Păstrătoarea din Apuseni. Femeia care salvează de la uitare lumea de odinioară

Greu dai de români care stau încă cu inima către „satu’ ge-altădat”. Rari precum păsările măiestre sunt cei care se zbat să ne salveze rădăcinile din deşisul care le-a cuprins. Cei care îndrăznesc să se lupte cu mărăcinii uitării şi putregaiul nepăsării au palme pline de spini, picioarele frânte de umblat şi sufletul ars de chin. „Aşa se duc toate… E o senzaţie sfâşietoare! Parcă mor încă o dată bunicii şi părinţii noştri”, oftează femeia cu privirea la căsuţa albastră de pe trupul căreia vremea a dezgolit totul până la coastele de lemn.

Este imposibil să scrii rapid despre Monica Duşan din Ribiţa. Este meşter popular căci ştie să picteze şi să împistreze ouăle de Paşte; poate fi etnolog fiindcă poartă un tezaur de date despre obiceiuri şi locuri, a deprins grai de dascăl atunci când vorbeşte copiilor, e gazdă bună la şezători, şi-a cucerit cu condeiul titlul de scriitor, are numele trecut pe mai multe volume şi publică cu har reportaje literare şi eseuri. Este căutător de comori din piatră şi lemn atunci când scotoceşte prin străvechile case de bârne. Oficial, e muzeograf la Expoziţia de Istorie Locală şi Etnografie Brad, o secţie a MCDR Deva. Toate aceste pasiuni şi talente se adună însă într-un bine meritat  titlu de „păstrător”.

La 53 de ani, Monica Duşan s-ar putea declara un om mulţumit. Are două fete cu propria lor carieră, una profesor la Hunedoara, alta medic la Timişoara, are o meserie frumoasă, are casă cu poartă frumoasă de lemn. Peste drum, o troiţă superb sculptată îşi întinde spre cer braţele cu povestea celui mai mare sacrificiu. În ochii Monicăi Duşan, găseşti ceva din tristeţea icoanelor. Femeia vede în fiecare zi cum lumea frumoasă a satului se macină sub povara nepăsării, este sufocată de plasticuri sau pusă la pământ cu buldozerul. Prima dată au plecat bătrânii şi au lăsat în urmă cărări pe care copiii lor refuză să le mai străbată. Dacă clopotele bisericilor ar bate de fiecare dată când moare un obicei, când se uită o legendă sau dispare o îndeletnicire, românii nu s-ar mai putea odihni.

Monica Duşan străbate munţii în căutarea locurilor vechi, caută obiecte pentru muzeu, ia notiţe şi face fotografii pentru a salva măcar o parte din lumea care dispare în graba după confort a secolului 21. Mărturiseşte că a deprins dragostea de tradiţional din primii ani ai copilăriei: „Tatăl meu a fost învăţător la Căstău, în Jeledinţi, în anii 30. Din cauza problemelor iscate cu noua conducere politică, nu a mai putut lucra în învăţământ, dar a rămas îndrăgostit de sat, de obiceiurile şi tradiţiile lui. Eu m-am trezit ascultând poveştile lui despre oamenii de altădată, vechiul sat şi obiceiurile lui. Cred că de acolo a început dragostea asta.” Şi mai are un izvor pasiunea ei, tot unul izbucnit de timpuriu: „Mama venea din Ieud, din Maramureş şi am avut ocazia să particip la numeroase nunţi în anii 80. Încă se făceau nunţile acelea vechi, cu mirese, miri şi nuntaşi îmbrăcaţi în costume populare, cu păstrarea tuturor etapelor vechi ale ceremonialului de căsătorie, cu nuntaşi împărţiţi între mireasă şi mire, cu alaiuri şi peţitori.” Şi-a crescut fetele cu acelaşi drag pentru obiceiurile locurilor, obiceiuri păstrate în „Lada de zestre” a Ribiţei, gospodăria tradiţională unde au loc şezători de dragul vremurilor apuse.

Aici, poteca dintre gardurile de lemn duce către o fântână cu cumpănă din lemn. „Unele fântâni erau chiar şi mai rudimentare. Multe se făceau dintr-un singur copac al cărui rădăcină folosea ca şi contragreutate. Alături este un vălău din piatră din cele făcute odinioară la Ţebea”, povesteşte femeia şi urmăreşte cu degetul conturul săpat în rocă al anului 1948.” În secolul XX şi înainte de acesta, exista obiceiul de a pune data terminării unei construcţii, pe case, pe biserici şi chiar pe piese mai mari precum această adăpătoare. Nu mai face nimeni vălaie şi puţine au mai rămas prin sate pentru că au fost luate de diverşi comercianţi, care le-au dus dincolo, la vânzare. Muzeograful îşi continuă drumul şi, la fiecare pas, mai descoperi câte un amănunt interesant despre arhitectura de lemn şi organizarea gospodăriei.

