PLOSCA, MĂNĂSTIREA PIERDUTĂ A PĂDURENILOR?!

Nu departe de Hunedoara, chiar la intrarea în mirificul Ținut al Pădurenilor, în mijlocul unor codri seculari, „zace” sub pământ o fostă Mănăstire românească, despre care, documentele spuneau că era chiar „…mult mai veche decât Cetatea Hunedoarei”! În rândurile de față, vom încerca să reconstituim câteva file din istoria acestui enigmatic așezământ mănăstiresc, închinat inițial Sfântului Ierarh Nicolae.

Când clopotele au amuțit…

Era într-o zi de iunie a anului 1762, în Postul sărbătorii Sfinților Petru și Pavel, cam pe la sorocul cireșelor coapte. Călăuziți de un gornic al fiscului din Hunedoara, oștenii împărătești urcau pieptiș pe valea aceea îngustă, în căutarea mănăstirii din inima codrului, pentru a săvârși porunca Guvernatorului și Comandantului Transilvaniei, generalul von Buccow. Ajunsese la urechile împărătesei Maria Tereza, precum că, în Ardeal și Banat, o sumedenie de preoți și călugări greco-catolici ai românilor s-au reîntors la credința ortodoxă strămoșească, iscând neliniște în rândul poporului. Drept urmare, ea, „crăiasa” de la Viena, supranumită și „maica popoarelor”, printr-un gest de aspră sancțiune, îi dădu mână liberă generalului Adolf Nikolaus von Buccow să despoaie și să treacă prin foc peste 300 de mănăstiri ale românilor…

În crucea zilei, ecoul „hărangului” (clopotului) chemător la rugăciune mângâia pădurea, precum o adiere de vânticel cald. De mai bine de patru veacuri, dalba mănăstire a Pădurenilor, „cea din josul Delarilor” (Ghelari), veghea într-o poieniță, ca loc de lumină, nădejde și rugăciune, unde se spune că s-ar fi închinat însuși „Voievodul Ianăș Huniade”.

Ieromonahul Teodosie și Monahul Paisie murmurau, dinaintea Sfintelor icoane, Rugăciunea „Tatăl nostru”. Tocmai ajunseseră la „Facă-se voia Ta…”, când ușa bisericii s-a deschis brusc, izbită de perete. Fuiorul unei pale de aer stinse lumânările, lăsând doar firul albăstrui al fumului să se ridice la ochii sfinților de pe boltă. Glasul cel șoptit al călugărilor amuți, doar ochii priveau cu smerenie și mirare, la cătanele împărătești ce dăduseră buzna în „casa Lui Dumnezeu”.

Fără nicio zăbavă, dregătorul comitatului citi, cu voce aspră, pe nemțește, ordinul de „dismembrare” a Mănăstirii Plosca. Călugării urmau să fie risipiți, prigoniți din sânul obștii lor, odoarele și averea bisericească confiscate, iar „Mănăstirea bătrână” dată focului și lăsată în părăsire. Și clopotele au tăcut. Veacul cel distrugător a atins, cu pecetea ruinei, întreg așezământul. Doar o cruce de piatră îi mai marchează locul. Dar, cine să mai știe, cine să își mai amintească de dalba mănăstire a Pădurenilor, cea din inima codrului?!…

Geografii… mănăstirești

La poarta de intrare răsăriteană în Ținutul Pădurenilor, nu departe de Hunedoara, a existat, timp de vreo patru sute de ani (între secolele XIV-XVIII), „una dintre cele mai vechi Mănăstiri ale românilor din Transilvania”, după cum aprecia istoricul Ștefan Meteș.

Drumețul care se încumetă să viziteze zona exploatărilor de fier de odinioară, din Munții Poiana Ruscăi, ar trebui să treacă prin comunele Teliuc și Ghelari. Între cele două localități, va străbate cătunul Mănăstire, aparținător de Ghelari, semn că prin locurile astea, în trecut, ar fi funcționat o obște de călugări. Mica așezare este situată pe Drumul Județean nr. 687 E, la aproximativ 3,5 km de Teliuc și cca. 3 km de Ghelari. Însă, obiectivul istoric la care ne vom referi, respectiv străvechea Mănăstire Plosca, se afla în amonte cu vreo 2 km de acest cătun, pe Valea Ploștii, sub hotarul Ghelariului.

În zilele noastre, despre istoria acelui așezământ monastic dispărut, publicul larg nu mai cunoaște prea multe sau chiar absolut nimic. Deși amplasamentul lăcașului a fost identificat în urmă cu circa patru decenii, situl acestuia a rămas necercetat arheologic. Pliantele și materialele de promovare turistică nu îl amintesc. Nu există trasee marcate pentru orientarea turiștilor și niciun indicator care să semnaleze perimetrul fostului obiectiv istoric. Doar o cruce de piatră, ridicată în anul 1806, arată locul unde a fost, cândva, altarul bisericii Sfintei Mănăstiri de la Plosca.

Despre o „Mănăstire bătrână” la Pădurenii Hunedoarei, sub satul Ghelari, mai grăiesc toponimia, tradițiile locale și colindele strămoșești. Numele de locuri ne oferă indicii indubitabile pentru localizarea unui lăcaș monahal, pe aceste meleaguri. Un cătun, situat tocmai în perimetrul administrativ al comunei Ghelari, poartă numele de „Mănăstire”. De asemenea, în imediata proximitate a acestei așezări, se găsește „Valea Mănăstirii” sau „Valea Ploștii”, afluent al Râului Cerna. Iar pe firul acestei văi, adânc în pădure, aflăm o poieniță, cunoscută cu apelativul „Mănăstirea Alicului”.

Când „glasul” istoriei nu tace!

Au răzbătut, până la noi, câteva vechi mărturii istorice care desemnează, destul de explicit, poziția geografică a așezământului monahal de la Plosca. Astfel, „Urbariul Domeniului Cetății Hunedoara, de la 1681-1682”, descoperit de istoricul David Prodan, indică la „Ploszka”, în pădure, existența unei „moșii la locul Capelei valahe”, din vecinătatea căreia, lucrătorii de la cohul de fier „Ploszka Banya” erau datori să aducă lemnele necesare pentru producerea mangalului.

Pe copia manuscrisă a unei „Cazanii românești la Duminici și sărbători”, condeiul unui anume „Diac (An)Tone” a menționat, lângă Ghelari, pe locul „Doscioru´”, „Mănăstirea cea din gios”.

O altă însemnare, datată la 1709, de pe filele unui „Triod” slavon (sec. XV-XVI), descoperită și descifrată chiar de marele istoric Nicolae Iorga, face referite la „Mănăstirea de la Plosca cia din gios” (de Ghelari – n.n.).

