Pictorul hunedorean Mircea Popițiu expune în august la Muzeul Unirii din Iași

Începând cu data de 6 august 2023, cunoscutul pictor hunedorean Mircea Popițiu se va afla pe simezele Muzeului Unirii din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași. Expoziția „Jurnal de bord”, semnată de artistul plastic hunedorean va fi deschisă până în data de 1 septembrie 2023.

            La Iași, lucrările artistului Mircea Popițiu pot fi admirate în cadrul expoziției „Jurnal de bord” etalată pe simezele Muzeului Unirii (Str. Alexandru Lăpușneanu nr. 14), de miercuri până duminică, între orele 10.00 – 17.00 (ora 16.30, ultimul bilet). Vernisajul va avea loc duminică, 6 august 2023, orele 15.00. Prezintă prof. univ. dr. Constantin Tofan.

Vă prezentăm și o cronică dedicată acestui eveniment.

Mircea Popițiu: Religia apelor din credința pământului

Mereu mi-a fost, paradoxal, și greu, și ușor să scriu despre pictura lui Mircea Popițiu.

Partea ușoară e chiar visul oricărui om care scrie despre artă: nu sunt numai contemporan cu pictorul, ci sunt parte din experiențele artistului, ucenic în umbră, viețuind cu multe din germinațiile creațiilor sale dar și cu împăcările și neîmpăcările din care plămădește zi de zi.

Partea grea este rezistența luminoasă la efectul de bumerang al părții ușoare: ea derivă din teama ca subiectivismul inevitabil cronicii de artă să nu fie dus, din apropierea lucrurilor, în frontierele periculoase ale căderii din privirea lucidă, din justa apreciere a valorilor și semnelor.

O să îmi asum, totuși, acest clivaj – de care, în fapt, nimeni nu scapă! – și voi încerca o perspectivă care mi se pare extrem de importantă în aprecierea noii expoziții propuse de Mircea Popițiu, „Jurnal de bord”. Evident, e doar un detaliu estetic din multe care pot fi descoperite în această expoziție.

Încercând să justific – cât de simplu pot – încercarea mea, voi folosi o propunere culturală de care nu m-am putut despărți niciodată și care, cred, ne ajută mult aici.

Spune Henri Bergson:

« On trouve des sociétés qui n’ont ni science, ni art, ni philosophie. Mais il n’y a jamais eu de sociétés sans religion. ».

Dacă Bergson subliniază ca o condiție esențială a existenței sociale religia, operând o reducție forțată (din utilitate de înțelegere) a sistemelor care cuprind omul relațional la absența culturii, eu aș schimba doar perspectiva, făcând o reducție, de asemenea forțată (de context), spunând că arta ar putea să fie lipsită de tehnică acceptată, de expresie socială și de canon, dar nu poate fi lipsită de… religie.

Nu voi face din asta o teorie de obosit mintea – e doar o așezare a unui posibil sistem de referință -, scopul acestui discurs fiind altul.

Să intrăm, așadar, cu această negură ușoară de teorie, în inima faptelor!

După o viață pornită feciorește pe calea apelor cu miraj al imensității, dar pe care a dăruit-o, până la urmă cu totul, pânzei de pictură, cea în care apa slujește cu economie pământul culorii, Mircea Popițiu se află în aceeași dilemă care ar fi produs o observație precum cea a lui Henri Bergson: este religia acea condiție necesară pentru împlinirea artistică în uniune cu viața omului creator?

Dacă ascunzi dorul de mare, de oceanele lumii, dacă ascunzi spiritul de aventură care cere participarea întregii lumi, dacă acoperi înțelepciunea călătorului ai scăpat? Te-ai dezlegat de tine însuți, te-ai recreat, ești altcineva, altceva, ești liber și tihnit… sau doar tânjești la refacerea întregului în continuă negare/ acoperire?

Pentru că ce este religia, spunem noi, altceva decât revenirea ființei umane la cauza sa primă, la izvor, la întregul din care nu a plecat niciodată, ci doar l-a tăinuit social și intim din prea multă iubire de sine și neînțelegere.

Mircea Popițiu, așa cum îl știu eu, dar mai ales din adâncul luminos al acestei expoziții, „Jurnal de bord”, este nu numai un om religios, ci, într-o traducere alternativă, un suferind de dorul unei eterne și incomplete reîntoarceri, de pasul în gol, de patima regenerării necesare, arzător, a propriei ființe, chiar și numai din semne și simboluri, dacă altfel nu (a)pare posibil.

