Omul care a învăţat să asculte lemnul. Meşterul de şindrilă de la Blăjeni
De cum te apropii de şura veche ridicată undeva, într-un colţ de rai, pe o coastă înflorită din Blăjeni, simţi aroma de lemn bun. Miroase cald a scândură lucrată molcom, cu mâinile şi uneltele de fier. Corul păsărilor şi al greierilor ţine isonul muzicii şindrilarilor. Când vezi poarta de lemn înnobilată cu chipul lui Avram Iancu, ai certitudinea că ai ajuns în locul potrivit.
Nea Ştefan şi ucenicul lui lucrează atenţi să nu ştirbească fibra lemnului. Au comenzi de la domni mari pentru monumente vestite unde şindrila meşterită de ei va apăra de ploi şi nea chipurile sfinte ale credinţei. „Mai demult, lemnul îl alegeau din pădure, dar acum…”, zice omul şi ridică din umeri a mare nedumerire. „Acum îl comandăm. Nu mai găsim material, l-or cam dus din ţară. Mai e şi scump, la zece, chiar 12-13 mii cubul! Nici brad cum trebuie nu mai găsesc: tot ce e frumos, se duce dincolo!”
Cu alte esenţe, e şi mai greu: „Lucrăm gorun zilele astea şi, ca să fac o comandă ca pentru domnul Eugen (Vaida de la „Ambulanţa pentru Monumente” – n. red), este tare greu. A fost şi mult: 19 mii de bucăţi! Toate făcute aşa, că ţine mai bine stejarul şi tot aşa a fost sfânta biserică de la Gurasada făcută, tot din gorun, dar cel mai des se lucră în brad pentru că este mai uşor”, povesteşte meşterul.
Ca să arate cum e treaba cu şindrila asta, Dorel Ştefan iese afară şi se trage către trunchiurile masive depozitate lângă atelier. Prima dată se alege lemnul apoi se taie – după cum e comanda, la lungimea potrivită. Omul aşează măsura pe trunchi, apoi pune semn în capătul ei, scurt, cu toporul: „Acum lucrăm pe 70 de centimetri, dar mai avem, la Brad, o comandă pe 40-45. Facem după cum vrea clientul sau ne cer arhitecţii.”
După ce lemnul este tăiat la dimensiune, butucul vine curăţat de coajă. Este o operaţiune pe care nea Ştefan s-a obişnuit să o facă strunind cu mână sigură toporul. Nu doar munca lui este frumoasă, ci şi povestea.
Te aştepţi ca aici, pe meleagurile Apusenilor, omul să fi învăţat meserie de la cei de-ai casei sau bărbaţii pricepuţi de prin sat. Când îl întrebi însă de unde a deprins meşteşugul, îl cuprinde râsul: „Dacă îmi spuneaţi în tinereţe că ce ajung, nu credeam!”, zice bărbatul şi clatină încetişor capul, de parcă nici acum nu îi vine să creadă cum l-au schimbat anii: „Mie nu mi-o plăcut lemnul! În tinereţe, jucam fotbal şi nu mi-o plăcut până acum, mai încoace. Îl aveam pe Tata Gheorghe – socru-meu – o fost profesor bun, da’ îi plăcea lemnul. Când lucra cu lemnul, eu plecam de-acasă! Şi acuma…”
De obicei, copiii se apucă de vreo meserie la îndemnul părinţilor. În familia Ştefan, a fost pe dos: „Acu’ vreo vreo 20 de ani, fiu -meo zice: „Hai, mă, tătic, să te apuci de lemn!” M-o dus în Albac, la un bătrân şi el m-o învăţat cum să o fac!” Cât timp povesteşte, omul îşi vede de treaba lui cu buşteanul, aşa cum fac mai toţi oamenii harnici de la sate.
Nu ar putea să spună cum anume sau de ce a prins drag de lemn: „Acum mi-e drag lemnul, de nu pot să spun… Îs operat de hernie, de două luni, da’ nu pot să stau! Bătrânul ăla din Albac îmi zicea: „Ai să vezi, domnu’ Dorel, că ai să te îndrăgosteşti de lemn şi n-o minţât bătrânul! Doamne, iartă-l, dac-o murit! No!”
Odată decojit, pe unul dintre capete se fac mici semne cu fierul, apoi de-a lungul lor, se bat în lemn, nişte nadele, unelte care seamănă cu nişte mari pene de fier. Se lovesc cu atenţie, pe rând, când una, când alta, să pătrundă încet în lemn şi să îl crape în patru bucăţi, uneori chiar în şase. Când lemnul pârâie şi se desface în felii ca un pepene, Nea Ştefan oftează: „Uite! Lemnu-i ca omu! Un lemn poate să fie frumos pe afară şi înăuntru să aibă noduri. Astea îmi dau o grămadă de lucru ca să le îndrept: în loc să fac zece bucăţi din partea asta, pot scoate doar vreo cinci sau şase. Când am văzut lemnul ăsta, l-am şi lăudat de frumos, dar, uite-l spart! E plin de noduri şi fibra acolo nu e dreaptă, asta trebuie toată scoasă”, se amărăşte meşterul.
Şi mai are omul un năduf: că nu vin tinerii spre meseria asta: „Nu l-am găsit decât pe Dorin! El îi rom, dar nu am găsit român de valoarea lui! Este un om extraordinar, am bază în el că altu’ nu găsesc! O fost şi la Muzeul Astra şi a lucrat cu nişte meşteri buni. Nu ar fi tare greu, că după cum lucrez şi eu, cu proteză şi toţi ani ar putea mai mulţi, da’ nu vor!” Dorin Putuca lucrează şi el în lemn de vreo 15 ani: „Îmi place la şindrilă, da, dar e cam de lucrat”, zice omul şi îşi şterge fruntea plină de sudoare.