De asemenea, la 22 martie 1786, inspectorul Domeniului Montanistic Hunedoara raporta că, între Plosca și Ghelari, „…această Mănăstire este așezată departe de acele sate și se găsește în mijlocul pădurii”!

La începutul secolului XX, Vicarul de Hațeg, clericul dr. Iacob Radu, nota că „Mănăstirea și biserica cea veche au fost într-alt loc, departe cam o jumătate de ceas de unde este biserica de acum (a cătunului Mănăstire – n.n.). Locul încă a trecut în proprietate privată și numai o Cruce, ridicată de un evlavios creștin cu numele Alic, mai amintește că acolo a fost oarecând biserică. Locul acela se numește și acum (1913) «Mănăstirea Alicului»”. La rându-i, Ierarhul greco-catolic Ioan Boroș relata, pe la 1903, că „Biserica călugărilor a fost în pădure, pe vale, sub hotarul comunei Ghelari”.

Totodată, conform unei tradiții din popor, transmisă cu pioșenie până în zilele noastre, pe Valea Ploștii, în punctul „Poiana lui Miștoc”, ar fi fost acea veche mănăstire a Pădurenilor.

Coroborând toate aceste informații desprinse din izvoarele istorice, rezultă că vechea Mănăstire Plosca era amplasată, undeva sub hotarul Ghelariului, mai „din jos” de această localitate minieră, la circa o jumătate de oră de mers față de actualul cătun Mănăstire, în mijlocul pădurii, pe Valea Ploștii, locul fiind cunoscut sub numele de „Doscioru´”, „Poiana lui Miștoc” sau „Mănăstirea Alicului”. De asemenea, o cruce de piatră a fost ridicată în acel punct, spre a aminti că „acolo a fost oarecând biserică” a călugărilor.

 

„Cruce Sfântă, părăsită…” – Cronica redescoperirii locului „Mănăstirii bătrâne” (1982-2021)

Între cele dintâi demersuri de regăsire a sitului străvechii Mănăstiri Plosca, poate fi menționată inițiativa din vara anului 1982, când o echipă de ghelăreni, formată din: farmacistul Laczina Willy, tehnicianul Mersici Iosif, inginerul Alic Ioan, și Malea Ioan Olar, sub coordonarea regretatului istoric Lazăr Mircea de la Muzeul din Deva, au descoperit, în proximitatea Ghelariului, la locul numit „Poiana lui Miștoc”, adânc în pădure, la confluența Văii Ploștii cu Pârâul Meriz, o Cruce veche de piatră, îngropată în pământ. După ce troița a fost scoasă la lumină, curățată, spălată și repoziționată în postamentul patrulater inițial, pe una dintre fețe, a devenit lizibilă parțial o inscripție cu litere latine, putându-se descifra următorul text fragmentar: „…(A)lic Nikolaie / Iosif Miștoc / Urmașilor… / Ano 1806”. Astfel, ținându-se seama și de informațiile provenite din vechime, s-a concluzionat că, în anul 1806, doi dintre credincioșii locului, anume Alic Nicolae și Iosif Miștoc, pe cheltuiala proprie, au ridicat, pentru urmași, Sfânta Cruce, chiar pe locul fostei „Mănăstiri bătrâne”, aici, în perimetrul numit „Poiana lui Miștoc” sau „Mănăstirea Alicului”.

Toate aceste detalii au fost destăinuite autorului articolului de față, de către istoricul Lazăr Mircea, la una dintre sesiunile de comunicări științifice organizate la Castelul Corvinilor din Hunedoara. După circa o jumătate de an, în 2005, la începutul lunii martie, am decis să vizităm locul, pentru reconfirmarea celor aflate. De această dată, sub egida Asociației Internaționale a Polițiștilor – Regiunea Hunedoara, echipa a fost articulată din: prof. Dorin Petresc, ing. Olivian Marius Goțiu, comisar șef Mircea Ioan Brădean și polițistul Fratoștițeanu Nicolae. Deoarece terenul era năpădit de nămeți, lipsind reperele de orientare în teren muntos împădurit, am fost călăuziți de un localnic din cătunul Mănăstire, bun cunoscător al zonei. Nu s-a putut urca pe firul Văii Mănăstirii alias Valea Ploștii, din cauza șuvoaielor de apă provenite din zăpada topită, astfel încât am abordat accesul pe un vechi drum de pădure, ce trece pe lângă o exploatare medievală de fier, probabil în conexiune cu vechea „Ploszka Banya”. Cu mare greutate, am ajuns la îmbinarea văilor Plosca și Meriz, unde am găsit Troița de piatră, închinată „pro memoria”, în anul 1806.

Micul monument creștin din marginea „Poienii Mănăstirii” se afla în stare de conservare bună, așa cum fusese reinstalat în anul 1982. Pe trunchiul unui arbust din imediata apropiere a crucii, era poziționată o tăbliță de metal, care atenționa că acest artefact este „Monument istoric” și marchează locul unei foste mănăstiri. S-au efectuat fotografii, cu intenția de a sensibiliza autoritățile în direcția cercetării și punerii în valoare a sitului. În ultimii 15 ani, s-au purtat discuții, în repetate rânduri, cu foștii edili ai Ghelariului, asupra acestui subiect, dar totul a rămas la faza de intenție.

Într-un interval cronologic de mai bine de un deceniu și jumătate (între 2005-2021), factorii responsabili ai administrației publice locale nu au arătat vreo atenție specială pentru protejarea sitului, cercetarea și scoaterea la lumină a „Bătrânei mănăstiri” Plosca. Astfel, s-a conturat oportunitatea revizitării amplasamentului acesteia, spre a vedea și semnala publicului în ce stare se găsește, acum. Prin urmare, în ziua de 13 iunie 2021, semnatarul acestui articol a pornit din nou, pe „Calea Mănăstirii”. Identificarea traseului către acest obiectiv istoric, dinspre Drumul Județean nr. 687 E, s-a dovedit deosebit de dificilă, deoarece nu există marcaje, iar vegetația forestieră a năpădit, între timp, toate cărările.

Chiar la baza căii de acces, am remarcat ruinele unei „băi de fier” medievale (observată și în anul 2005), credem în legătură directă cu fierăria Plosca, amintită în „Urbariul Domeniului Cetății Hunedoara de la 1681-1682”. Aici, încă sunt vizibile zidurile realizate din piatră, precum și carierele din care, în vechime, s-a extras minereul de fier. Din câte s-a putut vedea, acest perimetru, clasificabil de a fi înscris în patrimoniul industrial premodern, este în paragină și necercetat.

Parcurgând un traseu dinspre amonte, pe talvegul accidentat al Văii Plosca, marcat de mici cascade și bușteni prăbușiți, în cele din urmă, am reușit să ieșim în „Poiana lui Miștoc” sau „Mănăstirea Alicului”. Coordonatele terestre ale locației sunt: 45˚-42̍-44” latitudine nordică și 22˚-49̍-20” longitudine estică.