Religia lui Mircea Popițiu nu e o oglindă banală a evidentului, o cutumă socială, nu e imaginea credinței care se izolează după obiceiurile lumii, nici simbolismul mimetic al exclusivității, al singurei căi, al drumului pietruit, al comunului acord. El este artistul care nu scapă de om, dar încearcă acea subtilitate a credinței care îi lasă să viețuiască împreună.

Religia lui Mircea Popițiu, artistul alergându-se cu omul în același loc sub soare, este o religie a apelor din credința pământului. După mintea mea…

Priviți-i tablourile din această expoziție de maturitate!

E o alcătuire la care a muncit dintr-un condei, cum s-ar spune, dintr-o suflare, din credința că toată această adunare de imagini, simboluri și fapte pe care le-a dăruit celorlalți înseamnă chiar împăcare cu sine însuși. Sunt convins că este o formă de împăcare pe care artistul și-a dorit să o simtă la toți cei care îi privesc, cu inima deschisă, tablourile.

Priviți-i tablourile și veți înțelege de unde am cules eu această convingere că sunt în fața unui veritabil și consistent fapt religios prin artă.

Fiind vorba de lucrări de maturitate artistică, tablourile din această expoziție au nevoie nu numai de o cheie simbolică precum cea pe care, modest, am sugerat-o eu. Sunt lucrări care solicită o bună doză de educație estetică și de disponibilitatea de a privi mai ales deschizând perspective alternative primei priviri.

Desigur, poveștile de mare încărcătură simbolică ale marinarului Popițiu, prins în preajma focului de artistul Popițiu, sunt uvertura potrivită.

Imaginile de hublou, în care privirea este obligată la perspectiva cercului, o perspectivă care schimbă obișnuința iubitorului de artă și recalibrează emoția, sunt părți esențiale din lumi mai mari, inaccesibile temporar, sunt fragmente de vis.

Pătratele perfecte sunt perfecte tocmai pentru că pot închide într-o egalitate a laturilor lucruri independente de cadru: sunt forma măsurabilă exact a cercurilor dinainte, dar legătura cu lumea se face după aceleași reguli, fragmentele sunt din același vis, chiar dacă lumile se schimbă după voința artistului.

Celelalte tablouri sunt eliberate de perfecțiune, au dreptul la semne proprii și ritmuri asemenea, au dreptul la un experiment extins și ne-normat.

Observați cu atenție – dacă vrem să vorbim de religia apelor din credința pământului, cheia noastră – cât de importantă este tehnica mixtă folosită de Mircea Popițiu. Fragmente cvasi-banale de material – carton, țesătură brută, cârpă, chiar pulbere rece de nisip -, sunt elemente alchimice, elemente care au fost revalorizate prin sublimare, prin redefinire, prin chirurgie estetică.

Dar cel mai important element tehnic care pune în valoare maturitatea artistică a pictorului în aceste lucrări este dispunerea emoțională a culorilor și fluiditatea suprafețelor suport.

Ca bun cunoscător al lucrărilor lui Mircea Popițiu, pot să spun că laboratorul estetic din această expoziție complicată și complexă este unul din timpul rar al harului. Există, în relația culorilor cu formele și planul de suport și a culorilor între ele, o pasiune zdrobitoare, un efort de recuperare a unei întregi experiențe de viață și creație, o dorință aproape explozivă de a demonstra că se poate, că limitele pot și merită să fie atinse. Există pace și violență, chiar și/ mai ales în aceeași construcție, există mult întuneric, un întuneric de adânc pe care nu l-a văzut nimeni până acum, dar întunericul este mereu rupt de lumină, îngenunchiat de speranță, aruncat în plan îndepărtat.

Sunt multe de spus, dar scopul acestui discurs este mai modest, este doar o sugestie, un gând.

Ca o necesară concluzie, nu știu, sincer, dacă există o singură valoare comună care să dea unicitate acestei expoziții.

Eu cred că unicitatea ei este în zona credinței, este tocmai credința vizibilă a artistului că visul său de a trece emoțiile și amintirile sale în visele și emoțiile celor care îi privesc lucrările aproape s-a împlinit.

Trăiți, măcar câteva clipe, visul lui Mircea Popițiu, poposiți, o vreme în amintirile lui, admirați, fără sfială, această nebunie estetică și veți înțelege de ce cred eu în religia apelor din credința pământului ca semn al acestei întrupări!

(cronică semnată de Volodia Macovei, preluată din ediția specială a revistei de artă și suport cultural EM ART dedicată acestui eveniment)