământă de zor şi arde cuptorul.

 

Coace vărzare, pâine şi, la finalul zilei, scoate plăcintele tradiţionale de Hărţăgani: cu brânză, măr şi nucă. Plăcintele s-au pârguit odată cu ziua şi aburul umple asfinţitul satului din Apuseni.

Un vecin îşi scoate văcuţele la păscut, din altă curte răsună clopotele oilor. E o privelişte care se vede şi se aude ca un crâmpei de secol 19. Git şi Kristine respiră adânc şi privesc culmea înverzită a Bulzului. Sufletul locului le-a cucerit şi rostesc: „Ar trebui să ne cumpărăm o casă aici…”

 

Laura OANA