Pe urmele copiilor curajoși, în aventura de la canionul Cheile Glodului (GALERIE FOTO)

Urraaa! A venit vacanța! E timpul drumețiilor, taberelor,  concediilor, e bucuria copiilor și a celor mari deopotrivă.  Sâmbăta care a trecut, Clubul Evoluții, al Alexandrei Marcu, a făcut stop cadru la Cheile Glodului, situate la baza Munțiilor Metaliferi.

Traseul de la Deva spre Cheile Glodului a trecut prin localitățile Orăștie, Geoagiu și s-a oprit exact la granița care desparte județul Hunedoara de județul Alba, în localitatea Ardeu, comuna Balșa. Încă dinainte de a intra în sat , din mașină, la dreapta, se vedeau niște stânci care, parcă s-au desprins, ca în oglindă, din pădurea ce domina priveliștea. Noi acolo trebuie să ajungem.

Am intrat în sat, iar inainte de a trece podul de peste râul Ardeu, se face o intrare spre dreapta, acolo este și indicatorul turistic care arată spre trei direcții: Cheile Cibului, Cheile Glodului și Mada.

Microbuzele și mașinile  au fost parcate pe marginea drumului. Soarele dogorește, dar cui îi pasă când toți exploratorii, nerăbdători de o nouă experiență, s-au grupat pentru a porni la drumeție?

După ce, monitorul de traseu, Alexandra, a numărat trupa formată din 28 de copii și 17 adulți, a dat ultimele sfaturi ce se impun, primul fiind: ” Aveți întotdeauna grijă de celălalt de lângă voi!”. Șerpașul șef, Dan Marcu, a dat salutul de încurajare, copiii au intrat în linie dreaptă și s-a plecat în amonte, spre capătul pădurii ce ne aștepta să-i descoperim misterul.

Încă cu câteva zile înainte de a ne informa de excursia pe care o va organiza la Cheile Glodului, Alexandra, ne-a povestit în mare că va fi un traseu special. A precizat că: ”Nu va fi așa de mult de urcat cum a fost traseul de la Costești , dar va fi de mers prin apă.” Suna interesant. Ce poate fi mai potrivit pentru această perioadă caniculară decât o răcoreală la picioare printr-un râu de munte!

Am ajuns la prima traversare a răului de culoarea cuprului, care curgea lin peste întinderea de bolovani netezi și ruginii. Pășind atenți, cu privirea pe stinghiile transversale, unul după altul am trecut de primul podeț. Am înaintat în pădure și ghidați de semnele specifice de traseu și de urmele adânci de copite lăsate în pământ de vitele localncilor, am ajuns relativ ușor într-o poiană largă, verde presărată cu flori de câmp galbene ce ne-a invitat să admirăm peisajul sublim dintre cer și pământ. Un șir de stânci se etalau înaintea privirii noastre.

Ne-am oprit câteva secunde să contemplăm frumusețea. Copiii s-au dezlănțuit! Au dat iama prin pajiște spărgând liniștea naturii adormită de arșița soarelui. Numai bine înspre drumul nostru, un arbore singuratic, dar generos cu umbră groasă, a fost refugiul de odihnă și hidratare pentru toți. Și din nou, ”pe cai, că vremea-i numa ceas”.

Am plecat în direcția stâncilor celor mai mari, prin altă pădure întunecoasă.  Am urcat, am coborât, iar am urcat. Am obosit… Dar nu ne oprim aici. Dan Marcu, reamintește exploratorilor mici și mari cum trebuie gestionat ritmul de respirație. Printre arborii, urmează o potecă foarte  strâmtă. La dreapta potecii sunt fixate bare de sprijin, dar la stânga e doar un povârniș destul de primejdios. În hăul de jos se vede și un podeț peste râu. Dar până acolo suntem nevoiți să pășim cu maximă atenție, unul în spatele celuilalt.

Un băiat din șirul indian, scapă un băț de susținere. Vrea să coboare după el, dar este oprit la timp pentru că era foarte periculos. Vine dl, Vasile, șoferul nostru preferat și salvează situația. Alexandra face slalom printre exploratori. Dan e la capăt de rând, dând o mână de ajutor fiecăruia. Gata. Suntem la pod.

Aici, jos, apa de sub pod curge repede și nervoasă. Cu ochii–n bocanci te ia amețeala, din cauza apei care curge sub picioare.

Din păcate, în apă există foarte multă mizerie, adusă de viituri. Începând de la peturi, cuciucuri și tot felul de textile care contrastează cu peisajul naturii. Până acum nu am mai văzut atâta mizerie în natură.

Dar să privim partea bună a drumeției. Mai urcăm o pantă destul de abruptă printre stânci și arbori. Apoi cu grijă coborâm la vale. Aici ne așteaptă primul test de traversat râul la pas. Copiii sunt extaziați, țipă de bucurie. Se echipează toată lumea cu încălțările de schimb. La prima vedere am crezut că-i ușor, dar s-a dovedit că nu. Primul este șerpașul Dan, care testează adâncimea și temperatura apei. Pe sub apa stau ascunși bolovani mai mici sau mai mari, sunt hopuri unde apa poate fi până la gleznă, dar la al doilez pas poate ajunge și până la genunchi. Prima reacție, la prima atingere a apei, rece! Urmărim direcția traseului făcută de Dan care ne așteaptă pe rând să ajungem la el. Al doilea pas în apă. Și mai rece. Țipete și mai multe! Al treilea pas e un pic mai bine, apoi aproape am trecut și pe când să spunem că ne-am răcorit am ajus pe malul celălalt. Ăsta fost primul botez.  