„La moţi, cea mai importantă construcţie era şura care avea două grajduri. Pe unde mergi, prin satele din jur, se observă adăposturile animalelor, impozante de multe ori, cu acoperiş de paie cum sunt cele de Reţ, de la Dumbrava de Sus sau Bulzeşti. Sunt impresionante ca arhitectură. Urma apoi casa de locuit, care avea două încăperi în cazul moţilor înstăriţi – era camera de zi unde stătea toată familia şi camera bună folosită doar pentru activităţi mai deosebite – clăcile de iarnă sau un eveniment în familie. Acolo se ţinea sicriul cu mortul, acolo era privegheat de săteni. În trecut, nunţile se desfăşurau des în perioada de iarnă şi nuntaşii se primeau tot în camera bună, la fel şi cei veniţi la botez sau alte cumetri. În această încăpere erau aşezate toate tindeiele, măsăriţele, ţesăturile făcute de femeile casei. Acestea erau fala familiei pentru că obiectele arătau hărnicia şi priceperea lor. Mai exista bucătăria sau conea – cum se numeşte aici – era folosită în perioada de vară. E cuptoriştea unde se făceau pâinea şi plăcintele. E o cămară şi nu lipseau coteţele de găini, pe care de multe ori le găsim la subsolul construcţiilor. Într-o altă parte, erau cocinile pentru purcei şi şoprul unde se ţineau carul şi alte unelte”, povesteşte Monica Duşan. La fel ca peste tot în Apuseni, domina lemnul ca material de construcţie, iar casele erau construite din bârne aşezate în cununi orizontale, îmbinate la capete în cheotori. Şi povestea merge mai departe: „Găseai mai greu moţi înstăriţi, majoritatea erau cei care aveau casă cu o singură încăpere unde stăteau şi câte zece persoane, de obicei trei generaţii: bunicii, părinţii şi mulţi copii.” Pentru noi, lucrurile s-au schimbat copleşitor în doar câteva decenii…

În pridvorul de lemn cu intrarea străjuită de tricolor, Monica Duşan a aşezat o mică cruce din piatră: „E adusă de scriitorul Ioan Pârva din Brad. Cred că este din cimitirul de la Străuţi-Bulzeşti, cel puţin acolo am văzut eu acest tip ce cruce. Din cauza trecerii timpului, mai toate sunt deja îngropate în iarbă, unele acoperite cu totul. Sunt interesante şi realizate dintr-o gresie locală – e săpat anul morţii, în rest, nimic.”

Pe calea casei tradiţionale, paşii ei foşnesc în zgomot uscat de toamnă. Portiţa de lemn sună chinuit, a bătrâneţe, la fiece mişcare. Pe drumul de Ribiţa liniştea locurilor este acompaniată de graiul talăngilor venite dinspre turma de oi. În grădini, văcuţe pasc molcome. În timp ce sătenii trudesc în jurul casei, muzeograful a pornit în altă misiune de salvare, spre satul istoric Crişan.

Aici, în satul liderului răsculaţilor de la 1784, muzeograful de la Brad are un ajutor de nădejde. Cornelia Neaga e poet popular şi are, la fel ca şi Monica Duşan, mare drag de satul tradiţional. „Nişte lăviţi mi-ar mai trebui la muzeu, din cele cu ladă”, se roagă femeia şi Cornelia se găteşte de drum. În straiţă, poartă mereu o carte în care a prins în ritm şi rimă viaţa satului de odinioară.

„Ar trebui să mai fie lăviţi, dar vezi că oamenii n-or pus samă pă iele, le-or pus pă foc cum or făcut şi cu cămeşile, cu tindeile. Lipideele le-or mâncat cariile. Mulţi le-or dat la comercianţi şi le-or schimbat pe pilotele cele care nu-s de nici o treabă. Lucruri ţăsute şi muncite…”, oftează femeia.

Cornelia Neaga din satul Crişan are 65 de ani, 20 de volume scrise în grai local şi ştie o mulţime de lucruri despre satul de odinioară. Femeile se opresc înmărmurite la o căsuţă bătrână şi albastră. E înconjurată de urmele grele ale utilajelor care îi vestesc soarta. Corneliei mai că-i vine a plânge – o parte din copilărie şi-a petrecut-o aici, în gospodăria mătuşii: „Casa asta îi făcută un pic mai încoace, nu e din cele de demult. Unchiul meu care a stat aici era un picur mai trecsărit decât ceilalţi, că avea un pic de pământ. Fereştile erau duble şi între ele mătuşa băga iarna muşcatele roşii. Doamne, cât era de fain! Casa era făcută cu sălcuţă crepată şi băgat pământ, încercuită, să zicea”, rosteşte femeia şi caută cu privirea amintirile de odinioară.