S-a putut constata faptul că poienița străvechiului așezământ monahal era răvășită și frământată de multiplele urme ale unor pneuri de motociclete. În conexiune cu acest aspect, chiar atunci, se încheiase o ediție recentă a unui reputat concurs național de motociclism clasa „Enduro”, desfășurat prin pădurile din jurul Ghelariului. Se vede că traseul „bikeri”-lor fusese trasat să treacă și prin acel punct.

Sub un strat abundent de vegetație, suprafața terenului prezintă denivelări frecvente, ceea ce sugerează că, acolo, ar putea fi îngropate fundamentele unor edificii. Am luat imagini din „Poiana lui Miștoc”, unde va fi fost locul mănăstirii. De asemenea, am restudiat și fotografiat Troița ridicată în anul 1806, pe locul Altarului bisericii mănăstirești, transcriind corect textul inscripției, care mai este lizibil pe una dintre fețele sale. Aceasta și pentru a risipi erorile, perpetuate în istoriografia recentă, cu privire la conținutul epigrafei. Am remarcat că tăblița avertizoare, fixată odinioară pe un arbust de lângă cruce, nu mai era. Probabil că, în ultimul deceniu și jumătate, s-a deteriorat sau a căzut pe sol, de unde firul apei o va fi dus la vale.

Totodată, după mai bine de două veacuri de „tăcere”, s-a spus o rugăciune și s-a aprins o lumânare lângă umerii „Crucii Sfinte, părăsite” de pe locul mănăstirii, având nădejdea că uitarea nu va îneca această inconfundabilă filă de istorie și Credință creștină a hunedorenilor.

La mai bine de o lună distanță, pe data de 19 iulie 2021, ne-am deplasat din nou, în perimetrul străvechii mănăstiri de pe Valea Plosca. În acest rând, am căutat să identificăm calea firească de acces până la fostul lăcaș de închinare. Astfel, am pornit din latura estică a comunei Ghelari, pe strada Mărului, urmând terasa superioară a colinei pe care se află o pădure de castani comestibili. Pe o cărare de picior, ce își deapănă meandrele pe partea stângă, am coborât în Valea Ploștii, astfel încât, după numai 20 de minute de mers, am și purces în „Poiana lui Miștoc”.

În opinia noastră, credem că pe aici se făcea accesul călugărilor la mănăstire, deoarece, în vechime, legătura dintre Teliuc și Ghelari se efectua pe un alt traseu, urcând pe Valea Govăjdiei la Ghelari. Odată ajunși, am observat conformația terenului și s-a concluzionat că, pentru o mai bună clarificare a situației, în viitor, s-ar impune investigarea cu mijloace de cercetare neinvazivă, respectiv prin magnetometrie, ceea ce poate revela eventualele substrucții ale fostei mănăstiri.

 

O mănăstire „mult mai veche decât Cetatea Hunedoarei”!…

Destinul istoric al străvechii Mănăstiri de la Plosca este dificil de reconstituit, în contextul „rarefierii” sau distrugerii izvoarelor documentare. Anumite surse, precum Ierarhul Ioan Boroș, ne dezvăluie că „documentele originale s-au nimicit, pentru că Mănăstirea de două ori a ars”. Dintr-o atare perspectivă, arheologia ar rămâne instrumentul de elecție care să poată furniza informații indubitabile asupra fostului complex mănăstiresc.

Cum vor fi ajuns primii călugări să sălășluiască și să se roage pentru mântuirea neamului omenesc, în această „pustnicie” din inima codrilor? Peste veacuri, s-au păstrat relativ puține mărturii privitoare la „vârsta” Mănăstirii de la Plosca. De aceea, ne este greu să precizăm când își va fi avut avut începuturile acest așezământ monastic hunedorean. Într-o misivă a Episcopiei Greco-Catolice de Alba-Iulia și Făgăraș, emisă în 1829, din cancelaria Blajului și adresată Tezaurariatului Marelui Principat al Transilvaniei, se consemna faptul că Mănăstirea de la Plosca ar fi fost „mult mai veche decât Cetatea Hunedoarei!” – „longe antiquius est quam Castrum Hunyadiense”! Prin urmare, să fi fost ctitorită cu mult înainte de anul 1409, când familia Hunedoreștilor primise, prin danie regală, cetatea de la Hunedoara, laolaltă cu domeniul aferent? Afirmațiile din actul cu pricina se bazau și pe o cercetare la fața locului, efectuată în anul 1711, datele fiind incluse în „Protocoalele de la începutul existenței Episcopatului (greco-catolic) al Făgărașului”, dar și pe alte „documente pierdute”.

În opinia medievistului și arheologului Radu Popa, străvechiul așezământ monastic ortodox de la Plosca ar fi fost ctitorit „anterior anului 1400, poate, cândva către sfârșitul veacului al XIV-lea”.

Cărturarul și clericul dr. Iacob Radu, precum și academicianul pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, credeau că mănăstirea aceasta a fost întemeiată chiar de către Sfântul Nicodim de la Tismana, concomitent cu Prislopul, adică prin anii 1404-1405. Alte voci susțin cum că, în această „vatră de sihăstrie românească”, prima obște de călugări era constituită din ucenicii Sfântului Nicodim. La fel de plauzibilă rămâne ipoteza afluirii, la Plosca, a unor călugări veniți de peste munți, din Țara Românească, poate chiar de la Mănăstirea Vodița, cu atât mai mult cu cât, regele Sigismund de Luxemburg și Ioan Corvin de Hunedoara le acordase dreptul de liberă circulație în Transilvania.

Totuși, în sprijinul datării Mănăstirii de la Plosca, înainte de anul 1400, concură și existența, între odoarele bisericești de aici, a unui „Triod” slavon, manuscris „pe pergament și legat în table tari de lemn”, carte liturgică despre care, istoricul literar de origine moldavă Polihronie Sîrcu (1855-1905), profesor la Universitatea din Sankt Petersburg, scria că s-ar fi trimis, „din Moldova, de la Mănăstirea Neamțului, de Ieromonahul Simeon, prin veacul al XIV-lea, Mănăstirii din Plosca”. Prin urmare, atunci când s-a dăruit cartea, „prin veacul al XIV-lea”, așezământul mănăstiresc „cel din jos” de Ghelari exista! Totodată, academicianul pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu considera că este posibil ca acel Ieromonah Simeon să fi fost de origine hunedoreană, călugărit în obștea monahală a Neamțului și revenit, peste ani, pe meleagurile natale, în chinovia de la Plosca.

