Din dragoste pentru portul pădurenesc. Colecţia impresionantă a unui tinere din Bucureşti

„Prima dată m-am îndrăgostit de Munţii Retezat, am vizitat Cetatea Colţ, Biserica din Densuş, apoi am descoperit costumele pădureneşti, pe o reţea de socializare.

Am aflat că „pădureanca” Mariei Tănase – care apare şi pe un timbru poştal – este expusă la muzeul din Constanţa.

Am citit tot ce se putea despre ele, am venit prin sate să caut piese frumoase, am bătut târgurile şi expoziţiile muzeelor.

Am dat o mulţime de bani pe costumele vechi, dar am o colecţie tare, tare frumoasă”, spune Laura Militaru.

Datorită portului autentic, tânăra a atras privirile tuturor la recentul festival din Poiana Răchiţelii.

Laura Militaru are 36 de ani şi locuieşte în Bucureşti. Pasiunea pentru costumul pădurenesc a purtat-o prin ţară, acolo unde ştia că sunt târguri unde oamenii aduc straie populare: „Am încercat să cumpăr direct de la pădurence, dar nu au vrut să vândă, aşa că m-am îndreptat către târguri. Mie îmi plac cămăşile vechi, cusute pe cânepă şi am găsit mai multe în târg la Negreni, în judeţul Cluj. Probabil voi merge şi la cel din luna octombrie. O să rămân fără bani de casă, în ritmul ăsta!”, glumeşte ea.

S-a apucat să colecţioneze piese din portul pădurenesc abia anul trecut în luna octombrie, iar acum are deja 48 de cămăşi de care este tare mândră: „M-am îmbrăcat pădureancă şi când am fost la Mănăstirea Oaşa. Portul pădurenesc atrage atenţia pentru că este foarte colorat, iar, ca în orice altă zonă a ţării, cel femeiesc dă tonul. Partea principală şi deosebită a lui – pe care eu nu o am pentru că nu sunt căsătorită – este balţul din metal pe care femeile îl poartă în talie, cu inele şi chei. De aici şi vorba celor umblaţi prin pădureni: „Femeia-i cheia!”

Până acum, Laura Militaru a plătit vreo zece mii de euro pe piesele pădureneşti. Pe lângă bani, a investit o mulţime de timp: sute de ore în care a căutat şi cea mai mică informaţie despre acest subiect. Este motivul pentru care ştie să descrie costumul mai bine ca multe pădurence şi a ales să poarte la Poiana Răchiţelii unul cu totul deosebit: „Costumul are cojoc din blană brodat cu motive solare şi multe culori. Cămaşa pe care o port acum are vreo 170-200 de ani şi este făcută în casă, din cânepă. Pe mânecă, are latiţa care, în restul ţării, se numeşte altiţă şi este poziţionată orizontal, aici, la pădurence, este verticală şi acoperă cusătura unde se îmbină aceste foi. Tot pe mânecă, este urzeala care se face în diferite modele – întâi se fac simbolurile colorate, apoi cele cu negru, după care se umple cu roşu”, povesteşte tânăra.

Puţine femei au ales să vină la festival în straiele vechi, aşa cum purtau străbunicele lor. Cum se întâmplă de multe ori, şi portul se modernizează: „S-au pierdut lucruri, s-au adăugat altele mai sclipitoare, nu se mai poartă opinci, ci pantofi cu toc. Din păcate, multe femei şi-au dat costumele uneori pe nimic şi tragedia este că le-au vândut unor oameni care nu ştiu să le preţuiască, doar le vând mai departe. De asta este initiaţiva acestei tinere, de lăudat. Fac un apel la cei din pădurenime să nu mai înstrăineze lucrurile vechi”, spune etnologul Rusalin Işfănoni.

Laura Militaru priveşte la portul celor din jur şi explică: „În documentele vechi, scrie că, la pădurence, cămeşa este lungă până la glezne, la spate este opregul de lână neagră, iar în faţă o cătrânţă cu flori colorate – roşie pentru cele necăsătorite. După nuntă, la sărbători, femeile purtau una mai puţin colorată, cu mai mult negru şi doar cu margini colorate- în zilele obişnuite, un opreg ca şi în spate. Mijlocul se încingea cu un brâu.”

„Este cu adevărat un costum autentic cum rar mai vezi în zilele noastre”, confirmă şi interpretul Bogdan Toma. Lui i-a atras atenţia şi încălţămintea ei. Opincile au o formă ciudată: „Tolobonii sunt din lână, mai exact din pănură de lână, care, la femei, au o mică broderie colorată pe gambă, peste care vin trase opincile.

Cele cu adevărat specifice pădurenilor sunt asemănătoare celor din Ţara Haţegului şi au gurguiul înalt, de mai bine de un lat de palmă şi au o împletitură frumoasă pe exterior.