„La şezători, numa’ ne striga: „Mă, Mărioară, strigă pă Cornelia! Strigă pă Ileană, pă Saveta, că pă sară vreau să torc lâna!” Noi vineam după ce alinam vacile, pă când să-nsăra, la mătuşa, la şăzătoare. Ne adunam şasă, opt, mai vinea un ficior cu floiera, ne jucau ficiorii. Noi, astea mai copile, făceam gheme, una torcea, alta depăna. Dacă nu gătam în sara ceia ne mai adunam ş-altă dată.

Să ziceau poveşti care nu să spuneau tătă zâua! Cu strigoi, cu vâlve. Femeile atunci vorbeau tăt încet să nu auzim, da’ noi, astea mai tinere, trăjeam cu urechea”. De dragul momentelor petrecute aici, în copilărie, Cornelia Neaga a şi scris o poezie care acum se potriveşte mai bine ca niciodată: „Sus, în dâmb, îi o căsuţă/ Unde o trăit mătuşa/ Păreţii s-or scorojit/ Varu s-o desprins pă colţuri/ N-are şin să mai lipească/ Vatra spartă pă alocuri…”

În pridvorul casei, sunt uitate câteva seceri. Monica Duşan le scutură praful şi se entuziasmează:  „Ţăranul nostru orice decora! Uite aici urma de zig zag, modelul dinţilor de lup!” În spatele casei, sunt aruncate de-a valma obiecte ciobite, ruginite sau mâncate de carii. Cornelia o strigă degrabă pe Monica când descoperă un obiect drag pe perete – e taşca, un soi de poşetă ţărănească împletită din pănuşi de porumb: „Tăte muierile din sat, când nu umblau cu straiţa de lână după ele, aveau taşcă. Acilea băgau borcănelele cu smântână, zbruşii cu zămătişe, duceau târgaşii la piaţă. Aci nu să spărgeau, şedeau bine. Era făcută din hoaspe de cucuruz împletite de un om din sat”, povesteşte poeta, iar muzeograful îşi aminteşte: „Da, am auzit că ribiţenii erau renumiţi pentru împletitul cu paie şi pănuşi.” Un pas mai încolo, muzeograful descoperă un fus aruncat: „Pe vremuri, era unul din obiectele nelipsite ale femeii. Bunicile noastre torceau şi în timp ce umblau pe drum, toată viaţa le era legată de furcă şi fusul de tors. Uite acolo şi cuptorul dărâmat, şi lopata putredă… Vai şi amar! Aşa se duc toate şi nu ne mai întoarcem la ce-a fost! E o senzaţie sfâşietoare. Parcă mor încă o dată bunicii şi părinţii noştri. Ar fi trebuit să se facă ceva. În anii 50, a început distrugerea. Satul a trecut prin zeci de ani de comunism şi eu cred că asta s-a încercat – distrugerea ţăranului, a tradiţiilor care nu se încadrau în politica partidului.”

Cornelia Neaga se îndreaptă spre cea mai falnică casă din satul Vaca de odinioară – „o casă de-a li buna lu’ mămica mea, casă veche din bătrâni, dar de oameni înstăriţi, cu multe odăi. Iarna, bătrânii şedeau în camera de jos, că erau zidurile de piatră şi ţineau căldura. Lângă ea, era pimniţa cu tăt felul de lucruri. Ei aveau pământ mai mult şi atunci mergeau să cunune, să boteze copii. În schimb, ca un fel de recunoştinţă, ei veneau şi le ajutau la lucru. Nu ţineau sluji, aveau doar pă cineva de le ajuta la animale. Ei cu finii şi cu nepoţii lucrau pământul, în clăci. Noi nu plăteam pă nime, oamenii să ajutau pe vremuri”, zice Cornelia. Monica Duşan crede cu tărie că transformarea atmosferei din satul tradiţional chiar de aici se trage: „Oamenii munceau de dimineaţa până seara, din greu. Lucrau în comun, se ajutau, satul era o mare familie. Acum nici vorbă! Nu găseşti pe nimeni să-ţi ajute, dacă nu îl plăteşti!”

Pe casa falnică de altă dată, semnele ruinei se văd de departe. Actualii proprietari o folosesc ca un soi de depozit, dar Monica Duşan tot recuperează de aici câteva obiecte, printre care şi fotografii în ramă de sticlă pictată.  Încet, încet, din casele pline de viaţă ale veacului trecut, prin grija unor oameni precum Monica Duşan, obiectele ţărăneşti iau calea muzeului din Brad. „Nici că se putea om mai potrivit la secţia din Brad! Monica Duşan a trăit printre moţi, le cunoaşte viaţa şi oricine trece pragul muzeului o poate asculta cu mare plăcere povestind despre sat. Ea a făcut acolo un loc viu datorită atelierelor şi sezătorilor pe care le organizează. E nepreţuită!”, o descrie Georgeta Deju, şefa secţiei Istorie şi Artă de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. Monica Duşan merge înainte pe cărările tot mai puţin cutreierate din Apuseni. O lume întreagă a strămoşilor e salvată de la uitare şi se mută la muzeu, în vitrinele timpului.

 

 

Laura OANA