 

Mănăstirea Plosca, închinată Sfântului Nicolae, sprijin duhovnicesc pentru pădurenii Hunedoarei

Biserica Mănăstirii Plosca pare să fi avut hramul „Sfântul Mare Ierarh Nicolae”, dacă este să ținem seama că una dintre icoanele împărătești, „de hram”, pictată prin veacul al XV-lea, care făcea parte, în vechime, din podoaba iconostasului fostei basilici a mănăstirii, îl reprezenta pe acest sfânt. Atât icoana amintită, cât și o alta reprezentându-i pe „Maica Domnului cu Pruncul, Hodighitria”, au fost confiscate de autorități, în anul 1762, când s-a „dismembrat” Mănăstirea Plosca, astfel încât, în prezent, pot fi admirate pe iconostasul bisericii „Sfântul Nicolae” din Hunedoara.

La fel ca în alte părți, mica „pustnicie” ortodoxă de aici s-a înjghebat, la depărtare față de vetrele de locuire omenească, în cazul de față la o oarecare distanță de satele Teliuc și Ghelari, pe talvegul adânc al Văii Plosca, chiar în atingere cu acest afluent al Râului Cerna, în mijlocul codrilor, pe micul platou al unei poieni.

Terenul de mănăstire, respectiv poienița din pădure, ar fi fost dăruit călugărilor de familia cnezială românească „Ploscanu´ de Teliuc”.

Numele de „Plosca” și-l va fi luat, desigur, de la „Valea Ploștii”, pe malul căreia era situată, dar și de la satul omonim, existent odinioară, în proximitate, nu departe de Ghelari, pe pârâul Govăjdiei. De altfel, această așezare de fierari – „Ploszkabanya” – fusese atestată documentar, încă din 1482. Un document păstrat la arhivele din Nürnberg atestă că, pe la 1512, în Districtul cetății Hunedoara, figura și satul Plosca („Plochka”), având la conducere doi knezi („kenez II”). Un crâng al cătunului Plosca încă mai dăinuie, în zilele noastre, pe Valea Govăjdiei, între Teliucul Superior și Cățănaș.

„Urbariul Domeniului Cetății Hunedoara de la 1681-1682” menționează că, la „baia de fier” Plosca lucrau pădurenii din satele Teliuc, Iuba și Arănieș, aceștia putând fi considerați, pe bună dreptate, între enoriașii bisericuței de la mănăstire.

Fără doar și poate, imediata apropiere a vechilor exploatări de fier de la Plosca, Ghelari, Limpert și Toplița, vor fi conexat pastoral-duhovnicesc acest lăcaș mănăstiresc la viața bisericească a pădurenilor truditori în minerit.

 

Temeiuri la ctitorirea unei mănăstiri cneziale…

În epoca întemeierii așezământului de la Plosca, românii nu prea dispuneau de resurse pentru construcții monumentale, deoarece credincioșilor „schismatici” (ortodocși) li s-a limitat și chiar interzis formal edificarea de lăcașuri de cult. Amploarea arhitectonică inițială a acestei mici mănăstiri, precum și mărimea comunității călugărești ce viețuia aici, rămân mai mult în domeniul ipotezelor. Așa-zisa absență, în prezent, a unor ruine supraterane susține, mai degrabă, un program constructiv axat pe lemn, atât pentru fosta bisericuță, cât și pentru chilii, admițând piatra la temelie. Însă, toate aceste supoziții se cuvin a fi clarificate, printr-o stăruitoare verificare arheologică, la fața locului.

Mici mănăstiri medievale românești, precum cele de la Plosca ori Negoiul Răchitovei, din Ținutul Pădurenilor, vădeau imperativul misionariatului creștin, într-un areal antropo-etnografic marcat, în vechime, de arhaice credințe și ritualuri precreștine.

De asemenea, salba de centre monahale din Ținutul Hunedoarei și Țara Hațegului developează legături ecleziastice cu Ortodoxia românească de peste munți, pe coordonatele conexiunilor firești cu statul medieval Țara Românească.

Situarea mănăstirii în pădure a mai avut la bază și un alt rost, care ținea de realitățile socio-economice feudale. În epocă, se coagulaseră, deja, o seamă de domenii nobiliare, precum va fi fost cel al Cetății Hunedoara, care, ulterior, a fost dăruit familiei Corvinilor. Și, potrivit relațiilor economice dintre posesorii de pământ și supușii lor, folosința unor moșii ori loturi de teren din feudul hunedorean implicau, în compensație, obligații de servitute din partea uzufructuarilor, fie ei chiar și călugări, prestate față de seniorul domenial. De aceea, nemeșul sau cnezul român „Ploscanu´ de Teliuc”, a cărei familie provenea de la Plosca, după cum ne-o arată chiar numele său, în calitate de prim ctitor al așezământului (!), a dăruit un teren din proprietatea sa, pentru a servi drept loc de biserică și mănăstire, teritoriul cu pricina fiind, astfel, slobod de obligații feudale în relație cu domeniul castrului hunedorean. Dacă lucrurile stăteau altfel, călugării și preoții de aici nu ar fi avut decât condiția juridică de iobagi.

De asemenea, în toată această „ecuație” patrimonială, nu este lipsit de semnificație faptul că, în cea de-a doua jumătate a veacului al XIV-lea, când s-ar fi ctitorit mănăstirea de la Plosca, Ținutul Hunedoarei își conserva, încă, vechea organizare românească, acesta fiind un district românesc („districtus Valachorum”), alături de cele ale Devei, Dobrei și Streiului, unde rânduielile se mai conduceau după dreptul lor românesc – „Jus Valachicum”.

În genere, cam toate conscripțiile urbariale și registrele de socoteli din secolul al XVI-lea „ocolesc” Mănăstirea de la Plosca. Nemenționarea directă a acesteia în lungul pomelnic al supușilor hunedoreni cu obligații feudale, ne indică, de asemenea, posibila stare de imunitate în raport cu Cetatea Hunedoarei.

 

Corvinii, ctitori și ocrotitori ai așezământului mănăstiresc de la Plosca!

Până acum, nu se cunosc diplome privilegiale relative la teritoriul Mănăstirii Plosca. Iar probabilitatea emiterii unor atari înscrisuri de către cancelaria regală ungară este destul de scăzută, deoarece, în veacurile XIV-XV, Biserica ortodoxă a românilor din Ardeal nu se bucura de recunoaștere între „religiile recepte”, fiind considerată „tolerată”, iar credincioșii ei catalogați „schismatici”.

Dar, din documentul de la 1829, pomenit mai sus, știm că ilustra familie a Hunedoreștilor, stăpână peste întinsul Domeniu al Cetății Hunedoarei, a dăruit Mănăstirii Plosca odoare, bunuri și moșii! Ceea ce ar susține, totuși, ipoteza că obștea mănăstirească de aici a beneficiat de unele scutiri sau privilegii, astfel încât să aibă suportul material pentru a putea dăinui. Dania corvină încadrează, iată, clanul familial al lui Iancu de Hunedoara printre puținii ctitori și proteguitori ai fostului așezământ de închinăciune.

