Ocaua cea mică a Unirii și somnul omului zilei de mâine
Să nu lăsăm să treacă ziua de astăzi doar sub umbrela veseliei de zi liberă cu nuanțe ruginite de românism politic. O învățătură am putea așeza din această zi.
Ca oameni, cel mai important lucru care ne extrage, fundamental, din natura în mijlocul și datorită căreia trăim, ar fi darul de a construi, din elemente reale și abstracte, din istorie, experiență și imaginație, viitorul. Spre deosebire de celelalte ființe cu care împărțim viața, noi, oamenii, avem acest dar aparte de a depăși realitățile zilei și necesitățile imediate, pentru a da temelie și direcție zilei de mâine.
Pare complicat, dar nu este.
Până la urmă, dincolo de discuțiile de cafenea, în care ne povestim mai degrabă partea frumoasă și romanțată a trecutului nostru, preocuparea constantă este pentru ziua de mâine, pe care ne-o dorim construită cu migală și după poftele noastre. Ca paranteză, priviți cum speculează profitabil marketingul secolului XXI online preocuparea noastră, cel mai des vag conștientă, pentru detaliile zilei de mâine! Dar nu despre această parte superficială a proiecției este vorba aici.
Ideea acestui mic discurs a pornit de la ziua de astăzi în conștientul colectiv românesc, sărbătoare națională, cu cruce de zi liberă, Ziua Unirii. Am realizat, din nou, faptul că, pentru românii activi în a da mesaje, dintr-o mulțime de date, istorice sau de cafenea, nu „unirea” e semnificatul zilei (concept, conținut, sens), ci doar specificitatea ei… „unirea cea mică”. Barbarizând, e un fel de „am beut doar una mică și am venit acasă, nu mă certa mamă!”… Pentru oamenii întregi, o prostie. Pentru istorici, ar trebui să fie o prostie încă mai mare, cu atât mai mult cu cât istorici sunt cei care au girat această inepție de definiție. Și atât e înțelesul zilei.
Lucian Nastasă-Kovács, un istoric pe care îl prețuiesc pentru spiritul deschis în care-și construiește discursul, nota, astăzi: „Îmi displace festivismul, dar se cuvine o aducere aminte! Printre altele, Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile mănăstirești, a pus bazele învățământului modern, a împroprietărit țăranii și încă multe altele! Toate în mai puțin de cinci ani! Astăzi, „ocaua mică” a devenit o virtute!”. Pentru el, respectabil istoric, „unirea” sărbătorită astăzi nu îi aduce aminte că e „mare” sau „mică”, îi aduce aminte de un model politic și social care a devenit, vai nouă!, indezirabil într-un prezent românesc care își refuză valorile.
„Ocaua mică a devenit o virtute”, spune Lucian Nastasă-Kovács, dar noi, folosind nostalgia comunistă a îngrămădelii la opinie, insistăm în nepăsare, refuzăm învățătura, ne îngropăm colectiv într-un discurs de încremenire în trecut, cvasi-analfabet, într-o sărbătoare păgână a uitării, și refuzăm darul omenesc de a fi locuitori creatori ai zilei de mâine, făptuitori ai acelei zile de care avem nevoie ca fiind împlinită. Dacă ne-am întreba, astăzi, în ce măsură și cum viața noastră se poate schimba folosind învățăturile istorice ale vieții și simbolurile „unirii” pe care o sărbătorim?!…
Să nu ne amăgim cu micro-definiții de salvare! Faptul că am ascuns 100 de lei și 5 euro în ceainicul chinezesc din bibliotecă (așa se numește, de multă vreme, orice mobilă de sufragerie în care poți strecura și cărți!) nu înseamnă omeneasca exercitare a posibilului, nu înseamnă arhitectura predefinită a zilei de mâine, nu înseamnă inteligență umană, ci doar elemente care ne pot coborî înapoi în natura vecină fără darul notat mai sus.
Omenescul zilei de mâine este, spunem (nu numai) noi, o proiecție inteligentă a capacității omului de a-și modela drumul, chiar dacă schimbarea are loc într-un context universal care îi depășește și realitatea imediată, și spațiul, și timpul. Omul viu, credem noi, este omul zilei de mâine, cel care își respectă trecutul, îl înțelege, dar nu se îngroapă în el, nici măcar simbolic.
Avem o „unire”. Ce facem cu ea?