Pentru că nu am găsit de cumpărat, eu le-am făcut pe ale mele, pe comandă, după cele expuse la Muzeul de Etnografie din Budapesta. Sunt chiar o pereche din Cerbăl şi datează de la sfârşitul secolului 19. Mi s-a explicat că erau făcute din piele groasă de vită şi acest gurgui le ajuta mai ales în timpul iernii, când erau zăpezi mari”, povesteşte tânăra colecţionară. Acest model de opinci au fost purtate de pădurence până pe la mijlocul secolului 20.

Până şi coafura este o împletitură specifică pădurencelor: „Eu port una pe care şi-o făceau fetele necăsătorite, adică am două cici – una din faţă, care vine peste urechea dreaptă şi se uneşte cu cea care porneşte de la spate. Iar, la finalul cozii, este un „curm” care se termină cu şocoţi, pe care mi i-am făcut singură, pentru că nu am găsit de cumpărat. Este din lână cu bumbac şi cu tot felul de mărgele, e o podoabă care atrage atenţia asupra frumuseţii părului. Curmul este un ornament făcut din bumbac colorat şi lână, care se termină cu două ovaluri pe care sunt prinse mărgele, flori sau oglinzi. Şnurul l-am împletit tot eu din 36 de fire de peste un metru lungime, din bumbac şi lână colorată. Ornamentele ovale se numesc şocoţi.”

La gât, Laura Militaru poartă un lătiţar de mărgele şi o salbă de bani: „De obicei, erau turnaţi chiar aici, din cositor. În Ţinutul Pădurenilor, nu se poartă cercei, podoabele se pun în „zonele cheie”, adică pe talie şi pe piept.”

Tânăra nu este etnolog, ci biolog, dar crede că dragostea pentru costumele populare are rădăcini adânci – s-a născut la Preluci, un sat din judeţul Bacău şi a plecat la studii, în Bucureşti.

Acum, la cea mai recentă ediţie a Festivalului Plăcintelor Pădureneşti, s-a înscris şi la concurs: „Nu mă aşteptam să fie atât de multe participante. Cred că am picat proba de dans pentru că efectiv nu am avut de unde învăţa. Am contactat două şcoli de dansuri populare din Bucureşti şi nimeni nu ştia să joace brâul pădurenesc. Pentru că am citit mult despre pădureni, mă descurc cu răspunsurile despre viaţa lor, m-am descurcat şi cu făcutul plăcintelor pădureneşti pentru că am urmărit tot felul de filmuleţe, chiar dacă aici fetele lucrau altfel”, povesteşte Laura Militaru.

 

Cea mai cunoscută pădureancă pentru plăcintele tradiţionale, Aurelia Muntean, explică: „Ingredientele şi modul de lucru sunt cam la fel peste tot, dar, în funcţie de sate, diferă numărul colţurilor în care este împăturată plăcinta – pot fi patru, cinci, şase sau mai multe. Diferă şi se la o familie la alta: acolo unde sunt mulţi în casă, se fac plăcinte în mai multe colţuri.”

Tot la festivalul din Poiana Răchiţelii, luni, în zi de sărbătoare, s-a ţinut şi ieşirea în ţarină, prezentată de etnologul Rusalin Işfănoni: „Este un obicei străvechi care se practică la Nedeie, de Sântă Mărie. Are rostul de a duce apa sfinţită de preot în timpul slujbei de la biserică, cu feciorii, în ţarină. Se stropesc holdele în speranţa că ele vor fi apărate de vijelii, de furtuni sau lăcuste, de toate relele care se abat asupra lor. Apa se sfinţeşte în zi de sărbătoare pentru că puterea ei este mai mare.”

 

Mii de oameni din toată ţara au urcat în Poiana Răchiţelii pentru a participa la festivalul unde  vreo 20 de gospodine din mai multe sate din Ţara pădurenilor au frământat, au întins şi au copt mii de plăcinte pădureneşti pentru toate gusturile.

Tânăra venită în Ţinutul Pădurenilor este încântată de ceea ce a trăit şi a învăţat în zilele petrecute în Poiana Răchiţelii: „A fost o lecţie bună, o experienţă emoţională fantastică. Am văzut afişul şi mi-am dorit să văd cum este un festival pădurenesc.

Pentru că transportul era o mare problemă, din moment ce nu am maşină, am sunat la numărul de pe afiş să cer detalii. Omul a fost incredibil de simpatic, s-a oferit să mă ducă cu maşina de la Hunedoara, în sat. Habar nu aveam când am vorbit că acela era primarul Mircea Costa. Sunt o băcăuancă mutată la Bucureşti şi vă pot spune că pădurenii sunt oameni tare de treabă.”

 

Ţinutul Pădurenilor este recunoscut în ţară pentru frumuseţea culmilor line de unde satele străjuiesc văile împădurite, pentru frumuseţea arhitecturii de lemn şi încăpăţânarea cu care oamenii locului îşi mai păstrează obiceiurile şi portul înflorat.

 

Laura OANA