Istoricul și teologul prof. univ. dr. Florin Dobrei susține că unul dintre cele dintâi nume ale mănăstirii din Valea Ploștii ar fi fost „Telek” (Teliuc?), adoptat de la primii ei ctitori – familia lui „Ploscanu´ de Telek”! De asemenea, în secolul al XIX-lea, călătorul francez Auguste de Gérando, în lucrarea „Transilvania și locuitorii săi” („La Transylvanie et ses habitants”), consemna o știre mult mai veche, și anume că: „Rămășițele pământești ale Elisabetei Morșinay (mama lui Iancu de Hunedoara – n.n.) sunt depuse într-un alt sat al domeniului Huniazilor, la Thelek”. Oare, să fi avut, într-adevăr, mănăstirea vreo legătură cu locul de odihnă veșnică al maicii lui Ioan Corvinul? Fără probațiuni documentare sigure, această informație rămâne doar o ipoteză.

Legături iconografice între Mănăstirea Plosca și Moldova lui Ștefan cel Mare?…

Pe iconostasul bisericii „Sfântul Nicolae” din municipiul Hunedoara, pot fi admirate două Icoane Împărătești poleite cu aur, ce provin de la străvechea Mănăstire Plosca. Împrejurările în care acestea au fost „înstrăinate” sunt conexe cu măsurile represive instituite de generalul Adolf von Buccow, în vara anului 1762, când peste 300 de mănăstiri ale românilor din Ardeal au căzut pradă focului.

Cele două icoane de la Mănăstirea Plosca, care se găsesc astăzi la Hunedoara, îi înfățișează pe „Maica Domnului cu Pruncul, Hodighitria” (85×60 cm) și pe „Sfântul Mare Ierarh Nicolae” (80×60 cm). Profesorul I.D. Ștefănescu le socotea, pe bună dreptate, „remarcabile, poate cele mai frumoase din Transilvania, prin stilul lor savant, prospețimea culorilor și buna conservare”.

Bazându-se pe tehnica picturală și cromatica identică, istoricul de artă și academicianul Marius Porumb le atribuie aceluiași meșter, al cărui nume nu ni s-a păstrat documentar. Deși concluziile asupra vechimii lor par să fie destul de controversate, totuși, reputatul istoric, care le-a studiat în amănunt, constată asemănarea frapantă cu unele detalii picturale din Moldova medievală, întâlnite la biserica de la Bălinești, care a fost ctitorită între anii 1494-1499, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Bazându-se pe metoda comparativă, academicianul Marius Porumb s-a văzut îndreptățit să presupună o paternitate comună, atât pentru fresca de la Bălineșt, cât și pentru icoanele de la Mănăstirea Plosca, atribuindu-le pictorului „Gavril Ieromonahul”. Influențele de ambiață gotică din picturile sale ar acredita ideea potrivit căreia, în ultimul sfert al veacului al XV-lea, meșterul moldovean Gavril Ieromonahul a pictat și în Transilvania, una dintre lucrările sale constituind-o iconostasul străvechii mănăstiri a Pădurenilor din Valea Ploștii. Aspectul în sine poate pune în valoare nebănuitele legături culturale cu Moldova lui Ștefan cel Mare!

Alte „voci” din istoriografia artei medievale românești opinează că aceste două Icoane împărătești ar fi fost dăruite Mănăstirii Plosca de către Domnița Zamfira, cea de-a doua fondatoare a Prislopului și fiică a domnitorului muntean Moise Vodă.

„Scris-am eu, Vasilie dascălul Moldovanul, când am șezut la Mănăstire, la Plosca…”

Alte date istorice despre Mănăstirea Plosca le aflăm, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea. Astfel, în anul 1695, în centrul monahal de aici, copistul și dascălul moldovean Vasile Sturze caligrafia un „Miscelaneu liturgic” în limba română. Pe una dintre filele îngălbenite de vreme ale manuscrisului, el scria: „Această carte scris-am eu, Vasilie dascălul Moldovanul, când am șezut la Mănăstire, la Plosca, la Hinidoară… Vă leat 1695, april 11…”. Același călugăr și „dascăl Moldovan de la Mănăstirea Plosca, din Ardeal”, își încondeia zăbava cărturărească de la monahia dintre pădurile Ghelariului, pe un „Octoih” slavon, tot din anul 1695, notând: „…când au mers (principele – n.n.) Apafi, Craiul Ardealului, la Pesta, când au fost Blagoveștenile (Buna Vestire – n.n.) în lunea Paștilor și era frig și nemții în țară”. După câte putem observa, „Vasilie dascălul Moldovanul” a poposit la Mănăstirea ortodoxă română Plosca, în împrejurările geopolitice ale ocupării militare a Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic. Fin observator al evenimentelor timpului în care a trăit, Vasile Sturze „Moldovanul” a sesizat neajunsurile politice datorate înlocuirii dominației „ursului” otoman cu „leul” Habsburgilor asupra Transilvaniei, atunci când reflecta, pe aceeași carte izvodită la Plosca: „…fui ca omul, ce-l prinsă ursul și scăpă de la urs și nimeri la leu și mai rău-l chinuia leul decât ursul…”. Totodată, faptul că el se prezenta și în calitate de dascăl, confirmă funcționarea unei mici școli confesionale, la Mănăstirea Plosca, în ultimii ani al veacului al XVII-lea. Acest Vasile Sturze, „badiul Moldovanul”, în perioada 1693-1730, ajunsese renumit ca „editor” copist, în Transilvania și Bihor, datorită celor peste 33 de manuscrise românești și slavone realizate de el, replici ale unor cărți liturgice ortodoxe, de mare trebuință pe aceste meleaguri.

Odată cu ridicarea Mănăstirii Prislopului la rangul de Archimandrie, micile mănăstiri hunedorene de la Plosca, Negoiul Răchitovei și Vaca-Crișan au intrat sub ascultarea acesteia. Prin urmare, și chinovia ortodoxă română de la Plosca fusese conexată administrativ-canonic centrului monahal de la Prislop.

Pentru începutul secolului al XVIII-lea, mulțumită unor însemnări de pe un „Chiriacodromion” tipărit la Alba-Iulia, în 1699, provenit din inventarul de carte veche al Mănăstirii Plosca, avem cunoștință despre o parte din personalul slujitor în biserica acestui așezământ monahal, condeiul consemnându-i aici pe: „Ioan Popovici din Rudă”, „Lazăr Măteșoi”, „Popa Mihai”, precum și un anume „Alic”, probabil cantor.

 

O mănăstire a „Bisericilor surori” românești!

La sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu intrarea Transilvaniei în componența Imperiului Habsburgic, viața bisericească a fost marcată de importante transformări. Susținută de statul austriac, oferta de unire cu Biserica Romano-Catolică a înregistrat ecouri favorabile în rândul clerului ortodox român din Ardeal. Prima Diplomă a unirii religioase, emisă de împăratul Leopold I, în anul 1699, considerată „decretul de înființare a Bisericii Române Unite”, acorda noii biserici greco-catolice privilegii sociale și juridice, drepturi egale cu ale celorlalte religii recepte din Transilvania. Într-un atare context, la finalul primului deceniu al secolului al XVIII-a, și comunitatea de călugări a Mănăstirii Plosca a trecut la unirea cu Biserica Romei.

Astfel, conform unei însemnări de pe filele unui „Triod” slavon manuscris, protopopul greco-catolic „Gheorghe ot Hinedoară” îi nominaliza, la începutul anului 1709, la Mănăstirea Plosca, pe „părintele ieromonah Simeon și părintele ieromonah Varnava”.

Sursele istorice ne arată că, la un oarecare interval de timp după Unirea bisericească, „în vechime, aici, a fost mănăstirea călugărilor basiliți”, respectiv ai Ordinului greco-catolic „Sfântul Vasile cel Mare” din Transilvania, „supusă Mănăstirii mame din Prislopul Silvașului”. Acest ordin monastic a fost fondat de către Papa Inocențiu al XIII-lea, în anul 1721, cu scopul de a consolida organizarea Bisericii greco-catolice. Pe la 1761, atât Prislopul, cât și metocul său de la Plosca, erau călăuzite de călugărul „Inocențiu Boși, alias Macre”, membru al Ordinului „Sfântul Vasile cel Mare”.

Notabile valențe culturale au avut cele două mănăstiri „surori” de la Prislop și de la Plosca, unde, potrivit opiniei istoricului Nicolae Albu, „…veneau, atrași de călugări, meșteri în arta zugrăvitului, tineri de la mari depărtări, spre a învăța, pe lângă carte, pictura, desenul icoanelor, copierea de cărți și ilustrarea lor”.

Rolul cultural al micii mănăstiri de la Plosca este susținut și de tezaurul de carte veche bisericească, existent odinioară, aici. Astfel, la 16 februarie 1709, protopopul Gheorghe „Cioca” din Hunedoara dăruise 19 cărți liturgice comunității monahale „de la Plosca cea din gios: trei Evanghelii slavone, trei Octoihuri, două Trioduri, un Penticostariu, două Sbornice, o Liturghie, trei Molitvelnice, un Mărgăritar rumânesc bătrân, trei cărți grecești”.

În chiliile din mijlocul pădurii, pe la anul 1730, un anume ieromonah Varlaam copia parțial „Cazania lui Varlaam” (1643), încondeind-o, pe prima filă, cu titlul „Cazanie românească la Duminici și sărbători”. Gestul în sine reliefa importanța predicilor, a răspândirii învățăturii creștine, a „discursului de amvon” în lumea pădurenilor, dar și frecventarea mănăstirii de către credincioșii din satele apropiate. Totodată, apelul la textul „Cazaniei lui Varlaam” relevează conexiunile cu românii de peste munți, de aceeași limbă și lege.

Prin anul 1746, slujea la Plosca preotul Popa Iosif, ridicat, 16 ani mai târziu, în 1762, la rangul clerical de Protopop greco-catolic al Hunedoarei, prin voința Episcopului Petru Pavel Aaron. Acest protopop va încerca, mai târziu, să restaureze viața monahală la Plosca.

 

Pustiire și prigoană pentru credință, din porunca generalului Adolf von Buccow

În fatidicul an 1762, îi regăsim în obștea de la Mănăstirea Plosca pe ieromonahul Teodosie și monahul Paisie-Carpie. Mai cunoaștem că așezământul monahal aparținea de învecinata mănăstire de la Prislop, al cărei egumen, ieromonahul Varlaam, îi „purta de grijă”.

Într-o perioadă marcată de acerbe confruntări fratricide, pe fondul agitațiilor interconfesionale din Transilvania, culminate cu mișcarea lui Sofronie de la Cioara, călugării de la mănăstirile Prislop și Plosca au renunțat la confesiunea greco-catolică, convertindu-se la Ortodoxie. Potrivit istoricului și clericului Augustin Bunea, printre aceștia, s-au numărat și cei doi călugări de la Plosca, Teodosie și Paisie – Carpie. Într-atât se lățise „agitația” religioasă, încât, după cum remarca vicarul dr. Iacob Radu, „chiar și protopopul Zaharia din Hunedoara, cu tot clerul și poporul său, au trecut la neunire (confesiunea ortodoxă – n.n.)”.

În zadar a încercat, printr-o scrisoare, ieromonahul basilitan Grigorie Maior (viitor episcop greco-catolic de la Blaj) să-i îmbărbăteze pe călugării de la Prislop și Plosca, ca „să rămână statornici în unire, căci numai așa vor putea spera la mântuirea de veci…”. Sfaturile acestuia au rămas în van. La îndemnurile unui fost călugăr misionar defecționat de la unire, cu numele de „Inocențiu Boși, alias Macre” și ale protopopului „Miska” din Deva, cele două obști călugărești trecuseră la credința ortodoxă.

La scurt timp, nu au întârziat să apară măsurile represive din partea autorităților Imperiului Habsburgic. Drept urmare, la 5 iunie 1762, Guvernatorul și Comandantul militar al Transilvaniei, generalul Nikolaus Adolf von Buccow, a dispus oficialilor Comitatului Hunedoara ca, printre altele, mănăstirile Prislop și Plosca să fie distruse, iar călugării alungați.

Din câte cunoaștem, atât chiliile, cât și biserica mănăstirii Plosca ar fi căzut pradă focului. Odoarele și cărțile liturgice au ajuns să fie predate la Biserica „Sfântul Nicolae” din Hunedoara. Icoanele, clopotele și odăjdiile s-au dat, de asemenea, la parohia din Hunedoara, dar și la biserica din satul Lingina (Izvoarele). Cea mai mare parte din averea mobilă a mănăstirii Plosca a fost pusă la dispoziția Episcopului Petru Pavel Aaron, spre a fi valorificată în folosul deschiderii unei Școli române greco-catolice la Hațeg!

