Pe vremea mea, școala era cu bătaie. Dar și cu oameni

Pe vremea mea, școala începea în 15 septembrie. Aveam cu toții uniforme, cordeluțe cu fundițe și pompoane în păr. Roșii, cât mai mari. Cu cât aveai pomponul mai roșu și mai stufos, cu atât erai mai tare.

Prima zi de școală, în clasa întâi, a fost la Liceul Sportiv din Deva. M-au adus ai mei de mână, într-o clasă plină de copii necunoscuți mie, după ce mă instalaseră în internat. Învățătoarea era brunetă, înaltă, cu un păr luuuuung, cum n-am văzut niciodată. Numele ei era Otilia. Nu mi-l mai amintesc pe cel de familie. M-au postat în prima bancă, că na, ”acolo stau copiii cuminți”. Iar eu eram cuminte. Și moartă de frică.

Flori, pupături, bun venit, masă, cămin. A doua zi am ajuns din nou în clasă. Copii și mai necunoscuți ca ieri, iar învățătoarea era creață. Nu m-am prins că nu e a mea, eram doar uimită ce repede s-a tuns și și-a făcut părul permanent. După vreo jumătate de oră, m-a recuperat învățătoarea mea, ce adevărată. Eram în altă clasă. Mă rătăcisem. Nu am avut de mică spirit de orientare.

A doua zi mi-am luat și prima palmă din viața mea. Eram la antrenamente, la gimnastică. Nu știam să fac rostogolirea aia perfectă, cu picioarele depărtate, întinse. Antrenoarea, o roșcată cu unghii lungi, roșii, m-a chemat la ea. M-a certat, m-a tras de urechi și mi-a dat o palmă de am căzut jos. Am fost șocată și am urât din suflet tot timpul petrecut acolo, până m-am mutat la Școala Nr. 6, în Vulcan.

Noua mea învățătoare, Tania Cojocaru, era frumoasă, tânără și ne iubea. Ne-a învățat cum a știut ea mai bine, de toate. În cele din urmă, sistemul a învins-o și pe ea. Lucrează de ani buni în Spania, ne-am regăsit pe Facebook și ne-am întâlnit după 25 de ani, total întâmplător, în aeroport la Timișoara. Îmi povestește că-i lipsește și acum meseria asta, dar n-ai cum să te descurci în România.

De-a lungul anilor, am avut ”profesori” și profesori. Din prima categorie fac parte cei care ne dădeau la palmă, ne băteau, ne urecheau, ne trăgeau de păr, nu uitau să ne spună cât suntem de ”proști”, de ”săraci”, de ”jegoși” și ”copii cretini de mineri”. Țin minte perfect ziua în care am învățat formula intensității: era ziua în care s-a născut sora mea cea mică. Dar a fost și ziua în care profesoara de fizică m-a dat cu capul de tablă, fiindcă nu pricepusem că ”intensitatea este egală cu tensiunea supra rezinstență”. ”Adică Ion urcă pe Rarău, proasto! Nu se poate ca TU să NU ȘTII! Cum să nu știi TU?”. ”Ion urcă pe Rarău”, da? Ăsta era blestemul copilului care învăța cel mai bine, al tocilarei supreme. Eu eram aia.

Dar am avut și PROFESORI. OAMENI. Doamna dirigintă. Salvina Vulpe. Profesoară de limba română. Cea care te căuta acasă când lipseai mai multe zile, care-ți certa părinții când veneai vânăt la școală sau care-ți aducea cartofi acasă când vedea că ești leșinat de foame. Care-și împărțea ceapa cu maică-ta, însă nu te ierta, vreodată, dacă-i greșeai la gramatică. Luai un trei ”cât tine de mare”. (Eu n-am luat, eram tocilară, remember?). Ea, care ne explica ce important e să citim, cum o să ajungem ”oameni mari” dacă învățăm bine și ne străduim să arătăm că nu contează cât ești de sărac. Ea era dovada vie, doar a fost copil orfan, a lucrat în mină de tânără; dar și-a îndeplinit visul, a ajuns profesoară și a predat jumătate de secol.

Sau profesoara de franceză, Diana Clipicioiu pe numele de fată, Irimie pe cel de soție. Cea care m-a învățat toată franceza pe care o știu și astăzi. Care a crezut în potențialul nostru și ne dăruia cărți cu povești, pe care noi le traduceam mai apoi. Tot ea mi-a făcut, la croitoreasă, rochia pentru banchetul de clasa a VIII-a, insistând că ”trebuie să mergi și-o să fii ca o prințesă”. Așa am fost.

Și-n liceu am avut profesori de ispravă. Doamna de Engleză, cea de Biologie, femei care s-au dăruit dincolo de munca de zi cu zi.

Azi am văzut părinți emoționați, copii cu flori, la începerea anului școlar. Profesori nerăbdători, politicieni obosiți, cu discursuri sterpe. Și-mi doresc doar ca noile generații să aibă parte de dascăli care-și iubesc meseria, fiindcă doar așa vor putea să formeze oameni.

Anamaria NEDELCOFF