Din curiozitate, am întrebat-o pe Alexandra dacă așa vor fi și celălalte traversări prin apă. Ea răspunde: ”Să nu vorbim despre asta, acum!” Deci, mi-a dat de înțeles că surprizele se vor ține lanț. A venit și a doua tură de a face jaloane printre bolovani, dar aici apa era mai prietenoasă cu noi. A fost super! Toată lumea a trecut și de acest test. Și acum e acum. Aventura vieții e pe cale să înceapă.

”Toate mămicile și tații să vină după mine!” strigă Dan, în timp ce mergea pe rău în sus. A fost testat terenul. Părinții l-au urmat fără prea multă rezervă. Semn că înaintea lor se află un om care cunoaște locurile. Unul câte unul îl urmează în apa. În prima faza la gura strămtorii care se vede, apa e până la glezne. La nici 5 metri în fața ochilor lor se ridică în stânga și dreapta ziduri înalte stâncoase de calcar. Au suprafețele lucioase, neuniforme și pline de scobituri, rezultate din eroziunea răului Ardeu, care străbate acest canion fabulos. Din cauza culorii apei, pereții de calcar sunt la bază de nuanța ocru, iar în sus, prind o varietate de culori metalice de la verde spre galben și albastru, culminând cu griul uscat al stâncilor, ce se pierd în verdeața pădurii. E un tablou absolut mirific. Am ajuns la apogeul drumeției din Cheile Glodului, la locul numit ”La Strâmtura” .

Dan, întoarce privirea să vadă dacă adulții îl urmează. Apa îi ajunge la genunchi. Părinții sunt la 2-3 metri în urma șerpașului. În timp ce înaintează între pereții stâncilor, apa îi ajunge la buzunare. Dan se afundă mai adânc. Apa-i ajunge la nivelul pieptului! Ținând cont că șerpașul Dan, măsoară cam aproape 2 metri în înălțime. Copiii țipau, dar` nu de frică! Rând pe rând prind curaj și intră în apa ruginie. Câțiva metri, cam vreo 3-4m, înspre amonte, e o groapă, iar apa ajunge la umerii copiilor. Mă uitam uluită la tot scenariu, parcă desprins din Național Geografic.

Când am văzut apa cât e de adâncă, zgomotoasă, urâtă la culoare, trecând printr-un spațiu strâmt, mi-a pierit curajul de a mă aventura în ea. Și totuși, toți copiii neînfricați au trecut în amonte, foarte puțin ajutați de adulții de pe margine. Păi dacă ei pot, trebuie să pot și eu, mi-am zis și mi-am făcut curaj în același timp. Cu brațele ridicate, duceam rucsacul pe care m-am încăpățânat să-l iau, că doar aveam teleobiectivul foto și nu puteam să ratez să nu imortalizez momentul aventurii. Aparatul foto mi l-a trecut dl. Vasile. Cornelia, mama Karinei și Ioanei, care a fost în acele momente zbuciumate salvamarul eroic pentru toți, m-a încurajat să trec. Cu multă frică, recunosc, am intrat timid. Mi se taie respirația. Apa mi-a ajuns la gât. În acel moment mi-a dictat frica și panica. Gata, mi-a trebuit aventură, acum aici mi-e sfârșitul!

Cornelia a văzut probabil că încep să mă schimb la fața. M-a apucat de o mână, și cu forță m-a tras spre ea, unde am putut să fiu în siguranță, dar telefonul … l-am uitat în buzunar… În toată strămtoarea, glasurile de copii exaltați la maxim, acopereau zgomotul făcut de apa curgătoare.

Baie, fericire de la cel mai mic la cel mai mare, concursul de tricouri ude era în toi. Am mers preț de 15 minute prin canion, apoi am făcut cale întoarsă, unde la hopul cel mare, toți copii și eu am înotat, pe acea mică porțiune, cu ușurință.

Am ajuns la malul râului și ne-am schimbat de hainele ude. Drumul de întoarcere a fost ceva mai tăcut și asta pentru că foamea ne cuprinsese pe toți. Am poposit în umbra pădurii să ne devorăm pachețelul. Pe  când, Alexandra face apelul de ridicare, de undeva se aud tunete, iar cerul începe treptat să se înnoreze. Ne-am adunat rucsacii și ne-am  continuat drumul de întoarcere spre localitatea Ardeu, pe același drum destul de dificil, dar parcă mult mai scurt. Am ieșit din pădure și picuri de ploaie și-au făcut apariția. Ne-am bucurat că vremea a ținut cu noi până aici. Ajunși la asfaltul din sat, mai aveam 10 minute de mers până la mijloacele de transport. În acele 10 minute, norii s-au răzbunat și de la câțiva picuri de ploaie totul s-a transformat în ropote de ploaie caldă de vară, care ne-a udat până la piele. A fost ca un duș de limpezire a apei ruginii ce era lipită de noi. Am alergat cu toți să ne adăpostim de furia ploii în mașini. Dar aventura noastră nu s-a oprit aici. Alexandra și Dan ne-a pregătit încă o surpriză de neuitat.

Voi reveni cu detalii…