Soarta ulterioară a călugărilor și preoților alungați de la Plosca nu ne este cunoscută în întregime. Despre ieromonahul Teodosie se știe, potrivit propriei sale mărturii consemnate în anul 1766, că el a fost arestat de către autoritățile imperiale și întemnițat la Sibiu, apoi, expulzat, în Țara Românească, unde se va fi refugiat la vreo mănăstire. De acolo, a trecut înapoi munții, reîntorcându-se, pe ascuns, în Ardeal. Pentru o oarecare vreme, a stat ca slujitor la mănăstirea ortodoxă din satul Bulzu, în Munții Apuseni, unde autoritățile l-au catalogat ca „șpion” și „prieten cu Sofronie (de la Cioara)”. După ce s-a ascuns prin pădurile din munți și după ce, pe capul său se pusese o recompensă de 50 ducați, Teodosie a fost prins și trimis la Alba-Iulia, pentru anchetă. Cu toate acestea, așa cum consemna cărturarul Augustin Bunea, el a devenit unul dintre opozanții vlădicului ortodox Dionisiu Novacovici. În schimb, Academicianul pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu credea că Teodosie s-ar fi reîntors la Plosca, încercând să reînvie mica mănăstire de aici, după care, istoria pare să-i piardă urma.

În opinia preotului dr. Daniel Alic, după pustiirea bătrânei mănăstiri Plosca, o altă parte dintre monahii reveniți „în duhul Ortodoxiei” s-ar fi retras la Ghelari, unde au contribuit la pictarea bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, înălțată în anul 1770. Numele unora dintre ei poate fi regăsit în lungul pomelnic al iconarilor lăcașului de cult ghelărean: „…erer Simeon,… erimonah Ștefan,… erer Stroe,… erer Moise…”.

 

Când Harta împăratului Iosif al II-lea tace…

În contextul reformismului austriac, promovat în „Secolul Luminilor” de monarhii Maria Tereza și Iosif al II-lea, s-a inițiat proiectul cartografierii unitare a întregului teritoriu al Imperiului Habsburgic. Este vorba despre „Josephinische Landesaufnahme” sau „Prima ridicare topografică Iosefină”, o colecție de 4096 hărți militare (Sectio), realizată pe teren, între anii 1769-1773.

O parte dintre aceste foi de hartă reprezintă, cu fidelitate, teritoriul Marelui Principat al Transilvaniei. Arealul geografic al Ghelariului și Teliucului a fost transpus cartografic, în foaia topografică nr. 199 (Secțio 199). Fără a consemna Mănăstirea Plosca, harta menționează doar așezarea „Ploczka” – Plosca, localizată de ofițerii austrieci, mai la nord-est de locul mănăstirii, în pădurile din sus de satele Cinciș și Cerna, sub Dealul Ghelariului („Dial Gialary”). În schimb, apare desenată Valea Ploștii, fără a i se fi atribuit vreun toponim.

Însă, așa după cum se poate observa, geografii militari austrieci au „omis” să figureze, pe planșa topografică, lăcașul monahal din Valea Ploștii. Identic, și mănăstirea de la Prislop a fost tăgăduită cartografic. Ceea ce ne arată că, în acea vreme (1769-1773), ambele mănăstiri hunedorene erau fie ruinate, fie părăsite.

 

„Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”…

La peste un deceniu distanță de pustiirea mănăstirii, izvoarele istorice înregistrează firave semne cum că, în bisericuța dintre păduri, viața religioasă ar fi reînceput. Interesant că scriptele bisericești îl pomenesc, în anii 1773 și 1793, în calitate de paroh al Mănăstirii Plosca, pe părintele „Lazăr din Ghelari”, considerat de către contemporani „un Prooroc”!

În 26 octombrie 1775, deși mănăstirea se găsea oficial în părăsire, ieromonahul Nichita de la Mănăstirea Prislop și Preotul Lazăr, paroh la Silvașul de Jos, solicitau Episcopului Grigorie Maior să dispună a se da înapoi „…clopotele, icoanele, odăjdiile ale Mănăstirii de la Plosca, ce să află la besiarica Hunedoarii, precum și la besiarica de la Lingina (Izvoarele – n.n.) răpite, și stranele sau jețurile, pentru că și acestea, stricata Mănăstire… iaste foarte lipsită…”. Cu alte cuvinte, mănăstirea era doar parțial „stricată”, dorindu-se, iată, refuncționalizarea liturgică a lăcașului bisericesc de aici. Totuși, „Vlădika Gri(gorie) Maer” a dat o rezoluție prin care cele două icoane împărătești rămâneau, „pe loc”, la „biserica Hinedorii”, iar „câte se vor găsi la Lingina, acelea toate să se ducă la Mănăstirea Silvașului (Prislop)”.

De amintit și faptul că, la 5 ianuarie 1775, pomenitul protopop greco-catolic de Hunedoara, Popa Iosif, solicitase Vicarului Filotei László reînjghebarea obștii mănăstirești de la Plosca, în următorii termeni: „Într-alt chip de te-ai milostivi, să avem voie să țirițesc stricata mănăstire (Plosca – n.n.), să nu fiu depărtat, precum au fost moșii, strămoșii miei, titorii aceii Sfinte Mănăstiri”. Însă, nu putem preciza dacă a fost vorba de o refacere integrală a acesteia pe vechiul său loc din pădure. Ori, poate, se avea în vedere o strămutare a sa pe un alt amplasament, mai la vale, respectiv în perimetrul unde se află acum cătunul Mănăstire?!

Totuși, se pare că Popa Iosif va fi avut un oarecare succes în demersul său, astfel încât viața monahală nu se stinsese definitiv, la Plosca, deoarece către sfârșitul secolului al XVIII-lea, sunt semnalate cărți bisericești aflate încă în uz liturgic, la biserica de aici. Astfel, cercetătoarea Maria Basarab citează o însemnare marginală, care ne relevă că, în anul 1780, un „Chiriacodromion”, tipărit la Alba-Iulia, în 1699, „a fost pe sama Sfintei Mănăstiri Plosca”. În plus, chinovia de la Plosca mai figura, încă, în evidențele Diecezei Greco-Catolice de Alba-Iulia și Făgăraș, ca „metoc” (o mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari) al Mănăstirii Prislop.

Evenimentele din timpul Răscoalei lui Horea de la 1784 par să fi zdruncinat  tihna firavei sihăstrii refăcute de la Plosca. Altfel nu s-ar explica de ce, în anul 1785, după înnăbușirea rebeliunii, Guberniul de la Sibiu a emis un ordin de desființare a unei mănăstiri din Ghelari. Potrivit pr. prof. univ. dr. Florin Dobrei, măsura represivă se referea direct la Mănăstirea Plosca, deoarece, la acea dată, în Ghelari, nu exista un așezământ monahal propriuzis. Dar, dispoziția a întârziat să fie aplicată și mica obște a mai supraviețuit, o vreme.

Astfel, un an mai târziu, în 1786, un inspector de la Domeniul Montanistic Hunedoara consemna că „numai o singură școală românească se află între Plosca și Ghelari, la călugării din așa-numita Mănăstire, dar puțini copii frecventează școala, pentru că această mănăstire este așezată departe de aceste sate și se găsește în mijlocul pădurii”!