Când termină de crăpat buştenii în bucăţi de lemn, cei doi bărbaţi se trag către atelier. Ucenicul ajunge primul şi nea Ştefan îl urmează şchiopătând încet, cu mâinile strânse pe unelte.
Bucăţile pregătite afară, se mai crapă odată, cu grijă pe lung, se scoate fibra ondulată de pe lângă noduri, apoi se începe munca migăloasă cu cuţitoaia, un instrument mai puţin cunoscut: o lama trainică şi lungă cu mâner. Fierul se potriveşte la un capăt al lemnului, apoi se bate uşor tot cu un lemn, ca să intre pe fibră, în timp ce capătul de jos este fixat într-un suport de lemn. Cu îndemânare căpătată în ani de zile de trudă, fierul este mişcat în inima de gorun, în aşa fel încît să se desprindă cum se cuvine. Icnetul gorunului şi mirosul de lemn umplu locul.
Apoi bucata mai subţire de lemn trece sub priceperea altui instrument: mezdreala, o lamă cu mânere solide la ambele capete, unealtă cu care se finisează piesa cu atenţie, pe toate laturile. Nici unelte din acestea nu se prea găsesc: „De făcut, nu se mai fac, dar ne mai rugăm noi de fierari, mai găsim prin gospodăriile vechi”, poveşteşte meşterul.
Nu se plâng de cerere, dimpotrivă: „Primesc comenzile de la Ambulanţa pentru monumente, de la Muzeul Ţăranului Român. Mai vin şi oamenii, da mai puţin. Vin cei care îşi fac muzee cum e doamna de la Băiţa (Florica Zaharia, Muzeul Textilelor – n.red.), ei ne caută”, zice Dorel Ștefan, care are comenzi cu duiumul. Una dintre casele pădureneşti tradiţionale restaurate în satul Runcu Mare din comuna Lelese poartă şi ea un acoperiş cu şindrilă meşterită la Blăjeni.
În comuna Gurasada, Biserica „Sfântul Arhanghel Mihail”, una dintre cele mai vechi și mai valoroase ctitorii ortodoxe românești, este şi ea acum acoperită cu şindrilă groasă de gorun adusă din Blăjeni. Monumentul a intrat în atenţia celor de la Ambulanţa pentru Monumente, iar voluntarii au lansat un apel în primăvara anului 2021 pentru strângerea de donaţii pentru o intervenţie de urgenţă la acoperişul lăcaşului de cult. Ploaia pătrundea prin şindrila veche şi afecta atât pictura, cât şi zidăria. Specialiştii apreciau atunci că este nevoie achiziționarea unei tipologii de șindrilă din stejar unică și dificil de confecționat: trebuia pusă Şindrila este pusă în două straturi, cu o grosime de trei centimetri.
Arhitecta Nicoleta Marian, coordonatoarea proiectului Gurasada, spunea că şindrila făcută manual, lucrată pe fibra lemnului, îi asigură rezistenţa la apă: „Este destul de greu de bătut şindrila din stejar: este o esenţă tare, una cu care nu suntem obişnuiţi pentru că noi folosim cel mai des cea din brad, predominantă în România. Sunt foarte puţine biserici cu şindrilă de stejar, mai ales de o asemenea grosime.” Specialiştii spun că şindrila de lemn este un foarte bun izolator termic, face faţă tuturor condiţiilor climatice, este – la fel ca toate materialele naturale – foarte flexibilă şi nu are probleme cu dilatarea la căldură sau contracţia la temperature scăzute.
Pe Nea Ştefan şi pe ucenicul său îi recomandă tocmai faptul că nu au renunţat să lucreze de mână, deşi echipamentele le-ar fi făcut munca mai uşoară: „Noi de-abia lucrăm să facem toate comenzile – noi lucrăm manual şi nu cu motoare, să meargă repede. Durează până fac o comandă de 20 de mii, de opt mii. Sus, prin Alba, se lucrează mecanizat şi iute, dar, dacă bagi lemnul ăsta la bazic, eu zic că îi tai fibra şi nu are cum să ţină şindrila. Ăştia de la muzee zic că făcută aşa, ca pe vremuri, ţine şi 25 de ani, chiar şi mai mult, dacă o tratezi.”
Nea Ştefan locuieşte cu soţia sa, Adriana, într-o casă mândră de lemn, cu un pridvor plin de flori de unde priveliştea care se deschide te face să crezi că stai, cu adevărat, în faţa unui colţ de rai. Grinzile tavanului terasei sunt pline de cuiburi de rândurică atrase de aerul bun al locurilor, tihna casei şi gazdele cu suflet mare. Oamenii povestesc cu mândrie cum şi-au crescut copiii în respect pentru muncă.
Unul dintre băieţii lor, Ciprian Ştefan, fiul pe care cei doi părinţi îl pomenesc cu atâta mândrie când vine vorba de lemn şi tradiţii este chiar directorul Muzeului Astra din Sibiu. Instituţia a semnat recent un protocol de colaborare cu Primăria Blăjeni prin care specialiştii se vor implica în restaurarea a sute de obiecte vechi adunate din gospodăriile ţărăneşti din zonă, dar şi pentru recuperarea trecutului într-un viitor Centru de Păstrare al Tradițiilor și Meșteșugurilor.
Meşterii Dorel Ştefan şi Dorin Putuca vor fi parte din această poveste: „Noi nu suntem dulgheri, că lucrăm manual mai tot, avem doar drujbă şi un aparat la care i-am şi pus nume „Şmit”. Noi, tot facem la mână, cum am învăţat pe la moţii bătrâni. Noi suntem încă tişleri!”
Laura OANA