Dintr-o recomandare a vicarului greco-catolic hațegan Tiron Dragoș, aflăm că, în anul 1795, l-ar fi desemnat pe un anume călugăr „Teodosie de la Plosca” (!) să se așeze la Prislop, „pentru a scuti mănăstirea de la ruină totală”.

Condițiile grele de trai la sihăstria din „mijlocul pădurii” au condus la destrămarea totală a obștii călugărești. Cel de pe urmă nevoitor al străvechii Mănăstiri Plosca ar fi fost tocmai acel monah cu numele „Teodosie”, mutat la Mănăstirea Prislop, în februarie 1795. Cu aceasta, candela de la icoane se va fi stins definitiv, în altarul din inima codrului, însă un nou locaș monahal urma să se nască, pe vale, în jos, la circa doi kilometri distanță, într-o zonă mult mai facilă.

 

Sub pecetea cea distrugătoare a veacului…

Și în acest caz, timpul și vremurile își vor fi spus cuvântul, până la urmă. Cei mai în vârstă locuitori ai cătunului Mănăstire și satului Ghelari știau, de la înaintașii lor, că „zidurile” năruite ale „Mănăstirii bătrâne” au fost măcinate și distruse mereu de apele învolburate ale păraielor Plosca și Meriz. Poate că, o parte din materialul vechilor muri de piatră a fost dus și reutilizat la biserica noii mănăstiri, edificată la aproximativ 2 km, în aval.

Într-un fel sau altul, din străvechiul așezământ nu a mai rămas „piatră pe piatră”. Aici, ar mai fi de luat aminte la o tradiție istorică, menționată de Ierarhul Ioan Boroș, potrivit căreia, în existența ei, „Mănăstirea de două ori a ars”. Ceea ce ne lasă a înțelege că focul a avut și el un „rol” la mistuirea lăcașului.

Din dorința de a perpetua amintirea străvechiului așezământ monahal din Valea Ploștii, în anul 1806, doi localnici din Ghelari, anume „Alic Nikolaie” și „Iosif Miștoc”, au ridicat spre mărturie „Urmașilor”, o Troiță de piatră, chiar pe locul unde, timp de peste patru veacuri, fusese „Mănăstirea bătrână” a Pădurenilor. Poate doar la praznicul Înălțării Domnului, de „Ispas”, să se mai fi întreprins procesiuni la Troița din pădure, prilej de rememorare a ceea ce a fost, odinioară, aici. Dar, pecetea cea distrugătoarea a veacului a năruit și cruce, iar pământul, uitarea și frunzele au acoperit-o, până în anul 1982, când, printr-un noroc, a fost scoasă din nou la lumină.

Potrivit clericului Ioan Boroș, din vechiul monument mănăstiresc Plosca, nu ar mai fi dăinuit decât „piatra Altarului”, care pe la anul 1900, mai putea fi văzută, la Ghelari, „…într-o grădină, numită «mănăstirea Alicului».

Reînvierea unei tradiții monahale – noua Mănăstire

La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, s-a edificat o nouă mănăstire greco-catolică, împreună cu o biserică având hramul „Schimbarea la Față”, la aproximativ 2 km mai în jos de „Mănăstirea bătrână”, tot pe Valea Ploștii, într-un loc deschis și mai ușor accesibil. În jurul acestui complex monahal, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, s-a înfiripat și o mică așezare rurală – actualul cătun „Mănăstire”.

Clericul dr. Iacob Radu arăta că, după o oarecare perioadă de timp, noul așezământ nu a mai fost „mănăstire locuită de călugări, ci parohie servită de preoți de mir”. Documentele de arhivă explică transformarea mănăstirii celei noi în parohie seculară, „de când au părăsit-o călugării basiliți” (din Ordinul monahal „Sfântul Vasile cel Mare” – n.n.). Dacă, în 1804, avea statut de filie a Parohiei greco-catolice Ghelari, începând cu anul 1808, a funcționat ca „parohie independentă”, cu preoți titulari.

În timpul Revoluției de la 1848-1849, această biserică a fost prădată crunt de insurgenții maghiari, care, după cum o oglindesc mărturiile istorice, au jefuit până și veșmintele preoților, „…încât n-au nici haine cu ce să slujească preotul Sfânta Liturghie”!

Între anii 1854-1855, la amvonul bisericii mănăstirești de aici, a slujit preotul cărturar Gavril Pop (1818-1883), care ulterior, a ilustrat o frumoasă carieră clericală (Vicar foraneu al Hațegului, Canonic la Episcopia greco-catolică Lugoj), dar și pe tărâmul culturii naționale, ca publicist, istoric și membru corespondent al Academiei Române. În răstimpul petrecut la Mănăstire, el a editat „Istoria Daciei antice” (Cluj, 1855).

Și tot aici, în perioada 1911-1918, a păstorit Ieromonahul Leon I. Manu (1883-1958), martir întru Credință căzut victimă în Gulagul comunist, al cărui „dosar” de canonizare se află, în prezent, la Vatican.

Vechea avere forestieră a mănăstirii, respectiv pădurea întinsă „pe 79 iugăre și 700 de orgii pătrate”, dobândită în urmă cu veacuri bune de la cnezul Ploscanu´ de Teliuc și de la familia Corvinilor, a fost supusă naționalizării, la 4 decembrie 1923. Astfel, se „stingea” și ultima urmă din patrimonialitatea Mănăstirii Plosca.

 

Alternative la neuitare…

În lumina istoriei, timp de peste patru veacuri, Mănăstirea Plosca s-a profilat ca un autentic focar de credință, spiritualitate și cultură românească, în Ținutul Pădurenilor hunedoreni. Credem că, numai printr-un efort conjugat, vom putea salva de la a nu se pierde definitiv în uitare această prețioasă zestre a trecutului nostru. Proiectul „Mănăstirea Plosca”, deschis deja prin demersurile noastre de documentare istorică și diseminare publicistică, va continua. Următorii pași ce se vor contura implică: identificarea partenerilor de proiect; sensibilizarea și implicarea administrației publice locale; marcarea traseului turistic din Ghelari până la „Poiana lui Miștoc”; efectuarea demersurilor în vederea cercetării prin metode neinvazive a locului; în cazul confirmării pozitive a rezultatelor, colaborarea cu arheologii pentru cercetarea sistematică a amplasamentului fostei mănăstiri; înscrierea acestui perimetru în lista obiectivelor de patrimoniu istoric național, pentru protejarea acestuia; promovare și valorificarea sa turistică ș.a. Doar așa vom putea răspunde unei întrebări firești: este Plosca mănăstirea pierdută a pădurenilor?

 

 

Dr. Dorin Petresc